Stefan cel Mare

Ştefan cel Mare este domnitorul din Moldova care a dat

numele unei epoci şi care a intrat în folclor, tradiţie şi
legendă. Ales de către „ţară” (Adunarea Ţării) şi uns de
mitropolitul Teoctist, domnitorul s-a orientat spre o mai bună
organizare a administraţiei, limitarea privilegiilor marii
boierimi anarhice, crearea trupelor de oşteni proveniţi din
ţărani liberi, întărirea şi refacerea sistemului de cetăţi (în
special cele de pe Nistru) şi adaptarea tehnicii militare la
progresele făcute de artilerie.
Domnia lui Stefan cel Mare, de aproape o jumatate de veac,
este cel mai frumos timp din istoria Moldovei. Niciodata tara
n-a fost mai intinsa, mai bogata si mai respectata; niciodata
faima domnului ei n-a strabatut atat de departe, provocand
admiratia prietenilor si a dusmanilor; niciodata nu s-au ridicat
atatea lacasuri civile si bisericesti. Evident, nu a fost numai
lumina in cei patruzeci si sapte de ani de domnie. Pana sa-si
asigure tronul ravnit de atatia, Stefan a trebuit sa faca si
compromisuri.
Calitățile de om politic, strateg și diplomat, acțiunile sale
pentru apărarea integrității țării și inițiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admirația
contemporanilor, acesta devenind un erou popular în tradiție.
În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal la egal cu
vecini mai puternici, Ștefan cel Mare a reușit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale.
Dar odată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe
și greu de fabricat) Moldova, cu o populație și resurse limitate, nu a mai putut ține pasul cu acești
vecinii. În conflictele cu turcii, Ștefan a beneficiat și de faptul că, în cursul domniei lui, Imperiul Otoman
a avut de luptat cu adversari puternici și pe alte fronturi: Skanderbeg în Albania, Uzun Hasan în Asia
Centrală, cetățile genoveze Caffa și Mangop în nordul Mării Negre etc.
Grigore Ureche îl descrie astfel în cronica sa: „Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și
degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg
la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie
meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru
războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica
deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri
vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă.”

-Inceputul domniei-
După uciderea tatălui său Bogdan al II-lea de către Petru Aron, Ștefan vine cu oastea sa, ajutat de Vlad
Țepeș, domnul Țării Românești. După înfrângerea lui Petru Aron în „tina de la Doljești”, la 12 aprilie
și la Orbic pe 14 aprilie 1457 – merge la Suceava și pe locul ce se chema câmpia Direptății, lângă cetatea
de scaun, întreabă pe cei de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Adunarea în frunte cu mitropolitul
Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și „toată țara” proclamară pe Ștefan ca domn legiuit al Moldovei.
-Moldova in periaoda domniei lui Stefan cel Mare-
În vremea lui Ștefan cel Mare, Moldova se
întindea de la Carpații răsăriteni până la
Nistru. Țăranii răzeși, proprietari de
pământ, erau chemați la solicitarea
domnului la „oaste” în schimbul unor
privilegii. Alături de ei, un rol important îl
jucau cetele boierilor, care veneau cu oșteni
de pe moșiile lor, și cetele târgurilor,
alcătuite din târgoveți, care se puteau
strânge mai repede în caz de nevoie. Oastea
mare a lui Ștefan era deci o ,,oaste de țară”,
la vremea aceea puțini fiind lefegii
(mercenari sau soldneri). Țara era apărată de cetăți ca Soroca, Tighina și Cetatea Albă la Nistru,
cetatea Chilia la Dunăre, cetățile Hotinului și Sucevei la Nord, spre Carpați Cetatea Neamțului, iar pe
Siret Cetatea Nouă a Romanului.
Moldova era stabilă politic și bogată. Incursiunile pretendenților la domnie erau rare, și opoziția
boierilor slabă. Buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni să treacă
prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) și invers, aducând din Orient mirodenii,
covoare, blănuri, metale și pietre prețioase iar din Apus postavuri și arme. Vămile culese de la aceștia
aduceau bani în vistieria domnească. Astfel se explică mijloacele materiale care i-au permis lui Ștefan
să lupte și să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Pericolul mare îl reprezenta însă
expansiunea Imperiului Otoman, care – după cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul
Mehmed al II-lea Fatih – își continua înaintarea spre centrul Europei.
Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte
mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi
porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea
Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia — după cum am spus — fusese a
domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni,
atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un
voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional

-Campaniile contra armatei otomane-

Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva
tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care,
supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui
Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii.
Din cei 47 de ani de domnie Ștefan a purtat războaie cu turcii într-un interval de 10 ani (1474 – 1484),
iar după 1484 a pierdut definitiv cetățile Chilia și Cetatea Albă și a revenit la plata tributului.
Primul lucru care se impunea, in campania impotriva turcilor, era scoaterea Munteniei din zona acestora
de influenta. Din acest motiv indepartarea din scaun al lui Radu cel Frumos era inevitabila, si Stefan va
urmari acest lucru timp de patru ani de zile, din 1470 pana in 1474.

Conflictul a inceput prin pradarea si arderea Brailei, cel mai insemnat port muntean. Ca o replica, turcii
au trecut Nistrul in acelas an si au pradat orasele din aceasta zona. Actiunea lor de cucerire nu a avut
insa succes deoarece Stefan fusese avertizat. Pentru a rezolva problema pe care o avea cu Radu cel
Frumos, Stefan a hotarat sa puna in locul acestuia un protejat de-al sau, Basarab cel Batran. Lupta s-a
dat langa paraul Vodnau si Stefan a iesit castigator. In schimb, protejatul sau nu a reusit sa pastreze
tronul, astfel incat el a fugit din fata lui Radu care s-a intors o luna mai tarziu si a preluat tronul.
 Mahomed al II-lea nu a vrut să lase nepedepsit amestecul lui Ștefan cel Mare în treburile domniei Țării
Românești. De aceea în iarna anului 1474 trimise în Moldova pe beylerbeyi Hadâm Suleiman Paşa
(Hadin Süleyman Paşa), cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn și a-i nimici oastea.
Ștefan își organizează tabăra în fața Vasluiului în locul numit Podul Înalt și în ziua de 10 ianuarie 1475,
înainte de a se lumina de ziuă, dădu atacul pe neașteptate. Oștirea turcilor se destrămă în învălmășeală.
Locul mlăștinos, ceața, necunoașterea terenului, mări tulburarea turcilor, care se risipiră. După
alungarea lor, Ștefan trimise o scrisoare în limba latină către toți principii creștini din Europa, vestindu-
le marea izbândă și cerându-le sprijin pentru încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea
Papei și a Republicii Venețiene, ajutor nu veni de nicăieri.
Mahomed II luă comanda oștirii turcești, îndreptându-se spre Suceava pe Valea Siretului, iar dinspre
Nistru se iviră cetele tătarilor. În codrul de la Valea Albă sau Războieni, turcii covârșiră puterile
moldovenilor în seara zilei de 26 iulie 1476. Mahomed II atacă cetățile Suceava, Neamțul și Hotinul,
dar nu le putu cuceri. Aflând că Ștefan pregătește o nouă oaste, că ungurii și polonezii se apropie de
granițele Moldovei cu ajutor armat, văzând că hrana se împuținează și că se ivesc boli în rândul
oștenilor, Mahomed al II-lea se hotărî să se retragă. El părăsi Moldova hărțuit de cetele lui Ștefan.
Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar,
bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost
luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este
invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa,
cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia
lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit
Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o
atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare
învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste
graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare
domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta
Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi
din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi
Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii
din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la
răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei
tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-
şi apere vetrele.
In primavara anului 1476, sultanul insusi a pornit din Adrianopol, cu 150000 de soldati, pentru a-l
invinge pe acela care sfaramase oastea lui Soliman. In Muntenia, armata lui Basarab s-a aliat si ea cu
turcii. Soarta lui Stefan parea pecetluita. Mehmed aducea cu sine si un pretendent la tronul Moldovei,
un presupus frate de-al lui Stefan. De acesta data lupta s-a dat la Razboieni, iar sultanul a fost nevoit sa
se retraga deoarece nu a reusit sa cucereasca nici una dintre cetatile importante ale Moldovei. După ce
a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al
Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage.

Impreuna cu armata ungara (sosita prea tarziu), Stefan a intrat in Muntenia si l-a izgonit pe Basarab,
punandu-l in locul acestuia pe Vlad Tepes (1476). Dupa nici o luna, Basarab s-a intors cu ajutor turcesc
si l-a omorat pe Tepes.
In vara anului 1484, Baiazid a reusit sa cucereasca cele doua cetati atat de importante pentru Stefan:
Chilia si Cetatea Alba. Din acest moment Moldova putea fi tinuta de turci sub o continua amenintare.
Turcii vor ramane aici mai mult de trei veacuri facand sa se simta din ce in ce mai tare stapanirea lor.
După această campanie, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate,
lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are
drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă.
Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama
că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic
voievod creştin.
Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară
a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a
dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un
moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române.
Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii
Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie,
şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate.
Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi
cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să
construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea
noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La
început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe
măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe
nenorocirea celor două principate.
Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o
repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi
Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la
graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci
se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi
de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei
Constantinopol.
Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea
în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al
Țării Moldovei a zidit 44 mănăstiri și biserici, conform
tradiției, după fiecare luptă câștigată o biserică. Bătrân și
bolnav de gută, i s-a amputat un picior la care aparuse o
cangrena de pe urma ranii capatate la asediul Chiliei din
1462. Exista opinii ca decizia luata de doctori adusi din
Italia i-a grabit moartea cu cateva luni. După o domnie
îndelungată de 47 de ani – neobișnuită pentru acele
vremuri – a decedat la 2 iulie 1504.
Iară prea Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă
jale și plângere în mănăstire la Putna, care era
zidită de dânsul, jale era, că plângea toți ca pe un
părinte al său…(Grigore Ureche)
Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt
ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor
exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe
tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.
Lui Ştefan îi urmează la domnie Bogdan, fiul său legitim, pe care îl impusese ca succesor pe când era
pe patul de moarte, tăind capetele câtorva boieri recalcitranţi. Lui Bogdan i s-a zis Chiorul fiindcă
pierduse un ochi într-o bătălie cu tătarii. Nu a fost un domnitor strălucit, însă nici unul rău; a domnit 17
ani şi s-a închinat turcilor.

-Familia-
 S-a căsătorit prima oară la 5 iulie 1463 cu Evdochia „de la Chiev, sora lui Semen țarul”, fiica lui
Alexandru Olelka, marele cneaz de Kiev. Au avut împreună doi copii: pe Alexandru și pe Elena (Olena).
Evdochia s-a stins din viață la 25 noiembrie 1467 și a fost înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava
– vechea Mitropolie a Moldovei.
La 14 septembrie 1472, Ștefan cel Mare s-a căsătorit a doua oară, cu Maria din familia dinaștilor de la
Theodoro-Mangop. Copiii născuți din această căsătorie (Ilie și Bogdan) au murit la vârste fragede.
Maria a murit la 19 decembrie 1477 și a fost înmormântată în biserica Mănăstirii Putna.
Ștefan cel Mare s-a căsătorit pentru a treia și ultima oară, cu Maria, fiica lui Radu cel Frumos, Domnul
Țării Românești, pe care o luase ostatică, împreună cu mama ei, încă din 1473. Din această căsătorie au
rezultat Bogdan-Vlad, viitorul Domn Bogdan al III-lea al Moldovei, și „două fiice frumoase”, Ana și
Maria.
Un alt fiu natural (născut în 1483) al lui Ștefan cel Mare, cu o anume Răreșoaia (a cărei existență nu e
documentată istoric), a fost Petru Rareș, care avea să devină la rândul său domn al Moldovei, de două
ori (1527-1538 și 1541-1546).
Dintre urmașii naturali ai lui Ștefan cel Mare, 14 au ajuns domnitori ai Moldovei în perioada 1504-1668
(2 fii, 7 nepoți, etc.).

-Ctitoriile-
• Mănăstirea Putna - 1466-1469
• Biserica Albă din Baia - 1467
• Biserica Sfântul Procopie din Bădeuți (astăzi Milișăuți) - 1487, distrusă în 1917
• Biserica Înălțarea Sfintei Cruci din Pătrăuți - 1487
• Mănăstirea Voroneț - 1488
• Biserica Sfântul Ilie din Sfântu Ilie - 1488
• Biserica Înălțarea Sfintei Cruci din Volovăț - 1500-1502
• Biserica Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul din Reuseni - 1503-1504
• Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Războieni - 1496-
• Biserica Nașterea Maicii Domnului din Tazlău - 1496-1497
• Mănăstirea Neamț - 1497
• Biserica Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul din Piatra Neamț - 1497-1498
• Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași - 1491-1492
• Biserica Cuvioasa Parascheva din Cotnari - 1493
• Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău - 1493-1494
• Mănăstirea Dobrovăț - 1503-1504
• Biserica Sfinții Mihail și Gavriil din Scânteia -1503
• Biserica Sfintii Voievozi din Cucuteni-1504
• Biserica Sfântul Nicolae din Dorohoi - 1495
• Biserica Sfântul Nicolae din Popăuți - 1496
• Biserica Sfântul Ioan din Vaslui - 1490
• Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Huși (Catedrala Episcopală a Hușilor) - 1494
• Biserica Precista din Bacău - 1491
• Biserica Adormirea Maicii Domnului din Borzești - 1493-1494
• Biserica Sfintei Cuvioase Parascheva din Râmnicu Sărat - construită în 1474 și demolată în 1897
• Mănăstirea Zografu - în 1502 a refăcut biserica mănăstirii