Universitatea Bioterra

Facultatea de Asistent Medical Generalist

Anul I

Student : Neamţu Iuliana Mariana

 Cuprins ,

1. Generalitati
2. Organogeneza
3. Cavitatea nazală
4. Faringele
5. Laringe
6. Traheea
7. Bronhiile
8. Plămȃnii
9. Fiziologia sistemului respirator

1. Generalitati

1|Page
 Sistemul respirator este ansamblul de organe a căror funcţie esențiala
este să asigure schimburile ȋntre mediul exterior şi interior.
Aparatul respirator cuprinde căile respiratorii şi plămȃnii.
Căile respiratorii sunt reprezentate de cavitatea nazalǎ, faringe,
laringe, trahee şi bronhii.

2. Organogeneza

1) Ectodermul formează mucoasa cavităţii nazale.

2) Endodermul formează:
- Epiteliul şi glandele faringelui, laringelui, traheei şi bronhiilor;
- Epiteliul alveolelor pulmonare.
3) Mezodermul splanchnic (splanchnopleura) ȋnconjurător formează ţesutul
conjunctiv, cartilajele, muşchii netezi ai sistemului respirator şi pleura viscerala.

2|Page
 Pleura parietala derivă din mezodermul somatic (somatopleura), care
delimitează la exterior cavitatea pleuralǎ.

Diafragma provine din mezoderm şi derivă din mai multe primordii. Ea

porneşte de la patru structuri principale: septul transvers, membranele
pleuroperitoneale, mezoesofagul dorsal şi mezodermul parietal toracic.

3. Cavitatea nazală

Este primul segment al căilor respiratorii. Septul nazal desparte cavitatea

nazală in doua cavitaţi simetrice (fose nazale), cu direcţie antero-posterioară, sub
baza craniului şi deasupra cavităţii bucale. Comunică cu exteriorul prin orificiile
narinare şi cu rinofaringele prin coane. Anterior, fosele nazale sunt protejate de
piramida nazală. Piramida nazală este o proeminentă situată pe linia mediană a
feţei, cu rol de a proteja fosele nazale; totodata a dobȃndit şi un rol estetic.
Vȃrful piramidei este situat sub osul frontal şi se numeşte rădăcina
nasului. Baza prezintă orificiile narinare. Cele doua feţe laterale sunt unite
anterior, formȃnd dorsum nasi, care se termină inferior prin lobul nazal. Ȋn
structura piramidei nazale distingem un schelet osteo-cartilaginos, format din
oasele nazale şi porţiunea frontală a osului maxilar ȋn partea superioară a
piramidei nazale, cȃt şi ȋn cartilajele laterale şi cartilajele alare ȋn partea
inferioară a piramidei. Pe acest schelet se prind muşchii pieloși care, prin
acţiunea lor, măresc sau micşorează orificiile narinare. La exterior se află pielea.
Fosele nazale sunt două conducte situate ȋnapoia piramidei nazale, de la
orificiile narinare pană la coane. Distingem foselor nazale un segment anterior ,
numit vestibul, şi un segment posterior, fosele nazale propriu-zise.Vestibulul
nazal este oblic ȋn sus şi ȋnapoi şi este tapetat de piele. Fosele nazale propriu-
zise au patru pereţi.
La interior, fosele nazale sunt acoperite de mucoasa nazală, care are o
structură deosebită ȋn partea superioară faţă de rest. Regiunea respiratorie a
3|Page
mucoasei este mult mai ȋntinsă , are o bogată vascularizaţie şi o culoare
roșietică. Ea acoperă toţi pereţii cavităţii nazale, cu excepţia celui superior, unde
se află mucoasa olfactivă. Este alcatuită dintr-un epiteliu cilindric ciliat.
Mucoasa respiratorie are glande tubulo-acinoase.
Ȋn oasele vecine foselor nazale sunt sinusurile paranazale, cavităţi
pneumatice, cu rol de cutie de rezonanţă şi de a menţine o temperatură
constantă. Mucoasa lor se continuă cu mucoasa foselor nazale. Sinusurile
paranazale sunt perechi (frontale, maxilare, sfenoidale).
Vascularizaţia foselor nazale este asigurată de ramuri din artera oftalmică
şi din artera maxilară. Venele ajung, ȋn final, ȋn vena jugulară internă.
Inervaţia mucoasei este asigurată de ramuri din nervul trigemen.
Limfaticele ajung ȋn ganglionii retrofaringieni şi parotidieni, iar de aici ȋn
ganglionii cervicali.

4. Faringele

Este un conduct musculo-membranos, dispus de la baza craniului pȃnă ȋn

dreptul vertebrei C8, unde se continuă cu esofagul.

Are forma unui jgheab deschis anterior, care se ȋngusteazǎ de sus ȋn jos,
cu lungimea de 15 cm.

4|Page
Fixat pe exobaza craniului, prezintă trei etaje:
- Partea nazală sau nazofaringele, care prelungește cavitatea nazală. Pe
feţele laterale se situează ostiul tubei auditive
- Partea orală sau orofaringele, care este locul de ȋncrucişare aerodigestivă.
Se prelungeşte caudal cu laringofaringele, ventral şi esofagul, dorsal
- Partea laringeală sau laringofaringele se continuă cu laringele.

5. Laringele

Este un organ cu dublă funcţie : conduct aero-vector şi organ al fonației.

Laringele are o formă de piramidă triunghiulară trunchiată cu baza ȋn sus.

Baza comunică cu laringo-faringele printr-un orificiu, numit aditus laringis,
care, anterior este delimitat de epiglotă, posterior de cartilajele aritenoide şi
lateral de repliurile epiglotico-aritenoidiene, ȋntinse ȋntre epiglotă şi cartilajele
aritenoide. Ȋn grosimea acestor plici se află cartilajele cuneiforme. Vȃrful
laringelui se continuă ȋn jos cu traheea.

5|Page
 Feţele antero-laterale ale laringelui sunt formate din cele două lame ale
cartilajului tiroid şi de arcul cricoidului. Ȋntre cartilajul tiroid şi arcul cricoidului
se află muşchiul şi ligamentul tirocricoidian. Deasupra celor două lame ale
cartilajului tiroid se află membrana tirohioidiană care ajunge la osul hioid. Feţele
antero-laterale ale laringelui vin ȋn raport cu glanda tiroidă şi cu muşchii
infrahioidieni.
Faţa posterioară a laringelui predominǎ ȋn faringe şi este formată din cele
două cartilaje aritenoidiene şi din pecetea cartilajului cricoid. De o parte şi de
alta sunt două şanţuri, şanţurile piriforme.
Structura laringelui. Laringele este format din cartilaje legate ȋntre ele prin
ligamente şi articulaţii. Asupra cartilajelor acționează muşchii laringelui. La
interior este tapetat de o mucoasă, sub care se găseşte o submucoasă.
Cartilajele laringelui. Se disting: cartilaje neperechi (cartilajul tiroid,
epiglota şi cartilajul cricoid) şi perechi (aritenoide, corniculate, cuneiforme şi
cartilajele sesamoide). Toate cartilajele, prezentate ȋn continuare, sunt formate
din cartilaj de tip hialin, exceptȃnd epiglota, care este formată din cartilaj de tip
elastic.
Muşchii laringelui. Se impart ȋn intrinseci şi extrinseci. Cei extrinseci se
inseră cu un capăt de laringe, iar cu celălalt pe organele vecine.
Muşchii intrinseci au ambele capete inserate pe cartilagii ale laringelui.
Unii sunt constrictori ai glotei, apropiind plicile vocale, alţii sunt dilatatori ai
glotei, depărtȃnd plicile vocale, iar alţii sunt tensori ai plicilor vocale .
Tunica mucoasă captuşeşte cavitatea laringelui şi se continuă ȋn sus cu
mucoasa faringelui, iar ȋn jos cu cea a traheei. Este formată din epiteliu şi
corion. Epiteliul, exceptȃnd plicile vocale, este cilindric ciliat. La nivelul plicilor
vocale este pluristratificat pavimentos. Tunica mucoasă conţine glande care
secretă mucus.Ȋn corion se gaseşte ţesut limfoid care este bogat la nivelul
ventriculilor laringieni.
Submucoasa este formată din ţesut conjunctiv lax.

6|Page
 Aspectul interior al laringelui. Pe pereţii laterali ai laringelui se află două
perechi de plici cu direcţie antero-posterioară; cele două superioare sunt plici
vestibulare, iar cele două inferioare plicile vocale. Ȋntre cele două plici
vestibulare se delimitează rima vestibulară, iar ȋntre cele două plici vocale rima
glotidică.

6. Traheea

Traheea este un organ sub formă de tub care continuă laringele şi se

ȋntinde de la vertebra cervicala C6 pană la vertebra toracală T4, unde se ȋmparte
ȋn cele două bronhii.Are o lungime de 10-12 cm şi un calibru de 1,6-2 cm .
Prezintă un segment cervical şi unul toracal.
Ȋn segmentul cervical vine ȋn raport posterior cu esofagul , anterior cu istmul
glandei tiroide, cu muşchii infrahioidieni şi pielea.
Laterul vine ȋn raport cu artera carotida comună, vena jugulară internă,
nervul vag şi lobii laterali ai glandei tiroide.

7. Bronhiile

La nivelul vertebrei T4, traheea se ȋmparte ȋn cele două bronhii principale.

Aceste bronhii pătrund ȋn plămȃn prin hil, unde se ramifică intrapulmonar,
formȃnd arborele bronşic. Ȋntre cele două bronhii există o serie de deosebiri.
Bronhia dreaptă este aproape verticală, cea stȃngă aproape orizontală.
Structura bronhiilor principale este asemanătoare traheei, bronhiile
principale fiind formate din inele cartilaginoase incomplete posterior.
Vascularizatţa arterială este asigurată de arterele bronşice. Sȃngele venos este
colectat de venele bronşice care-l duc ȋn sistemul azygos. Limfa ajunge ȋn
ganglionii traheobronşici și glanglionii mediastinali.

7|Page
 8. Plămȃnii

Plămȃnii sunt principalele organe ale respiraţiei. Sunt doi plămȃni (stȃng
şi drept), situaţi ȋn cavitatea toracică, fiecare fiind acoperit de pleura viscerală.
Plămȃnii au forma unei jumătăţi de con. Capacitatea totală a plămȃnilor
este de 5000 cm3 aer.
Plămȃnii sunt doua organe buretoase elastice, de culoare roz, aşezate ȋn
cutia toracică, deasupra diafragmei.
Plămȃnul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămȃnul stȃng are doar doi
lobi, ȋntre cei doi plămȃni aflȃndu-se inima. În fiecare lob pătrunde cate o
bronhie secundară, care se ramifică ȋn tuburi din ce ȋn ce mai mici, numite
bronhiole. Acestea, cȃnd ajung să aibă 1mm ȋn diametru, nu mai au inele
cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci pulmonari, alcătuiți
din mici umflături cu pereții foarte subţiri, numite alveole pulmonare. Alveola
pulmonară este unitatea structurală şi funcţională a plămȃnului. Între sacii
pulmonari se află un ţesut conjunctiv elastic.
Plămȃnii nu au muşchi. Suprafaţa lor este acoperită de două foiţe, numite
pleure. Una este lipită de plămȃn, cealaltă de peretele intern al cavităţii toracice.

8|Page
Între ele se află o cavitate foarte subţire, ȋn care se gǎseşte o pelicula de lichid.
Plămȃnii sunt foarte bine vascularizaţi de arterele şi venele pulmonare.

Arterele pulmonare pătrund ȋn plămȃni printr-un loc numit hil, se ramifică

şi ȋnsoțesc bronhiile pȃnǎ la sacii pulmonari, unde se ramifică ȋn arteriole care se
continuă cu capilarele. Acestea se deschid ȋn venule care ȋnconjoară sacii,
ȋnsoțesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc ȋn venele pulmonare (cȃte două de
fiecare plămȃn) şi ies din plămȃn tot prin hil. Ele se deschid ȋn final, ȋn atriul
stȃng. Un plămȃn este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari.
Suprafaţa acestora este foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafaţǎ totală
atinge 200 m pătraţi. Astfel, sȃngele şi aerul se găsesc ȋn contact pe o mare
suprafaţă. Ele sunt separate doar de pereții foarte subţiri ai alveolelor şi ai
capilarelor.
Segmentul pulmonar, subdiviziune a lobului pulmonar, este o unitate anatomică,
de aeraţie şi chirurgicală, care are o bronhie segmentară proprie, o arteră
segmentară proprie iar venele sunt dispuse perisegmentar (intersegmentar).
9|Page
Structura plămȃnilor
Plămȃnii sunt constituiţi din: arborele bronşic, lobuli, ramificaţiile vaselor
pulmonare şi bronșice, nervi şi limfatice, toate cuprinse ȋn ţesut conjunctiv.
Arborele bronşic. Bronhia principală, pătrunzȃnd ȋn plămȃn prin hil, se
ȋmparte intrapulmonar la dreapta ȋn trei bronhii lobare, iar la stȃnga ȋn două
bronhii lobare.

Pleura
Fiecare plămȃn este ȋnvelit de o seroasa numită pleură. Pleura prezintă o
foiţă parietală, care căptuşeşte pereţii toracelui, şi o foiţă viscerală, care acoperă
plămȃnul pătrunzȃnd şi ȋn scizuri. Cele două foiţe se continuă una cu cealaltă la
nivelul pediculului pulmonar şi al ligamentului pulmonar, care este o formaţiune
conjunctiva de formă triunghiularǎ, avȃnd vȃrful la pediculul pulmonar şi baza
la nivelul diafragmei.

9. Fiziologia sistemului respirator

Funcţionarea sistemului respirator, prin care se asigură respiraţia,

cuprinde, ȋn principal, respiraţia pulmonară şi respiraţia celulară.
Respiraţia pulmonară. Această etapă a respiraţiei cuprinde două faze:
pătrunderea aerului ȋn plămȃni (inspiraţia); eliminarea aerului din plămȃni
(expiraţia), care durează mai mult decȃt inspiraţia. Un om adult aflat ȋn repaus
executa 16 mişcări respiratorii pe minut (ritmul respirator). Acest ritm este mai
mare la femeie; el creşte ȋn timpul activităţii musculare, al exerciţiilor fizice etc.
Respiraţiile normale sunt acte reflexe involuntare. Plămȃnii, neavȃnd muşchi,
urmează pasiv mişcările cutiei toracice. În timpul inspiraţiei, volumul cutiei
toracice creşte datorită contracţiei muşchilor respiratori: diafragma se contractă
şi coboară, muşchii intercostali trag coastele şi le ridică. Mişcarea coastelor

10 | P a g e
ȋmpinge sternul ȋnainte, iar plămȃnii se umplu cu aer. În momentul expiraţiei,
muşchii se relaxează, iar plămȃnii ȋşi micşorează volumul o dată cu cel al cutiei
toracice, eliminȃnd aerul. Inspiraţia este, deci, faza activǎ a respiraţiei, iar
expiraţia este faza pasivă. Intrările şi ieşirile de aer din sistemul respirator
prezintă ventilaţia pulmonară, care depinde de frecvenţa şi profunzimea
mişcărilor respiratorii.
Rolul sistemului respirator este ȋntreţinerea vieţii. Prin inspiraţie ajunge ȋn
organism aer bogat ȋn oxigen. Oxigenul ajunge la toate celulele corpului prin
sistemul circulator. Fiecare celulă are nevoie de o sursă continuă de energie.
Aceasta rezultǎ din arderea substanţelor nutritive: proteine, grăsimi,
hidrocarburi.

11 | P a g e