MANAGEMENT EDUCAŢIONAL – ELEMENTE INTRODUCTIVE

Management – o ştiinţă relativ recentă, care s-a dezvoltat şi a evoluat d

p d v ştiinţific după al II-lea Război Mondial, având impact puternic în acea
perioadă în domeniul organizaţiei industriale.
„Părinţii” managementului ştiinţific sunt francezul Henry Fayol,
americanul Frederick Taylor.
Principalele şcoli de management general sunt considerate „Şcoala
nord- americană”, cu un caracter predominant pragmatic aplicativ şi „Şcoala
japoneză” focalizată pe principiul supraeficienţei.
După anii 70 s-a remarcat apariţia şi evoluţia unui curent european în
manag general, reprezentanţi marcanţi fiind cei ai şcolii franceze, suedeze şi
mai ales germane.
Etimologic: lat „manus” – mână, a manevra, a pilota, a struni caii. De
aici, fr „manege” ce are semnificaţia engl „to manage” = a conduce, a face
faţă, a dezvolta, a se descurca, a organiza, a instrui. De aici „management” =
activitatea de a conduce, abilitate, organizare, reuşită în atingerea
obiectivelor, deciziilor, proiectelor. De aici „manager” (engl) =cel care
conduce, conducător, administrator, organizator, coordonator, director.
Accepţiuni ale termenului de management
* activitate, artă de a conduce;
*ansamblul activităţilor de organizare, coordonare şi gestiune;
*persoana /persoane care conduc şi dirijează afacerile unei organizaţii,
intreprinderi, firme;
*ştiinţa şi tehnica organizării şi conducerii unei organizaţii;
*procesul de coordonare a resurselor umane, fizice, informaţionale şi
financiare în vederea atingerii unui scop bine stabilit;
*studierea proceselor şi relaţiilor de management în vederea
descoperirii legităţilor şi principiilor care le generează, a conceperii unor
metode şi tehnici de conducere care au rolul de a asigura ridicarea nuvelului
de eficienţă.
Managementul educaţional presupune studierea proceselor şi
relaţiilor ce se manifestă în cadrul instituţiilor de învăţământ în timpul
desfăţurării procesului educaţional în vederea descoperirii legităţilor care îl
generează şi a elaborării unor metode şi tehnici de conducere pe baza cărora
să se asigure eficienţa acestui proces.
Caracteristici specifice ale managementului educaţional:
1. are un caracter social – derivă din activitatea fundamentală a
procesului educaţional, ce este în sine profund social;
2.caracter educativ
3.caracter sistemic – dată fiind corelaţia manag ed cu sistemul general
de management
4.caracter multidisciplinar datorită faptului că în domeniul de manag
educaţional interferează elemente din multe alte domenii ca: juridic, social,
psihologic, pedagogic, medical, etc.
Procese şi relaţii de management în cadrul manag educaţional
La nivelul manag ed există 2 tipuri fund de procese:
1.Procese de management
2.Procese de execuţie
 1. Procesele de management sunt executate de o parte a forţei de
muncă din cadrul sistemului educaţional general, asupra celeiulalte prin
acţiuni de: planificare, organizare, antrenare, motivare, control şi evaluare.
2.Procesele de execuţie sunt specifice forţei de muncă ce contribuie
nemijlocit la atingerea obiectivelor organizaţiei. Această parte executorie se
manifestă prin prisma planificării, organizării.........
Astfel, în funcţie de activitatea managerială dominantă există mai multe
tipuri de management:
-management de planificare, focalizat pe obiective;
-management operaţional vizează organizarea, antrenarea şi
motivarea organizaţiei;
-management de control şi evaluare;
Şi în manag ed, ca în orice ştiinţă există principii generale:
1.principiul eficienţei
2.principiul utilizării cu maxim de randament a întregului sistem
3.principiul eficacităţii – focalizarea pe performanţă şi calitate
4.principiul rolului central al obiectivelor
5.Principiul participării specifice şi responsabile a tuturor factorilor din
organizaţie
6.Principiul promovării unor norme de conduită participativă (motivare,
cooperare, iniţiativă, disciplină, autoritate, etc)
7.principiul adaptării echilibrate a elementelor într-o organizaţie
educaţională
8.principiul adaptării sistemului de management la specificul
organizaţiei manageriale
9.principiul motivării tuturor persoanelor implicate în actul de
management la organizaţiei

Funcţii ale managementului educaţional

Funcţii principale:
1.Previziunea şi palnificarea
2.Organizarea
3.Antrenarea şi motivarea
4.Coordonarea
5.Controlul, monitorizarea şi evaluarea
La care se adaugă, în unele lucrări de specialitate şi funcţia de
management efectiv şi funcţia decizională.
1.Previziune şi planificare – se referă la ansamblul acţiunilor şi
deciziilor prin care se stabilesc obiectivele fundamentale ale organizaţiei,
componentele acestora, resursele care trebuie mobilizate, precum şi
modalităţile de realizare a finalităţilor stabilite.
A realiza o previziune şi o planificare la nivelul unei organizaţii
înseamnă a răspunde întrebărilor: „Ce trebuie?”, „Cu ce trebuie?”, „Cum
trebuie?”, „Unde şi când trebuie?”.
Trebuie făcută distincţia între proiectare şi planificare. Proiectarea
vizează stabilirea misiunii organizaţiei, a scopurilor generale, a motivelor
pentru care la un moment dat în organiozaţie se implementează un program
de schimbare.
 Planificarea cuprinde paşii concreţi prin care se urmăreşte atingerea
scopurilor stabilite.
Planificarea cuprinde:
-obiective operaţionale;
-activităţi şi acţiuni efective;
Resursele alocate;
Termene şi responsabilităţi;
-indicatori de performanţă (comportamente, transformări în urma
acţiunilor)
Rezultate aşteptate.
La nivelul documentelor manageriale, aceste funcţii se realizează prin
alcătuirea planului de dezvoltare instituţională (şcolară) (PDI sau PDŞ)
PDI cuprinde atât planificarea strategică cât şi planificarea
operaţională. Planificarea strategică se realizează pe perioadă mai
îndelungată de timp şi cuprinde:
-misiunea organizaţiei;
-viziunea organizaţiei;
-valorile culturii organizaţionale;
-strategiile, politicile şi obiectivele generale.
Planificarea operaţională (planul managerial) include:
-obiective operaţionale;
-acţiuni;
-procedee;
-reguli;
-resurse.
Se realizează pe perioade scurte, de max 1 an.
Condiţii ale unei planificări eficiente:
a)să fie organizată şi bine fundamentată;
b)să înceapă de la nivelul de „top management” (de vârf)
c)să fie foarte clară şi precisă;
d)finalităţile, resursele, strategiile generale de acţiune să fie clar
comunicate membrilor organizaţiei;
e)să includă conştientizarea schimbării care urmează a fi implementată
la nivel organizaţional.

2. Organizarea
Se referă la ansamblul proceselor de management prin intermediul
cărora se stabileşte forma structurală fizico – intelectuală (structura instituţiei),
se stabilesc sarcinile, atribuţiile şi competenţele fiecărei subcomponente a
structurii:
-postul;
-comisia;
-catedra;
-compartimentul (posturi, comisii metodice, etc)
Aceste procese se fac corespunzător unor criterii pedagogice, tehnice,
sociale în vederea atingerii obiectivelor instituţiei.
La nivelul oricărei organizaţii există 2 tipuri de organizare:
-organizarea formală;
-organizarea informală.
 Organizarea formală cuprinde ansamblul elementelor organizatorice
stabilit de câtre conducere prin documente oficiale ca: ROI, (regulament de
ordine interioară), organigrama, fişa postului.
Aceste documente conţin informaţii legate de funcţii, activităţi, sarcini,
atribuţii şi responsabilităţi, caracteristice fiecărui element organizaţional, a î să
se atingă obiectivele stabilite.
Organizarea informală cuprinde totalitatea elementelor şi interacţiunilor
umane cu caracter organizat care se manifestă spontan între angajaţi în
vederea realizării unor interese personale.
Elementele organizării informale:
-grupul informal (bisericuţele)
-norma de conduită a grupului;
-roluri informale;
-liderul informal.
Elementele organizării formale:
-postul
-compartimentul
-nivelul ierarhic
-ponderea ierarhică
-relaţiile manageriale
Postul: - ansamblul sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor ce
revin în mod curent unei persoane pentru realizarea obiectivelor individuale
ce sunt subsumate celor generale.
Compartimentul: - un grup de persoane care sub o conducere unică
exercită atrubuţii omogene sau complementare în vederea realizării unor
obiective specifice.
Nivelul ierarhic – re referă la depărtarea succesivă a anumitor funcţii
executive sau manageriale de cel mai important mecanism de management
Ponderea ierarhică: - se referă la nr de persoane subordonate direct
unui nivel managerial.
Relaţiile manageriale: - raporturi stabilite între subdiviziunile
organizatorice stabilite prin documente oficiale ale organizării formale.
Documente oficiale:
a)ROI: - cel mai complex document care include mecanismele de
funcţionare atribuite fiecărui compartiment, sarcinile, competenţele şi
responsabilităţile corespunzătoare diferitelor posturi. Se reactialuzează la
începutul anului şcolar.
b)Organigrama – reprezentarea grafică a structurii formale
organizaţionale. Poate fi circulară sau piramidală, indicând relaţii pe direcţia
sus- jos, stânga – dreapta.
c)fişa postului – un document oficial care necesită revizuiri anuale din
partea şefului de comisie metodică: descrierea postului (postul,
compartimentul, nivel ierarhic, pondere ierarhică, obiective, sarcini,
responsabilităţi, atribuţii) şi cerinţele postului (condiţii de ocupare a postului:
competenţe profesionale – nivel de cunoştinţe, aptitudini, experienţă,
competenţe manageriale – cerinţe specifice – diverse aptitudini – lb străină,
permis, operare PC).

3.Motivarea şi antrenarea la nivelul organizaţiei

 Antrenarea reuneşte ansamblul proceselor prin care mambrii
organizaţiei sunt cointeresaţi să participe la realizarea eficientă a obiectivelor
derivate ce le revin.
Exercitarea acestei funcţii presupun identificarea răspunsurilor la
întrebările „De ce?” şi „Pentru ce?”.
În managementul organizaţional, la baza antrenării se află motivarea
angajaţilor, membrilor, care vizează intersectarea obiectivelor profesionale
personale cu cele ale organizaţiei.
În funcţie de raporturile dintre cele 2 tipuri de interese, la nivel
organizaţional poate exista:
a)o motivaţie pozitivă ce presupune amplificarea satisfacţiei personale
ca urmare a realizării eficiente a sarcinilor de serviciu ce sunt accesibile
majorităţii angajaţilor.
b)motivaţia negativă, când într-o organizaţie apare posibilitatea
diminuării satisfacţiei personale, dat fiind faptul că sarcinile de lucru nu sunt
realizate la un nivel eficient, fiind adesea inaccesibile. În orice organizaţie este
de preferat crearea unui climat bazat pe motivaţie pozitivă care duce la
creativitate, activism, implicare.
Pentru ca antrenarea să fie eficientă, motivarea trebuie să respecte
condiţiile:
a)să fie graduală – interesele personale se satisfac treptat, corelat cu
eficienţa din activitate;
b)să fie diferenţiată în funcţie de interese de subgrup organizaţional,
dar şi de nevoi individuale;
c)să fie complexă – să îmbine stimulările morale, spirituale cât şi cele
materiale.
Strategii de acţiune pentru realizarea unui climat motivaţional pozitiv în
cadrul organizaţiilor educaţionale:
a) încurajarea autoconducerii şi a încrederii în forţele proprii (spirit de
iniţiativă);
b) încurajarea inovaţiilor şi diversificarea posibilităţilor de alegere;
c)înlăturarea barierelor şi crearea condiţiilor favorabile pentru
realizarea eficientă a sarcinilor;
d) motivarea angajaţilor în funcţie de stadiul profesional sau în funcţie
de ciclurile de vârstă
în cadrul organizaţiei, o motivare eficientă este cea care ţine cont de
tipurile de nevoi predominante pe care le au membrii organizaţiei (nevoi ce ţin
de dezvoltare organizaţională şi comportament organizaţional):
a)nevoia de putere – persoanele ce au această nevoie dominantă sunt
motivate de obţinerea unor poziţii ierarhice înalte cu multă autoritate, fiind
interesate să realizeze eficient activităţile ce conduc la atingerea acestui
obiectiv.
b)nevoia de afiliere – persoanele care au această nevoie predominantă
sunt motivate de posibilitatea de a fi în permanenţă în compania colegilor;
pentru aceste persoane se recomandă să nu fie angajate în sarcini
individuale, care presupun izolare.
c)nevoia de realizare – persoanele preferă sarcini provocatoare, dificile
dar realiste; au tendinţa de a căuta feed- back şi nu sunt sensibile la nevoile
de afiliere sau cele sociale.
4.Coordonarea
 Reuneşte ansamblul proceselor de muncă prin care se realizează
armonizarea deciziilor şi acţiunilor unităţilor componente ale unei organizaţii.
Eficienţa acestei funcţii presupune realizarea unui flux informaţional,
capabil să transmită rapid şi fără distorsiuni informaţiile la toate şi între toate
unităţile structurale ale organizaţiei.
Coordonarea poate fi de 2 tipuri:
a)bilaterală: se produce în mod direct între manager şi subordonat;
prezintă avantajul că se evită distorsiunea informaţiei, iar comunicarea are
feed – back
b)unilaterală: se realizează între manager şi mai mulţi subordonaţi în
mod simultan (şedinţă) având avantajul că permite managementul participativ
şi economiseşte timp

5.Funcţia de control şi evaluare

Controlul reuneşte ansamblul proceselor şi metodelor pein care se
constată modul în care au fost îndeplinite obiectivele fundamentale şi cele
specifice ale fiecărui departament din organizaţie.
Realizarea controlului înseamnă a răspunde la întrebările „Cum a
fost?” şi „Din ce cauză?”
În funcţie de obiectivul urmărit controlul poate fi:
a)preventiv: preîntâmpină dificultăţile
b)de îndrumare: vizează remedierea deficienţelor
c)coercitiv: presupune stabilirea responsabilităţilor pentru deficienţele
constatate (cine a fost de vină)
în funcţie de complexitate şi de criteriul temporal, controlul poate fi:
a)curent:în mod frecvent;
b)periodic: la finalul unei etape;
c)simplu: urmăreşte un singur obiectiv;
d)complex: urmăreşte mai multe obiective.
Evaluarea reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor şi tehnicilor
prin care se stabileşte gradul de realizare al obiectivelor, prin măsurarea celor
realizate şi compararea cu cele iniţiale.
A răspunde la întrebările „Cum?” şi „În ce fel?” înseamnă a evalua.
Etape ale evaluaării:
a)măsurarea realizărilor şi cuantificarea lor;
b)compararea cu obiectivele iniţiale;
c)determinarea factorilor care au constituit bariere în realizarea
obiectivelor;
d)stabilirea strategiilor de diminuare a cauzelor perturbatoare.

Procesul decizional (adoptarea deciziilor)

Procesul decizional reprezintă alegerea unui mod operaţional de
rezolvare a unei situaţii, probleme din mai multe alternative existente.
Un manager eficient nu încearcă să ia decizii şi să rezolve toate
problemele din organizaţie, ci este cel care deleagă responsabilitatea
decizională.
Etape ale procesului decizional:
1.Definirea problemei – descrierea precisă a situaţiei problematice, fără
a i se asocia soluţii posibile.
 2.Emiterea (generarea) de soluţii alternative presupune creativitate; cu
cât problema este mai grea se sugerează mai multe alternative.
3.Selectarea altenativei optime: soluţiile propuse sunt analizate,
evaluate, comparate din perspectiva a cât mai multor criterii.
4.Implementarea soluţiei alese: stabilirea măsurilor operaţionale de
realizare practică
5.Monitorizarea şi evaluarea modului de implementare şi a conseciţelor
soluţiei alese. Acum se compară rezultatele obţinute cu cele prevăzute iniţial
şi se stabileşte eficacitatea procesului decizional.
Eficienţa deciziei depinde de:
-calitatea deciziei;
-ataşamentul faţă de decizie a celor care urmează să o implementeze.

Procesul de comunicare managerială

La nivelul oricărei organizaţii, comunicarea este procesul esenţial prin

care are loc schimbul de mesaje şi informaţii în vederea realizării scopurilor şi
obiectivelor planificate.
Comunicarea este elementul esenţial ce asigură premisa realizării
funcţiilor manageriale, în special a funcţiei de organizare, antrenare şi
motivare.
La nivel organizaţional, comunicarea nu se realizează haotic, ci după
norme şi reguli bine stabilite de ordin profesional, etic, moral, asigurându-se
astfel stabilitatea şi funcţionalitatea instituţiei.
Comunicarea managerială cuprinde 3 elemente fundamentale:
1.nevoia de a şti, de a deţine cunoştinţe profesionale necesare atingerii
obiectivelor;
2.nevoia de a înţelege finalităţile activităţii desfăşurate în organizaţie
3.nevoia de a exprima opinii, păreri, judecăţi de valoare.
Structura actului de comunicare :
1. Emiţător: iniţiază actul comunicării
2. Mesajul: poate fi: -verbal; -nonverbal; -paraverbal;
3. Codul: sistem de semne / simboluri utilizat în redactarea mesajului
4. Canalul de comunicare : formal sau informal (rapoarte, referate,
dări de seamă, videoconferinţe, şedinţe, etc)
5. Mijloace de comunicare: suportul tehnic al comunicării
6. Receptorul: destinatarul mesajului
7. Elementele de bruiaj: de ordin obiectiv sau subiectiv
-obiective: inadvertenţe tehnice, zgomote
-subiective: oboseală, diferenţe între repertoriul mesajului, mesaje
camplexe.
Formele comunicării în organizaţii
Există mai multe tipuri de forme:
1.comunicare interpersonală realizată între membrii organizaţiei şi
comunicare organizaţională realizată între subcomponentele organizaţiei;
2.comunicare formală / comunicare informală
3.comunicare pe verticală / comunicare pe orizontală / comunicare
oblică
4. comunicare verbală / comunicare scrisă / comunicare nonverbală
1. Comunicare interpersonală
 a)orală:cea mai frecventă, desfăşurându-se sub forma discuţiilor,
conversaţiilor, şedinţelor, întâlnirilor de grup
Avantaje: este rapidă, feed – back imediat, membrii sunt activaţi, se
simt respectaţi şi consideraţi.
Dezavantaje: nu se păstrează în timp, poate fi distorsionată de factori
subiectivi.
b)scrisă: se desfăşoară sub forma planificărilor, rapoartelor, planuri
manageriale, referate, solicitări, etc.
Avantaje: se păstrează în timp, este rezistentă la intervenţia factorilor
subiectivi, are un grad mai înalt de organizare.
Deavantaje: solicită efort mai mare, timp mai mult, nu oferă feed – back
imadiat.
c)nonverbală: se manifestă prin gesturi, mimică, distanţă între indivizi,
organizarea spaţiului de comunicare.
Comunicare organizaţională
a)formală – în funcţie de diferenţa de nivel în transmiterea informaţiei,
poate fi:
-pe verticală: între şefi şi subalterneni; sensurile de comunicare pot fi:
-descendent (şef – subordonaţi: solicitări, convocări, cerinţe, ordine), -
ascendent (subordonaţi – şefi: reclamaţii, cereri, etc)
-pe orizontală: între departamente la acelaşi nivel ierarhic; vizează
relaţii de colaborare, cooperare, parteneriat; factori de risc: rivalitate între
membrii organizaţiei, specializare excesivă ce diminuează interesul pentru
activitate; pierderea motivaţiei angajaţilor
-pe diagonală: realizată între niveluri ierarhice diferite între care nu
există relaţii de subordonare directă prin autoritate desemnată.
b)informală: este facilitată de reacţii spontane, care are la bază relaţii
create ad-hoc bazate pe simpatii, antipatii, pe interese comune. Acest tip de
comunicare nu este reglementat de reguli precise şi conţine informaţii
neoficiale. Se poate desfăşura sub forma comunicării tip stea sau tip
ciorchine.
Avantaje: rapiditate în transmiterea mesajelor, stimulează solidaritatea,
spiritul de echipă, coeziunea grupului.
Bariere în calea comunicării
Există 3 categorii de factori ce crează bariere în comunicare
1.bariere de percepţie.
2.bariere de exprimare
3.bariere contextuale
1.bariere de percepţie.
Factori: -selectivitate personală
-stereotipie (a-l judeca după o categorie)
- efectul de halou (tendinţa de a judeca după câteva elemente)
2.bariere de exprimare
Factori: -probleme de semantică
-complexitatea mesajului
-transmiterea simultană a mai multor mesaje
3.bariere contextuale
Factori externi: zgomote, gălăgie, etc
Factori ce ţin de statusul şi rolul interlocutorului: blocaje, teamă,
anxietate, inhibiţie.
 Modalităţi de optimizare a procesului de comunicare
organizaţională
1. Ascultarea activă de tip empatic: tehnici de repetare, parafrazare
2. Feed – back-ul constructiv: oferire de feed - back în comunicare, iar
feed – back-ul să fie eficient, să ajute interlocutorul
3. Dezvoltarea canalelor de comunicare descendente sau
managementul comunicării prin sondaj – discuţii directe cu subordonaţii din
diverse departamente.
4. Considerarea şi valorificarea diferenţelor culturale (diminuarea
etnocentrismului: cultura unui individ este cea mai bună)
5. Organizarea corespunzătoare a spaţiului de comunicare: ambianţă,
mobilier, poziţionarea interlocutorilor, ţinuta vestimentară.
6. Utilizarea tehnicilor moderne de comunicare: videoconferinţă, filme,
teleconferinţe, prezentări cu suport electronic, etc.

BIBLIOGRAFIE
ŞERBAN IOSIFESCU - Manual de management educaţional, 1997
EMIL PĂUN – „note de curs”, 1996-1997