Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
REFERAT
LA DISCIPLINA
PATROLOGIE
ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC:
ASIST. UNIV. DR. Ionuț CHIRCALAN
STUDENT
BOTA LUCIAN LUCIAN DIMITRIE
Anul II
CONSTANŢA
2020
1
CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU
ÎN VIAȚA VIITOARE
2
Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui are o importanţă cu totul
deosebită, pentru că prin ea se pune în lumină demnitatea noastră de făpturi
raţionale purtătoare ale chipului lui Dumnezeu, iar prin dreapta aplicare în viaţă
a acestei cunoaşteri se pune temei puternic fericirii din această viaţă, asigurându-
se totodată fericirea şi în viaţa viitoare, cea veşnică, pentru că „viaţa veşnică
este: ca să Te cunoască pe Tine, unul adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos
pe Care Tu L-ai trimis”, zice Mântuitorul către Tatăl (In 17,3).
Pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi a energiilor şi lucrărilor Lui (lucrări
creatoare, proniatoare, mântuitoare, sfinţitoare, desăvârşitoare, în nedespărţită
unitate cu Fiinţa Lui, dar prin care se face cunoscut şi se comunică în afara
Fiinţei), două căi ne sunt deschise: calea naturală, numită revelaţie naturală, şi
calea supranaturală, numită Revelaţie supranaturală.
Calea naturală se numeşte aşa fiindcă pleacă de la noi spre Dumnezeu,
adică de la observarea naturii şi a fenomenelor care se petrec în ea, toate
considerându-se ca avându-şi ultima cauză în lucrarea creatoare a lui Dumnezeu,
şi astfel putându-se atribui lui Dumnezeu însuşiri corespunzătoare, ca:
înţelepciune, atotputernicie etc., întrucât totdeauna efectele arată sau spun minţii
dornice de cunoaştere ceva despre cauza care le-a produs. Şi întrucât
cunoaşterea câştigată pe această cale este rezultat al strădaniilor raţiunii
omeneşti, ea ase numeşte cunoaştere raţională sau cale raţională, evident
subînţelegându-se că şi raţiunea (mintea) este tot de la Dumnezeu, Care a
înzestrat-o cu putere proprie de cunoaştere. Şi e firesc lucru ca omul, fiind făcut
după chipul lui Dumnezeu (Fc 1,27), să tindă pentru cei ce văd şi gândesc asupra
celor văzute în lume, „cele nevăzute ale lui Dumnezeu, puterea Lui cea veşnică
şi a Lui dumnezeire se văd prin cugetare de la începutul lumii, în făpturile Lui”
(Rm 1,20), pentru că „cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor
Lui o vesteşte tăria” (Ps 18,1); cum zice şi Fericitul Augustin: „Făcut-ne-ai
căutători (năzuitori) spre Tine, Doamne, şi neliniştită este inima mea până se va
odihni întru Tine” (Fecisti no sad te, Domine, et inquietum est cor meum donec
requiescat in te). Avem la dispoziţie sau o înclinaţie înnăscută spre Dumnezeu,
înclinaţie care este şi ea dar divin sădit în suflet, şi care, urmată şi cultivată, duce
la cunoaşterea lui Dumnezeu, însă dacă rămâne acoperită sau chiar zădărnicită şi
nemanifestată, face inutilă orice argumentare din extern referitoare la
cunoaşterea lui Dumnezeu.
Calea supranaturală de cunoaştere pleacă de la Dumnezeu spre oameni; ea
este cunoaştere prin Descoperire sau Revelaţie divină, începând cu Revelaţia din
paradisul pământesc, făcută primilor oameni, continuând în Vechiul Testament,
prin patriarhi şi prooroci, şi desăvârşindu-se prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu
3
întrupat, Iisus Hristos. „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în
multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, către sfârşitul acestor
vremuri ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. 1,1).
Cele două căi, naturală şi supranaturală, de cunoaştere a lui Dumnezeu
există, fireşte, după voinţă dumnezeiască şi, ca urmare, stau în strânsă şi
armonică legătură într ele şi niciodată în opoziţie, ci sprijinindu-se şi
completându-se reciproc, dar cea supranaturală este superioară cele naturale, atât
după întindere, cât şi după conţinut; şi, unite şi bine înţelese, ne oferă putinţa ca
să ne dăm seama în ce raport stă lumea cu Dumnezeu, să apreciem după cuviinţă
îndatoririle omului pentru a corespunde scopului în vederea căruia a fost creat,
păstrându-şi şi afirmându-şi demnitatea de purtător al chipului Creatorului său,
printr-o viaţă morală curată şi înaintând cu voinţă hotărâtă şi cu ajutor haric pe
drumul mântuirii şi desăvârşirii.
Ţinând seama de toate aceste şi rezumându-le, reţinem, referitor la
cunoaşterea noastră, despre Dumnezeu şi lucrurile Lui, că ea este: a. nedeplină;
b. indirectă; c. analogică, d. simbolică.
1. Nedeplină, pentru că puterea noastră de cunoaştere, ca şi în toate
privinţele, este limitată, mărginită, iar Dumnezeu este nemărginit în orice
privinţă. „Cunoştinţa noastră e în parte, şi prorocia noastră tot în parte… Acum
vedem ca prin oglindă, în chicitură” (1 Co 13,9,12); „Mărginitul nu-L poate
cuprinde pe Cel nemărginit” (Fer. Augustin); căci „pe Dumnezeu nimeni nu L-a
văzut vreodată” (In 1,18), El fiind „Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru
lumină neapropiată” (1 Tim 6,16), de care nu te poţi apropia; pe Dumnezeu,
abia în viaţa cealaltă „Îl vom vedea precum este” (1 In 3,2).
2. Indirectă, pentru că numai plecând de la observarea lumii şi a
lucrurilor din ea tragem concluzii cu privire la existenţa, Fiinţa şi însuşirile
(atributele) lui Dumnezeu, în lume toate fiind mărginite, iar la Dumnezeu toate
nemărginite.
3. Analogică sau prin comparaţie, pentru că numai aşa, adică prin
comparaţie cu lucrurile sau existenţele din lume, putem să-L cugetăm pe
Dumnezeu, iarăşi negând orice mărginire la Dumnezeu.
4. Simbolică, pentru că numai prin imagini sau figuri, adică prin
simboluri, putem să expunem sau să formulăm, nouă înşine ca şi altora, ideile şi
cunoştinţele despre Fiinţa lui Dumnezeu, care ne rămâne nepătrunsă în Sine.
Astfel, şi Sfânta Scriptură Îl numeşte pe Dumnezeu „lumină neapropiată” (1
Tim 6,16),”foc mistuitor” (Evr 12,29) etc.
Aici, în viaţa aceasta, cunoaşterea noastră religioasă, deşi obiectivă şi
sigură ca întemeiată pe Revelaţie, este şi rămâne cu aceste note (nedeplină
4
indirectă, analogică şi simbolică), cu toată că „cerurile spun mărirea lui
Dumnezeu…” (Ps 18,19), pentru că „nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul, fără numai
Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, fără numai Fiul şi acela căruia Fiul
va voi să-i descopere” (Mt 11,27).
5
Cu toate acestea, apofatismul nu înseamnă agnosticism, adică lipsă de
cunoaştere obiectivă, nici ignoranţă sau incultură, ci depăşire a mijloacelor
obişnuite de cunoaştere. În fond, teologia apofatică se întemeiază pe ideea că
Dumnezeu Cel viu, incognoscibil şi incomprehensibil, este în toată deplinătatea
Sa mai evident spiritul omenesc decât toate celelalte existenţe. Este vorba,
aşadar, nu despre o existenţă demonstrată logic, ci supralogic, prin evidenţa
trăită a existenţei lui Dumnezeu şi prin orientarea firească a omului, ca dorinţă,
ca nostalgie, spre Părintele lui ceresc. Iar evidenţa trăită a existenţei lui
Dumnezeu presupune o pregătire pentru ea, printr-o strădanie spirituală, prin
păşirea hotărâtă pe urcuş duhovnicesc, cu ajutor haric de la Dumnezeu şi cu
râvnă, cu ferirea de patimi, cu asceză şi cu rugăciune din partea omului
credincios. Acestui urcuş spiritual nu i se pune oprelişte, ci, dimpotrivă,
neîncetat îndemn de înaintare (1 Co 12,31), de creştere spirituală spre vârsta
deplinătăţii lui Hristos (Ef 4,13).
Astfel, chiar şi apofatismul, cale de cunoaştere prin negaţie, apare ca
depăşit, întrucât evidenţa trăită, experienţa spirituală, este pătrundere mistică,
printr-un chip deosebit de pătrundere a luminii dumnezeieşti de înaltă intensitate
în sufletele celor vrednici, Dumnezeu făcându-Se cunoscut, se înţelege că nu în
Fiinţa Lui nepătrunsă, ci în energiile Lui necreate şi nedespărţite de Fiinţă, dar
prin care El Se comunică şi Se împărtăşeşte. Simbolul cunoaşterii mistice a lui
Dumnezeu este lumina taborică.
Cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare cunoaştere a lui Dumnezeu este cea
prin adevărata credinţă încălzită de iubire, coroana virtuţilor (1 Co 13,13). Căci
„Dumnezeu este iubire” (1 In 4,16) şi, aceasta fiind, El coboară în lume, pe care
o iubeşte (1 In 3,16), iar „noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit cel
dintâi” (1 In 4,19) şi iubindu-L, ne ridicăm la El, fiindcă „iubireaeste de la
Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi-L cunoaştem pe
Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte nu-L cunoaşte pe Dumnezeu” (1 In 4,7-8), însă
„cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (1
In 4,16).
Din toate acestea nu rezultă, cum s-ar părea ţinând seamă de neputinţa
pătrunderii cunoaşterii noastre în esenţa lucrurilor dumnezeieşti, că, în general,
am cunoaşte prea puţin din cele ale lui Dumnezeu, anume din Fiinţa şi atributele
Lui, ci, dimpotrivă, cunoaştem mult dacă ne străduim după cuviinţă să înaintăm
pe calea cunoaşterii oferită nouă prin Revelaţia naturală şi supranaturală şi dacă
ne silim s-o transpunem în viaţă. Căci cunoaştem tot ce ne este necesar pentru
mântuire, şi nici un credincios adevărat nu poate nici gândi şi nici spune că
Biserica drept măritoare nu-l învaţă tot ce este de trebuinţă pentru mântuire.
6
Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii
7
dau expresie acestei cunoaşteri directe a lui Dumnezeu, în împrejurările concrete
ale vieţii.
Dumnezeu ni se face cunoscut în toate suferinţele şi dificultăţile noastre,
dacă căutăm să vedem şi greşelile noastre care stau la baza lor, căci adesea am
uitat să vedem în tot ceea ce avem darurile lui Dumnezeu, purtându-ne într-un
mod nemulţumitor şi nerecunoscător faţă de El, pentru că nu le-am folosit ca
daruri pentru alţii, motiv pentru care ni le şi ia înapoi. În acest sens – zice Sf.
Simeon Metafrastul – „toate aceste încercări ţi s-au întâmplat din dreapta
judecată şi poruncă a Iubitorului de oameni Dumnezeu, pentru că te-ai arătat
nerecunoscător faţă de El. Căci cele ce le-ai dat Binefăcătorului tău, acelea le-ai
luat. Şi cu ce măsură ai măsurat, cu aceea ţi se va măsura, şi dreaptă este
judecata lui Dumnezeu care s-a făcut cu tine, suflet nerecunoscător şi
nemulţumitor, care ai uitat de binefacerile lui Dumnezeu. Căci ai uitat marile şi
bogatele daruri ale Binefăcătorului tău, pe care El ţi le-a făcut”. Iar Nicodim
Aghiritul spune că „Dumnezeu foloseşte mijloace de constrângere şi smerire
când omul începe a se încrede în sine. Atunci îl aduce la cunoaşterea de sine.
Uneori îngăduie ca omul că dacă în erori, mai mari sau mai mici, în proporţie cu
aprecierea ce o are despre sine, mai mare sau mai mică”. Cunoaşterea noastră
despre Dumnezeu este în acelaşi timp şi o cunoaştere a noastră înşine, a limitelor
şi neputinţelor noastre, de aceea necunoaşterea noastră este de fapt lipsă de
smerenie, mândrie, nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de El şi semeni.
Pe Dumnezeu Îl cunoaştem şi în solicitările semenilor noştri. În fiecare
om ne întâmpină de fapt Hristos, solicitându-ne sprijinul şi ajutorul (Mt. 25,35-
45). În mâna întinsă a săracului este mâna întinsă a lui Hristos, în vocea lui
auzim vocea lui Hristos, în suferinţa lui e suferinţa lui Hristos pentru toate
mădularele Sale, pe care noi o prelungim. În toate Dumnezeu coboară la noi şi ni
Se face cunoscut. Toate împrejurările şi persoanele cu care venim în contact sunt
apeluri ale lui Dumnezeu, prin care El ni Se adresează şi ne solicită şi prin care
Îl întâlnim concret în viaţa noastră.
Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii este deci o
cunoaştere existenţială a lui Dumnezeu în raporturile Lui directe cu noi, când
experiem caracterul Lui personal şi marea Sa iubire faţă de noi, ca şi pe
Creatorul, Proniatorul şi Mântuitorul nostru.
8
Bibliografie: