“De cate ori ieseam de la Parvan, parca ma simteam purificat, ca dupa cercetarea

unui schit aninat pe un pisc de stanca, imprejmuit de bradet secular si de o atmosfera de

ozon azurie.” - declara unul dintre prietenii istoricului.

Date biografice

Moldovean de origine, Vasile Pârvan (1882-1927) si-a făcut studiile medii la Bîrlad,
cele înalte la Bucuresti, iar specializarea doctorală în Germania, cu un stagiu la Viena
(1904-1905), altul la Berlin (1905-1908) si încă unul la Breslau, unde a devenit, ex
decreto ordinis philosophorum, doctor în domeniu la 29 decembrie 1908 / 9 ianuarie
1909. S-a impus iute ca un specialist de marcă în antichităti greco-romane, arheologie si
istoria artelor, domenii pe care le-a ilustrat exemplar ca profesor la Universitatea din
Bucuresti, director al Muzeului National de Antichităti, creator al Scolii Române din
Roma, membru al Academiei Române, al cărei secretar general a fost în ultimii ani de
viată. O viată scurtă, dar intensă si creativă, una fascinînd, cum s-a spus, ca o biografie
plutarchiană.

Initierea în cultura germană a început, în acest caz, din anii liceului bîrlădean, fiind
continuată la Universitatea din capitală, ca student si ca „scriitor” (asa se numea) la
Biblioteca Academiei Române, etapă de care se leagă o bună cunoastere a „depozitelor”
acesteia, alături de o notabilă activitate publicistică.

Lăsînd la o parte multimea de articole publicate în reviste de cultură sau în presa

cotidiană, să amintim că Pârvan a scris, încă din 1903, recenzii si note pe seama unor
studii germane, semnate de E. Fischer, Adolf Michaelis s.a. Plecat la studii, în anul
următor, el si-a extins considerabil orizontul lecturilor, evocat în misivele trimise „acasă”,
dar mai cu seamă în articole, recenzii, note, precum acelea din Viata Românească,
Luceafărul, Neamul românesc etc.

O mentiune aparte se cuvine textelor tipărite în cotidianul Vointa natională, în care se

reflectă un interes real (nu o dată si critic) pentru lumea germană. A extras din aceasta
sugestii institutionale si de conduită civică, sperînd că ele vor avea efect si în lumea
carpato-danubiană. Articolul Săli publice de lectură (Lesehalle), urmat de cel relativ la
Sărbători si petreceri, denotă un „spirit de observatie remarcabil si o anume dorintă de a
contribui astfel la o nouă atitudine fată de muncă si de cultură în tara sa”. Erau veritabile
„schite din viata socială”, la care se va adăuga încă una, recuperată numai postum din
arhiva sa.

La Viena, ajuns acolo ca bursier „Hillel”, Pârvan a avut sansa de a-l audia, între altii,
pe Heinrich Gelzer, faimosul bizantinolog, erudit si delicat, pe care avea să-l evoce mai
tîrziu, cu respect si afectiune, comentînd volumul postum Ausgewählte kleine Schriften.

În primăvara lui 1905, tînărul studiosus se muta la Universitatea din Berlin, conform
sugestiilor primite din tară, ceea ce l-a pus în situatia de a-i avea ca profesori pe Eduard
Meyer, Otto Hirschfeld, H. Dessau, C. Lehmann-Haupt, R. Kekule von Stradonitz, Max
Lenz, Georg Simmel, Ulrich von Wilamowitz-Moellendorf, J. Vahlen, Ed. Norden, D.
Schäffer, Adolf Erman, M. Tangl s.a., pleiadă compusă din vîrste si competente diferite,
de care studiosul nostru a profitat, se întelege, în chip divers. Cu Otto Hirschfeld, sub
îndrumarea căruia si-a început disertatia doctorală, nu s-a prea înteles, motiv pentru care
se va adresa finalmente specialistului de la Universitatea din Breslau, Conrad Cichorius.
Pe acesta din urmă, ca si pe Ulrich von Wilamowitz-Moellendorf i-a recomandat apoi
ca membri de onoare ai Academiei Române, cu aprecieri denotînd o deplină familiarizare
cu activitatea lor stiintifică si didactică.

În conferinta despre Unire, rostită de Pârvan la Societatea Academică Română din

Berlin, se regăsesc idei fichtiene ( Reden an die deutsche Nation ), alături de altele afine
cu romantismul german sau chiar cu îndemnuri vădit actuale. Împreună cu T. Bratu, care
studia acolo germanistica, a întocmit în acest spirit un apel către corpul didactic, cu
îndemnul de a se devota total comunitătii apartenente.

De acolo, din metropola prusacă, obsedat de analogia inevitabilă cu lumea carpato-

danubiană, trimitea Pârvan, în 1906, la Neamul românesc, un „pamflet” cu titlul Se caută
un Bismarck, sub pseudonim (V. Andrei), text pe care N. Iorga nu l-a publicat însă,
socotindu-l pesemne excesiv, cum si era, dar l-a păstrat în arhiva personală. În 20 de
puncte, autorul formula un vast si radical sistem de măsuri care să scoată tara din vechea
ei letargie si să o propulseze alături de statele avansate. O atare „fantazie politică”, scrisă
în chiar anul jubiliar (patru decenii de la instalarea dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen),
nu putea fi lesne acceptată, motiv pentru care a si rămas pînă nu demult într-un depozit
arhivalic. Autorul însusi era constient că un asemenea proiect e susceptibil să indispună
pe multi.

Îndemnul din acel text e aproape sincron cu o misivă deschisă către corpul didactic
din România („colegii din tară”), avînd ca motto un pasaj din Fichte, menit a sprijini
ideea de actiune în folos comunitar, fiindcă „statul prezent nu poate fi zidit, prin măsuri
artificiale, din orice material existent, ci natiunea trebuie mai întîi formată si educată în
vederea lui”.

Opera lui Pârvan, se poate spune, e plină de apeluri parenetice, de texte cu caracter
resurectional, etnopedagogic, încă din anii liceului, cînd analiza consensual Cîntarea
României (1899). Textul despre Unire, misiva deschisă către corpul didactic (1906),
apelul pentru potolirea spiritelor revoltate (1907), conferinta de la Liga Culturală (1914),
chemarea către „codrenii” de la Bîrlad (1924) sînt exemple la îndemînă.

Studiile reactive sau de prospectiune, precum cel despre „organizatia provinciei

Dacia Traiană cu prilejul unei cărti noi” (de Virgil P. Andronescu, 1905) sau cel despre
Salsovia, ca parte dintr-o monografie privind Straja romană la gurile Dunării (1906),
contineau deja numeroase referinte din literatura germană. Le regăsim si în unele dări de
seamă, ca aceea privitoare la sinteza lui Adolf Michaelis despre descoperirile arheologice
din secolul XIX sau lucrarea „clasică” a lui R. Pöhlmann despre izvoarele istoriei
grecesti.Mentiuni laudative a făcut apoi pentru unele studii publicate de A. Harnack, W.
Drumann, Theodor Mommsen, Raymund Netzhammer, ultimul autor, arhiepiscop catolic
la Bucuresti, aflîndu-se si în relatii cordiale cu Pârvan.
 Personalitatea ca profesor

De mentionat e si faptul că în anii cînd a condus Scoala Română, la Roma, Pârvan a

frecventat institutia germană de resort (faimosul Kaiserlich Deutsches Archäologisches
Institut ), spre marele său profit, dar mai cu seamă al tinerilor săi discipoli. Era un
exemplu stimulativ pentru toti, ca si publicatia Jahrbuch des Kaiserlich Deutschen
Archäologischen Instituts din Berlin, în care Pârvan a publicat ample dări de seamă
despre cercetările din România, pînă la Marele Război. fiindcă anii conflagratiei au impus
o nedorită sincopă.

Atitudinea lui Pârvan fată de momentul respectiv a stîrnit controverse ce se

prelungesc pînă azi, cu reductii si exagerări ce subminează întelegerea „personajului” sau
a epocii însăsi. Portretul inclus de Lucian Boia în volumul Germanofilii e distorsionat de
intentia brutal demitizantă a autorului. Nu e cazul să insistăm asupra unui asemenea tip de
reductionism, de care am luat notă la timpul său.

Rezultă din cele expuse că relatia lui Pârvan cu lumea germană, la nivel academic
sau pe un plan mai vast, a fost una benefică, dar insuficient relevată pînă azi. Dincolo de
literatura de specialitate propriu-zisă si de obligatia calificării superioare, la nivel
doctoral, el s-a silit să asimileze un spirit, de la Fichte la Mommsen, pentru a-l face să
rodească si în tara sa.

Lectia inaugurală făcută pe 9 noiembrie 1909, la Universitatea din Bucuresti, ca

urmas al lui Gr. Tocilescu, privea Istoria culturală antică: natura, izvoarele, metoda si
problemele ei, asa cum se practica aceasta în lume si mai cu seamă în spatiul german.
Prins în iuresul cotidian din tară, Pârvan visa deja la linistea pe care i-ar asigura-o mediul
berlinez. Seminarul de istorie antică si Muzeul de Antichităti (gîndit ca un nucleu de
institut arheologic) le-a organizat cumva more teutonico, dînd un exemplu în plus de
rigoare, disciplină, stăruintă cvasi benedictină.

În acelasi timp, lumea germană îl îndemna să nu ignore nimic din ce ar putea servi
istoriografia în dubla ei ipostază, Kunst und Wissenschaft zugleich , după vechea formulă
rankeană. Arta devenea o sursă indispensabilă. În răgazul postdoctoral, ocupîndu-se de
biografia lui Marc Aureliu, împăratul-filosof, Pârvan afla timp si pentru lecturi („ultimul
roman al lui H. Sudermann, Cîntarea cîntărilor), pentru teatru si operă (Elektra lui
Strauss, Walküre de Wagner, de pildă), pentru expozitii, pe seama cărora făcea comentarii
epistolare. Cartea lui Droysen despre Alexandru cel Mare o compara cu Friedrich cel
Mare de Carlyle, în timp ce biografia filosofului imperial îl familiariza cu o vastă
literatură. Galeriile plastice din Dresda, Leipzig, München îi suscitau observatii ce
presupun o anume cunoastere a domeniului. Cranach, Dürer, Holbein, Memling erau
amintiti în scrierile sale, consensual, alături de alti maestri.
 Personalitatea ca istoric

Fată de istoricii cu preocupări de ordin teoretic era mai curînd retinut sau critic. La
G. Simmel ( Probleme der Geschichtsphilosophie ) descoperea „formule, formule si iar
formule”, iar pe K. Lamprecht ( Moderne Geschichtswissenschaft ) îl găsea „pedant si
pretentios”. Mai pe gustul său părea a fi J. Burckhardt, elvetianul de limbă germană, cu
care avea pesemne unele afinităti. O carte de Eduard Mayer (Humanistische und
geschichtliche Bildung) si alta de Raymund Netzhammer (Die christlichen Altertümer
der Dobrudscha) le-a si comentat în Viata românească, revistă de care si-a legat numele
în primii ani.

În ce priveste relatiile cu fostii săi profesori, se cuvine amintit aici un „medalion”

academic dedicat lui Otto Hirschfeld, cu ocazia mortii, text în care subliniază mai ales
„devotamentul său didactic si metoda sa riguroasă stiintifică”, de care au beneficiat destui
studiosi ai antichitătilor române.La Conrad Cichorius, învătat de frunte, relevă meritul de
a se fi ocupat si de antichitătile danubio-carpatine, îndeosebi studiul despre Columna
Traiană si Trofeul de la Adamclisi. Pe Ulrich von Wilamowitz-Moellendorf îl apreciază
ca „filosof, arheolog, istoric si epigrafist, cum de la Mommsen încoace n-a mai fost un al
doilea asa de strălucit, deopotrivă în toate aceste domenii ale antichitătilor clasice”, motiv
de alegere a sa ca membru de onoare al Academiei Române. Marele său model rămînea
însă Theodor Mommsen, pe care ar fi voit să-l urmeze în studiul sistematic al izvoarelor
privind romanitatea orientală, „sistematizarea enciclopedică a faptelor vietii materiale”.
În prefata din Contributii epigrafice la istoria crestinismului daco-roman (1911), el
făcea apel la Mommsen ca la un mare precursor, al cărui exemplu se cuvenea urmat si în
studiul antichitătilor carpato-danubiano-pontice.În timpul ocupatiei din 1916 de către
„centrali”, Pârvan s-a refugiat la Iasi, de unde a fost detasat la Dobrovăt (nu se cunoaste
natura misiunii), iar de acolo la Odesa, unde si-a pierdut, la 26 august 1917, sotia si
copila abia născută.

După Marele Război, ale cărui vicisitudini l-au marcat adînc si pe el, Pârvan a
insistat, cu mijloacele disponibile, pentru normalizarea legăturilor cu Germania. Ar fi de
amintit aici Comisia Română pentru Cooperatia Intelectuală, PEN-Clubul, Uniunea
Academică Internatională si mai ales Comitetul International de Stiinte Istorice (CISH).
La o reuniune (Geneva, 14-15 mai 1926) menită să pregătească viitorul congres
mondial de istorie, Pârvan i-a întîlnit desigur si pe confratii germani Dopsch, Glotz,
Meinecke, după cum rezultă din actele institutiei respective. L-a cunoscut desigur si pe
Reinecke Bloch, cel ales în noua echipă de conducere.Era firesc ca în acelasi timp
savantii germani să-l invite a colabora la diverse corpuri documentare de specialitate sau
la publicatii ca Menschen und Menschenwerke, Grundrisse der Slawischen Philologie
und Kulturgeschichte etc. La 10 iunie 1921, A. Trautmann îi propunea să scrie un volum
despre relatiile Balcanilor cu lumea slavă din punct de vedere arheologic, temă pe care
Pârvan o intitula provizoriu Die Kulturgeschichtlichen Grundlagen des Süd-ost-
europäischen Slavenetumus , lucrare scadentă la 1 ianuarie 1927. Pe linia acestei
colaborări, Pârvan oferea (25 iulie 1924) un prim articol despre Thrakische Glosse zu
Vesmer’s „Iranier ” in Süd russland.
 La acea dată, savantul-arheolog se afla încă în plină fervoare a creatiei. Publicase
tocmai marea sinteză Getica, în chip de „protoistorie a Daciei în mileniul I a. Chr.”
(1926), operă salutată numaidecît de H. Dessau, Em. Reich, I. Zeller s.a. Era însă bolnav
si a fost de aceea examinat, la Baden-Baden, de dr. Dengler, sub bune auspicii, fiindcă
medicul amintit tinea să-si facă „reclamă în tara lui Decebal”. Însă bolnavul era destul de
sceptic, bănuind că îl asteaptă si „diferite deificări”. Maladia de care suferea l-a
împiedicat să participe la reuniunea CISH din Göttingen (12-14 mai 1927). A trebuit să
continue drumul la Paris, unde a aflat că suferea de o veche „apendicită”. Întors în tară, a
fost operat iute de dr. Amza Jianu, dar s-a si stins, la 26 iunie 1927, înainte de a împlini
45 de ani.

Confratii din afară, între care G. Glotz, au trimis la Academia Română emotionante
semne de respect si afectiune pentru marele dispărut. Ca vicepresedinte, apoi ca secretar
general, Pârvan contribuise din plin la prestigiul înaltului for de cultură, sporit si prin
savantii germani pe care îi recomandase în cunostintă de cauză. E un capitol de istorie
culturală ce ar merita, fireste, să fie reluat mai analitic.

Opera lui Vasile Parvan

- Cetatea Ulmetum, 1912

- Cetatea Ulmetum, II, 1, 1913
- Cetatea Ulmetum, II, 2, 1913
- Cetatea Ulmetum, III, 1915
- Cetatea Tropaeum. Consideratii istorice, Bucuresti, 1912
- Contributii epigrafice la istoria crestinismului daco-roman, Bucuresti, 1923
- Idei si forme istorice. Patru lectii inaugurale, Bucuresti
- Histria VII. Inscriptii gasite in 1916, 1921 si 1922, Bucuresti, 1923
- M. Aurelius Verus Caesar si L. Aurelius Commodus, Bucuresti
- Dacia - Civilizatiile stravechi din regiunile carpato-danubiene, Bucuresti
- Getica. O protoistorie a Dacieim, Bucuresti 1926
- Inceputurile vietii romane la Gurile Dunarii, Bucuresti, 1923
- Memoriale, Bucuresti, 1923
- Castrul de la Poiana si drumul roman prin Moldova de Jos, 1913
- Consideratiuni asupra unor nume de rauri daco-scitice, Bucuresti 1923
- Dacii la Troia, Bucuresti, 1926
- Descoperiri Noua in Scythia Minor, extras din Analele Academiei Romane, seria 11,
Tom XXXV, Memoriile Sectiuni Istorice Bucuresti, 1913
- Gerusia din Callatis, extras din Analele Academiei Române, seria 11, Tom XXXIX,
Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti, 1920
- I primordi della civilta romana alle foci del Danubio, Roma 1921
- In memoriam Constantin Erbiceanu, Bucuresti, 1914
- La dacie a l’ époque celtique, Paris, 1926
- La pénétration hellénique et helénistique dans la vallée du Danube, (d’après les
derniéres découvertes archéologique). Communication faite au V-e Congrès International
des Sciences Historique, tenu à Bruxelles en avril 1923, par Vasile Pârvan, M.A.R. în
Bulletin de la Section Historique, tome X, Cultura Naţională, Bucharest, 1923
- Municipium Aurelium Durostorum estratto dalla Rivista di Filologia e d’Istuzione
classica, Torino, 1924
- Pentru pomenirea împăratului Traian. Parentalia, Bucuresti, 1922
- Raport asupra activităţii Muzeului Naţional de Antichităţi în cursul anului 1915,
Bucuresti, 1916
- Salsovia, Bucuresti, 1906
- Memoriu înaintat Onor. Minister al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (cu ocazia
candidării la catedra de istorie veche şi epigrafie de la Facultatea de Litere şi Filozofie din
Bucureşti), Bucuresti, 1909
- Părerile unui trădător de neam, Bucuresti, 1904
- Ştiri nouă din Dacia Malvensis, extras din Analele Academiei Romane, 1913
- Sulle origini de la civilta romena, Roma, 1913
- Un vechi monument de limba literara romaneasca (1639-1668), extras din “Convorbiri
literare”, Bucuresti, 1904

Fotografii:

Portret si semnatura
La Monreale, apa si piatra
In aceeasi localitate, supunandu-se unui ritual
turistic
La poalele unui amfiteatru de la
Segesta
 La Seliunte, strivit parca de masivitatea
resturilor antice

Bibliografie:

- Pe urmele lui Vasile Parvan, Alexandru Zub, Bucuresti, 1983

- Vasile Parvan si lumea germana, Alexandru Zub, Convorbiri literare, iunie 2012
- Facsimile digitale în format pdf realizate de cIMeC - Institutul de Memorie Culturală