EMINESCU - O PROVOCARE PERPETUǍ A

LUMII CONTEMPORANE

Profesor: CLIPICIOIU GHEORGHIȚA

LICEUL ENERGETIC, TG-JIU, GORJ

1. Formele eminescianismului în literatura română

1.1. Corespondenţe tematice cu literatura

posteminesciană

Temele liricii eminesciene sunt impresionante prin

diversitate, profunzime şi expresie artistică.
O tematică de o asemenea extensie şi adâncime duce uşor la
convingerea că Eminescu reprezintă saltul suficient, el singur, să
proiecteze geniul creator românesc în sfera valorilor universale,
încât devine posibilă şi obligatorie raportarea poetului nostru
naţional la marii romantici ai lumii: la Holderlin, Novalis, Tiech,
Brentano ori Byron, la Lamartine, Victor Hugo, Leopardi ori
Heine, la Puşkin şi Lermontov. Cu alte cuvinte, în literatura
română apărea, odată cu Eminescu, componenta axiologic
universală, fapt ce duce la concluzia că după Eminescu nu se mai
putea scrie ca înainte de el.
Toată această explozie creatoare greu de imaginat în tânăra
literatură română, se nutreşte permanent cu acumulările făcute

1
anterior de poeţii ce scriseseră „o limbă ca un fagure de miere”,
ceea ce l-a determinat pe G. Călinescu să afirme, cu dreptate, la 50
de ani de la moartea poetului: „Opera literară a lui Mihai
Eminescu creşte, cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiţie şi
este o exponentă deplină cu toate aspectele romantice, a spiritului
autohton”.
În 1889, Titu Maiorescu intuia exact locul lui Eminescu în
evoluţia literaturii române, când îşi încheia studiul cu de-acum
cunoscuta-i frază profetic – oraculară:
„Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se
poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe
secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei
naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă
înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată
dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.
Într-adevăr, după consumarea epigonismului eminescian,
asupra căreia atrăgea atenţia, la sfârşitul secolului, chiar un
asemenea epigon (Al. Vlahuţă în poemul Unde ni sunt visătorii…),
în toată contradictoria ei dezvoltătoare, creaţia poetică a lui
Macedonski, Arghezi ori Bacovia, Blaga, Barbu ori Nichita
Stănescu se defineşte, prin raportare la poezia lui Eminescu. Iar
această raportare se săvârşeşte în cel puţin două sensuri majore:
tematic şi ca viziune estetică.
Mergând în direcţia primului sens, putem constata cu uşurinţă
că, de pildă, orgoliul romantic eminescian, de atâtea ori rănit, dar
de puţine ori explodând în violenţe de pamflet , va cunoaşte la
Macedonski o manifestare protestatară fără limite, în primul rând
în ciclul Nopţilor.
Pesimismului metafizic al marelui poet îi va răspunde, peste
decenii, tristeţea covârşitoare şi concretă, transfigurată prin
simboluri culese tot din realitatea imediată din poezia bacoviană.

2
 Preocupărilor eminesciene de a configura poetic un fond
sufletesc prelatin, de sursă dacică, le vor răspunde, între cele două
Războaie Mondiale, aceleaşi strădanii pentru o mitologie
românească, de sursă tracică de această dată, din partea lui Lucian
Blaga. Blaga rămâne, de altfel, prin opera sa, cea mai pură formă a
eminescianismului, în primul rând prin modul cu totul original de a
integra poeziei filosofia.
Multiplele năzuinţe spre cunoaştere şi autocunoaştere,
prezente în mai toată opera eminesciană, vor găsi ecouri în
chinuitoarele întrebări din lirica lui Tudor Arghezi.
Până şi Ion Barbu, poetul atât de diferit de colegii săi din
generaţia interbelică, va găsi să dea baladei sale, Riga Crypto şi
lapona Enigel o cheie de interpretare, afirmând că aceasta
reprezintă „un Luceafăr întors”.
În plus, aproape fără excepţie, la toţi aceşti mari urmaşi ai
poetului naţional e nelipsită sursa folclorică, aflată, de la Eminescu
încoace, într-o relaţie de adâncime cu literatura cultă, adică o
relaţie de co calitate nouă, alta decât aceea ce se relevă la
paşoptişti, îndeosebi la Alecsandri.
Uneori, înrudirea nu este numai tematică, ci chiar de ton. Să
se compare, de pildă, o poezie ca Ecou de romanţă a lui Bacovia
sau unele poezii erotice ale lui Arghezi.
Însă peste atâtea corespondenţe tematice ori de altă natură se
arcuieşte suverană, diferenţa specifică a limbajului poetic al
fiecăruia dintre aceşti mari poeţi, care au înţeles că nu mai pot scrie
la fel cu inegalabilul lor înaintaş, că dacă omul şi problemele lui le
impun aproximativ aceeaşi tematică, contribuţia lor trebuie căutată
şi găsită în alte mijloace de expresie din rezervorul inepuizabil al
limbii romậne, conservată magistral în textele noastre folclorice.

3
 1.2. Prefigurarea unor atitudini estetice noi: simbolismul
şi expresionismul.

Al doilea sens major în care eminescianismul poate fi

identificat este prefigurarea unor atitudini estetice noi, între care
cel puţin două, simbolismul şi expresionismul, sunt mai uşor de
sesizat.
Se poate afirma cu dreptate ca prin muzicalitatea şi armonia
versurilor, prin marea forţă sugestivă a imaginilor, prin
împerecherile sinestezice de cuvinte, Eminescu e un precursor al
simbolismului, ocupând în literatura română locul pe care îl ocupă
Baudelaire în literatura franceză.
În ceea ce priveşte expresionismul, credem că nici un poet de
dinainte de 1900, de la noi şi nu numai, nu i se potriveşte, poate,
mai bine ca lui Eminescu, creaţiei lui de fapt, definiţia dată actului
artistic expresionist de către Lucian Blaga:
„De câte ori un lucru e astfel redat încât puterea, tensiunea
sa interioară îl transcendează, trădând relaţia lui cu cosmicul, cu
absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic
expresionist”.
Eminescu rămâne, aşadar, un pisc al literaturii române, nu
neapărat de neatins, cât mai curând unul la care celelalte piscuri
raportează nu pentru a se asemăna, ci dimpotrivă, pentru a se vedea
specificul frumuseţilor cu care fiecare nou mare poet român umple
peisajul liricii naţionale.
Când Arghezi a venit, în 1927, cu volumul Cuvinte potrivite,
critica a putut afirma că a apărut un nou Eminescu. Dar cât de
diferit era acesta faţă de marele său înaintaş e atât de evident, încât
expresia a devenit o formulă magică prin care se anunţa apariţia
unui nou miracol poetic. Ea a putut fi auzită şi câteva decenii mai
târziu, când Nichita Stănescu şi-a configurat personalitatea poetică.

4
 Valoarea şi originalitatea lui au fost conturate tot prin
raportare la Eminescu.
Dar încă o dată: nu atât prin ceea ce au în comun, ci cât sunt
de deosebiţi în gândire artistică şi expresie.

2. Caracterul modern al concepţiei artistice

Înrâurirea schopenhaueriană

Se ştie că filosoful german Arthur Schopenhauer şi-a publicat

Lumea ca voinţă şi reprezentare abia în 1849, deşi era redactată
încă din 1819, deci în plină atmosferă romantică. Aşadar, celebra
lucrare, nefiind cunoscută pe atunci, stă mai curând la baza unei
atmosfere „fin de siècle”.
Din acest punct de vedere, criticul Edgar Papu consemnează
că „Eminescu se numără prin printre cei dintâi poeţi europeni de
factură majoră în care se află înscrisă întipărirea filosofiei lui
Schopenhauer”1. Poetul poate fi considerat drept un original
participator la cele dintâi manifestări schopenhaueriene în cultura
poetică modernă. Există, însă, un caracter cu totul degajat al
raportului pe care-l stabileşte cu gânditorul german. Astfel,
filosofia lui Schopenhauer nu deţine la el o funcţie constitutivă, ci
numai una confirmativă, destinată să întărească sensul zădărniciei
sau al renunţării.
În momentul în care a apărut Schopenhauer, gândirea
germană era stăpânită de filosofia idealistă iniţiată de Kant şi dusă
la apogeu de idealismul german, care ajunge la concluzia
cunoscută că existenţa este determinată de conştiinţă. Faţă de
această concepţie, care subliniază primatul conştiinţei, se vor ivi

1
Edgar Papu, Lumini Perene, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989, p. 125.

5
două reacţii mai importante. Una va fi materialismul dialectic al lui
Marx, care va afirma răspicat că nu conştiinţă determină existenţa,
ci existenţa, şi anume existenţa socială, este cea care determină
conştiinţa. Cealaltă reacţie o formează Schopenhauer.
Dacă Immanuel Kant reprezintă pentru Eminescu o continuă
aspiraţie, un model greu de atins, filosoful inimii sale, cel cu care
şi-a găsit cele mai multe corespondenţe, afinităţi şi consonanţe de
spirit, rămâne Schopenhauer. Cu temeritate eroică, nonconformistă
şi sfidătoare, Schopenhauer ne-a dat adevărata imagine a vieţii,
care nu este decât un „bellum omnium contra omnes”. „Voinţa
oarbă de a trăi”, „egoismul”, cu haina lui care este „minciuna”, ne
domină şi ne subjugă, guvernează lumea. Acest adevăr crud a
reuşit să-l spună mai bine decât oricine, autorul „Lumii ca voinţă şi
reprezentare”.
Prin urmare, după Schopenhauer, voinţa este factorul
primordial în lume, ea este cea care determină existenţa, şi nu
conştiinţa.
Liviu Rusu, în studiul său, De la Eminescu la Lucian Blaga,
apărut la Editura "Cartea Românească", analizează câteva idei
schopenhauerine care au înrâurit gândirea lui Eminescu.
Mai întâi, capacitatea artei, prin contemplaţie artistică, de a
capta întreaga fiinţă, de a o transpune într-o stare în care pornirile
fiinţei sunt, pentru moment, domolite. Arta este, însă, creaţia
geniului, iar geniul este acea personalitate excepţională care,
printr-un efort dureros, reuşeşte să-şi sustragă intelectul de sub
tirania voinţei. Insă, reuşind să se elibereze de sub tirania voinţei,
geniul are însuşirea excepţională de a se desface de datele lumii
empirice, de a pătrunde în lumea ideilor şi nimicniciei lumii"
De asemenea, după Schopenhauer, alături de instinctul
foamei, instinctul cel mai puternic în viaţă este sexualitatea,
instinct prin care se perpetuează speţa şi, deci, suferinţa în lume.

6
Obiectul iubirii, femeia, este descris la Schopenhauer în cuvinte de
dispreţ care sugerează însuşiri detestabile: falsitate, infidelitate,
minciună, trădare, ingratitudine şi nedreptate.Această imagine a
femeii apare şi la Eminescu în numeroase pasaje din Scrisoarea
II, Scrisoarea IV sau Scrisoarea V, subintitulată semnificativ
Dalila, , pe care le analizează atent G. Călinescu sau, selectiv,
Liviu Rusu. Acesta din urmă găseşte semnificativ faptul că "în
capodopera sa, Luceafărul, femeia ne este arătată uşuratică,
necredincioasă, şi că, în fond, imaginea ei este folosită drept
simbol al josniciei si nimicniciei lumii"2
În ce priveşte zbaterile omului, Schopenhauer arată că
întreaga viaţă nu este decât un spactacol de teatru, în care apar
personaje sub măşti diferite, întrupând însă aceleaşi intenţii şi
destine idei teoretice pe care le găsim transpuse în mult citata
Glossă sau în altă poezie, Cu mîne zilele-ţi adaogi...
Sunt cercetători care afirmă că unele din poeziile cele mai
cunoscute conţin versuri care nu sunt decât pasaje net
schopenhaueriene versificate dar, ca în cazul tuturor influenţelor,
Eminescu a trecut totul prin filtrul propriei gândiri, puternice şi
originale, Schopenhauer ramânând însă un adevărat „magister
vitae” pentru poet.
Aşadar, Eminescu nu este numai un poet romantic, ci se
afirmă şi ca unul din marii precursori ai poeziei moderne. Fără a fi
cunoscut simbolismul francez (Baudelaire, Mallarmé, Rimbaud),
cu puterea geniului său ajunge la aceleaşi efecte.
Gama sa lirică este imensă. În ea coexistă intuiţia viitorului,
ansamblul tuturor ecourilor mitice, istoria şi peisajul românesc,
cele mai vaste ingerinţe folclorice, asimilarea filosofiei şi a ştiinţei.
Se găsesc toate dispoziţiile lăuntrice: exaltarea, extazul, visarea,
duioşia, luciditatea satirică, revolta, sarcasmul. Se cuprind toate
2
Liviu Rusu, De la Eminescu la Lucian Blaga, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1981, p. 34

7
formele poetice, de la strofa antichităţii şi de la liniile armonioase
ale sonetului, până la cele mai îndăzneţe expresii ale versului liber
şi ale prozei ritmate.
Din această lirică se înaltă cele mai nebănuite sunete ecouri
depărtate, chemări care se sting, murmure de ape, cântări furate de
vânt, voci şoptite, foşniri de frunze, fâşâit de ierburi, şopot de
izvoare, ropot de cascade, dar în acelaşi timp şi tunete, şi furtuni
nimicitoare, şi muget de valuri.
Se modulează infinit cu sunetele toate stările, toate senzaţiile,
toate simţirile, toate nuanţele lăuntrice, a dorului, a urâtului, a
aleanului, toate la cel mai înalt grad de perfecţiune.
De aceea, Eminescu depăşeşte domeniul limitat al poeziei şi
devine o expresie mai vastă a ceea ce ţine de noţiunea UNICULUI.

Bibliografie:
1. Papu, Edgar, Lumini perene, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1989, p.125-127
2. Papu, Edgar, Motive literare româneşti, Editura
Eminescu, Bucureşti, Piaţa Scânteii 1, 1983;