Metode de cercetare – tema 7 – anul univ.

2019-2020
____________________________________________________________________________________________________________________________

Tehnica focus-grup
Tema nr. 7

Planul temei
1. Definirea focus-grupului
2. Pregătirea discuției de grup
3. Realizarea focus-grupului

1. Definirea focus-grupului

David Morgan a propus o definiţie a focus-grupului care a devenit clasică în metodologia de

cercetare. După acest autor, focus-grupul desemnează o metodă de cercetare socială, de natură
calitativă, care constă în a recruta unul sau mai multe grupuri, de şase până la douăsprezece persoane
în funcţie de criterii omogene, apoi a suscita o discuţie deschisă pornind de la temele de studiu pentru
ca la sfârşit să se facă analiza pe viu coroborând punctul de vedere al participanţilor (Morgan, 1988).
Mai târziu, Morgan a lărgit viziunea sa asupra focus-grupului, definindu-l ca tehnică de cercetare care
colectează date prin intermediul interacţiunii de grup pe o temă propusă de cercetător (Morgan, 1996;
2002).
Ideea care stă la baza acestei metode este aceea că oamenii devin mai conştienţi de perspectiva lor
proprie când sunt confruntaţi cu un dezacord activ şi sunt provocaţi să-şi analizeze punctele de vedere
mai intens decât pe durata unui interviu individual. Încercarea de a rezolva diferenţele este unul dintre
mecanismele prin care participanţii construiesc o bază comprehensivă pentru a explica experienţele lor,
credinţe, atitudini, sentimente, valori şi comportamente (Millward, 1995).

2. Pregătirea interviului

a. Eşantionarea
Deoarece deseori nu ne propunem să generalizăm rezultatele, eşantionul trebuie să fie doar o bună
aproximaţie a populaţiei ţintă. De exemplu, dacă cercetarea este interesată de opiniile profesorilor de
liceu cu privire la reforma din învăţământul românesc, listele de profesori puse la dispoziţie de
directorii câtorva licee sunt suficiente ca bază de eşantionare.
Chiar dacă nu se pune problema unei eşantionări aleatoare, este necesară totuşi utilizarea unor
strategii sistematice atunci când se decide compoziţia eşantionului. Eşantionul trebuie ales astfel încât
să reflecte acele segmente ale populaţiei care vor furniza cele mai pertinente informaţii privitoare la
obiectivele proiectului. Mai mult, participanţii trebuie să aibă ceva de spus în legătură cu tema de
interes (Millward, 1995). Strategiile de eşantionare utilizate au consecinţe importante asupra gradului
de cooperare dintre subiecţi şi de implicare a lor în discuţie. Teoreticienii focus-grupului nu au ajuns
încă la un acord cu privire la necesitatea apelării la proceduri stricte de eşantionare.
O modalitate frecvent utilizată în eşantionarea pentru focus-grup este reprezentativitatea modală
(Bulai, 2000). Pentru asigurarea unei astfel de reprezentativităţi se porneşte în primul rând de la
stabilirea categoriei de subiecţi necesară studiului (în baza unei variabile), derivată din ipotezele sau
obiectivele cercetării. Pasul următor este de a defini modal această categorie, adică de a stabili tipurile
cele mai reprezentative de subiecţi. De exemplu, dacă cercetarea se realizează cu subiecţi funcţionari,
trebuie să cuprindem în eşantion acele persoane care corespund descrierii „funcţionarului tip” (Bulai,
2000). Pentru o cercetare cu structură omogenă a eşantionului, operaţia de mai sus este suficientă.

1
Metode de cercetare – tema 7 – anul univ. 2019-2020
____________________________________________________________________________________________________________________________

Putem identifica astfel, de exemplu, circa 40 de funcţionari pe care îi plasăm apoi în 3 sau 4 grupuri de
discuţie.
Se întâmplă, însă, să avem nevoie de o structură eterogenă a eşantionului. Astfel, trebuie să
dispunem, în cercetare, de subiecţi care să reprezinte şi alte variabile, precum sexul, vârsta, vechimea în
muncă etc. Mai mulţi cercetători (Stewart şi Shamdasani, 1990; Knodel, 1993; Millward,1995; Bulai,
2000) consideră oportună prezenţa a maximum trei variabile într-un eşantion. Dincolo de acest număr,
organizarea este dificilă şi cercetarea greu de controlat. În conformitate cu ipotezele cercetării, aceste
variabile pot lua, la rândul lor, două sau trei valori (de exemplu, „vârsta” poate fi sub 40 de ani şi egal
şi peste 40 de ani; „sexul” masculin şi feminin; „vechimea în muncă” sub 10 ani vechime şi egal şi
peste 10 ani vechime). În acest caz, atât numărul de subiecţi, cât şi numărul de grupuri creşte sensibil.
Mărimea eşantionului este extrem de variabilă. Nu există studii care să fi analizat această problemă
şi fără îndoială decizia este dependentă de obiectivele cercetării. O trecere în revistă a studiilor care au
utilizat tehnica focus-grup arată că preponderent cercetătorii se orientează spre circa o sută de subiecţi.
În general, este indicat să se recruteze un număr puţin mai mare de participanţi decât cel dorit. Uneori,
participanţii renunţă în ultimul moment, sunt blocaţi în trafic, au diferite urgenţe sau nu reuşesc să
ajungă la timp în locul desemnat. După recrutare este bine să se revină cu un telefon sau e-mail cu o zi
sau două înainte de data stabilită, pentru a reaminti participanţilor despre această întâlnire.
b. Compoziţia şi mărimea grupului
După construcţia eşantionului, următoarea problemă este distribuţia participanţilor în grupuri de
discuţie. Ca şi la eşantion, se ridică problema omogenităţii-eterogenităţii participanţilor. După Millward
(1995) există două opinii diferite printre cercetători. (1) Prima susţine omogenitatea participanţilor;
prin urmare grupul trebuie să cuprindă participanţi cu un grad cât mai ridicat de omogenitate. De
exemplu, subiecţii pot fi de acelaşi sex, acelaşi statut socio-profesional etc. Se enumeră ca avantaje
securizarea participanţilor, facilitarea conducerii, autenticitatea datelor obţinute; iar ca dezavantaje
faptul că discuţia poate fi plată sau neproductivă şi apariţia opiniei comune etc. (2) Cea de a doua
opinie susţine eterogenitatea participanţilor. Grupul este compus din subiecţi diferiţi, în raport cu
variabilele cercetării; prin urmare, trebuie să fie reprezentaţi proporţional subiecţii aparţinând acestor
variabile. Dintre avantaje se menţionează obţinerea unor opinii variate, confruntarea unor puncte de
vedere divergente etc.; iar dintre dezavantaje posibilitatea inhibării fluxului discuţiei datorită lipsei
unor aspecte comune, dominanţa unor membri ca urmare a unui statut mai ridicat (socio-economic, de
educaţie etc.)
În ceea ce priveşte variabila gen, cercetările au arătat că bărbaţii şi femeile interacţionează diferit în
grupurile mixte comparativ cu grupurile omogene, de aceea sunt sugestii ca şedinţele să fie omogene
din punctul de vedere al sexului (Stewart şi Shamdasani, 1990). Alte studii au indicat faptul că prezenţa
unor persoane foarte diferite în grup inhibă fluxul discuţiei, dar alteori acest fapt este stimulativ.
Knodel (1993) consideră că este ideală conducerea separată a şedinţelor de focus-grup în grupuri
omogene, dar contrastante, definite în baza unei variabile de contrast. Procedeul presupune diviziuni
ale grupurilor în acord cu potenţialul contrastant al punctelor de vedere şi experienţelor privitoare la
aspectele de investigat. De exemplu, eşantionul poate consta în femei care sunt împărţite după rol
(“casnice şi mame” versus “femei de carieră”), într-o investigaţie ce se referă la reprezentările sociale
privind identitatea feminină.
c. Mărimea grupului de subiecţi
În ceea ce priveşte mărimea grupului, cercetările menţionează o medie de 9 participanţi pe şedinţă,
cu limite extreme între 6 şi 12. Mulţi consideră că mărimea optimă este de 7 persoane, arătând că
mărimea grupului este invers relaţionată cu gradul de participare a membrilor. Argumentele pentru a
avea un grup mai mic sunt următoarele (1) grupul mic este mai uşor de organizat şi de controlat de
către moderator; (2) grupurile mari se fragmentează în grupuri mai mici, care poartă discuţii „locale”;
(3) în grupurile mari, participanţii nu au suficientă răbdare pentru a aştepta să vorbească; uneori fiecare

2
Metode de cercetare – tema 7 – anul univ. 2019-2020
____________________________________________________________________________________________________________________________

se aude doar pe sine, suprapunerile verbale sunt mai numeroase etc. şi (4) grupurile mari sunt greu de
înregistrat: subiecţii vorbesc cu intensitate diferită şi la distanţe variabile de microfon.

3. Realizarea focus-grupului

a. Prezentarea participanţilor
Geoffrion (1997) consideră că, la începutul unei discuţii de grup, fiecare participant trebuie să
furnizeze celorlalţi câteva date despre sine. De exemplu, animatorul poate cere fiecăruia să-şi spună
numele, locul de muncă, funcţia pe care o ocupă şi date minime despre familie (căsătorit sau nu, copii
etc.). Această prezentare are ca scop „spargerea gheţii” sau securizarea iniţială a participanţilor, precum
şi o primă informare a moderatorului (în situaţia în care nu a avut deja o primă întrevedere, individual,
cu aceştia). Odată cu prezentarea, animatorul cere subiecţilor să-şi noteze numele mic, cu litere de
tipar, pe un carton sau o foaie care se aşează apoi la loc vizibil. Această acţiune se însoţeşte de către
animator cu îndemnul ca fiecare să se adreseze celuilalt utilizând prenumele. De la regulă nu va face
excepţie nici moderatorul.
b. Enunţarea temei şi a regulilor de discuţie
După prezentarea participanţilor, următorul pas este prezentarea temei, a motivului pentru care
subiecţii au fost aduşi la un loc. Se enunţă tema cercetării şi se prezintă importanţa ştiinţifică a
discuţiei. De asemenea, se prezintă instituţia organizatoare, precum şi cea beneficiară a rezultatelor. Se
dau asigurări cu privire la anonimatul subiecţilor şi confidenţialitatea opiniilor exprimate. În cazul în
care au avut deja loc discuţii individuale, prezentarea acestor aspecte va fi foarte scurtă, pentru
reamintire.
Înainte de începerea propriu-zisă a interviului, animatorul explică participanţilor necesitatea
înregistrării discuţiei şi prezintă regulile care trebuie respectate de toată lumea. Aceste reguli formează
un consemn pe care moderatorul trebuie să-l înveţe pe de rost.

Consemnul în focus-grup
“Pentru ca această discuţie să-şi atingă scopul ştiinţific vă rog să respectaţi o serie de reguli. Fiţi aşadar atenţi:
- Vorbiţi suficient de tare pentru a fi ascultat şi înregistrat;
- Discutaţi tot timpul la obiect, evitând divagaţiile, temele care nu au legătură cu subiectul nostru de discuţie (regula are
în vedere respectarea criteriului focalizării);
- Discutaţi pe rând dar fără o ordine anume, formulaţi-vă mental ce aveţi de spus şi nu întrerupeţi pe nimeni;
- Nu cenzuraţi cele spuse de dvs. şi nici pe cele ale colegilor de discuţie;
- Nu există răspunsuri bune sau rele, orice opinie este binevenită;
- Fiecare este dator să participe la discuţie, să-şi aducă contribuţia proprie.”

c. Prezentarea stimulilor focali

Cercetarea care utilizează ca metodă focus-grupul are drept caracteristică principală focalizarea pe o
temă, pe o problematică. Nu este o conversaţie liberă şi la întâmplare între membrii grupului, nici un
interviu într-un grup natural, ci o discuţie centrată, jalonată de un ghid de interviu, cu o „ordine de zi”
şi o tehnică pusă la punct şi respectată în totalitate.
Interviul poate fi prefaţat de un stimul focal, adică de prezentarea unui obiect, imagine, text,
înregistrare audio, chestionar, sarcină de lucru etc. care are rolul de a se constitui într-un punct de
plecare în discuţie. Pornind de la ceea ce s-a prezentat, subiecţii intră treptat în problematică,
moderatorul preluând ulterior controlul interviului prin intermediul ghidului de pe care îl are la
dispoziţie.
Istoric vorbind, în fazele de început ale utilizării tehnicii, stimulul a fost o formă a comunicării
mass-media (de exemplu un film sau un pamflet). În marketing, focus-ul cercetării poate fi reacţia
oamenilor la o anumită campanie publicitară etc. În ştiinţele sociale, exemplifică Millward (1995),

3
Metode de cercetare – tema 7 – anul univ. 2019-2020
____________________________________________________________________________________________________________________________

stimulul poate fi un scenariu comportamental (comportamente pro-sociale sau, dimpotrivă, agresive),

un eveniment concret (conducerea auto şi asumarea riscului de persoane tinere) sau chiar un concept
(aglomerarea familială, delincvenţa juvenilă etc.). Lista stimulilor posibili este de fapt foarte mare,
extinzându-se la utilizarea tehnicilor proiective, scenarii role-playing, exerciţii de asociere de cuvinte,
completarea de fraze şi teme imaginate (care s-au dovedit foarte eficiente în provocarea răspunsurilor
copiilor).
d. Stiluri de moderare a grupului
Ca idee generală, arta de a modera poate fi numită facilitare a procesului. Aspectul central al acestui
concept este acela de a investi participantul cu competenţă. O modalitate concretă este ca moderatorul
să specifice că el se află acolo pentru a învăţa de la participanţi. Moderarea efectivă poate îmbrăca mai
multe forme, în funcţie de accentul pus de intervievator: pe proces (procedură) sau pe conţinut (date).
În funcţie de cele două criterii, Millward (1995) a analizat modalităţile de animare a grupurilor şi a
identificat patru tipuri de moderare: standardizare, modul expert, facilitare şi self-management (vezi
figura).
I. Standardizare: înalt control al procesului şi înalt control al conţinutului
Segmentul 1 al figurii se referă la direcţionarea şi control maximal al conţinutului şi procesului.
Acest stil de moderator este caracterizat printr-un schimb standardizat de întrebări şi răspunsuri, foarte
bine reprezentat în interviurile puternic structurate faţă în faţă (individuale). Este un procedeu utilizat în
cercetarea care are în vedere mai degrabă realizarea unor comparaţii între diverse grupuri, decât
explorarea unui fenomen. În forma sa extremă, moderatorul rosteşte în întrebare sau pune o problemă şi
ceilalţi invitaţi vorbesc pe rând într-o ordine stabilită de cercetător.
II. Modul expert: înalt control al conţinutului şi scăzut control al procesului
Segmentul 2 este caracteristic modalităţii în care facilitatorul este interesat mai puţin de relaţiile de
grup, de interacţiunile dintre participanţi şi mai mult de conţinutul problemei. Acest stil de moderator
este benefic pentru a obţine informaţii în relaţiile doctor-pacienţi, profesor-elevi etc. Raportul de putere
existent denaturează destul de tare obiectivitatea informaţiei.
III. Facilitare: scăzut control al conţinutului şi un înalt control al procesului
Este stilul cel mai potrivit pentru a conduce un focus-grup. Moderatorul facilitează interacţiunile
dintre participanţi, asigurând că productivitatea discuţiei (toate aspectele relevante sunt acoperite într-o
suficientă profunzime). Aspectul ce trebuie focalizat este determinat dinainte, dar controlul conţinutului
este minimal. În esenţă, moderatorul valorizează aspectele pozitive ale interacţiunii ridicate şi este
ajutat în munca sa de observatori.
IV. Self-management: scăzut control al procesului şi scăzut control al conţinutului
Acest segment caracterizează grupul auto-coordonat. Moderatorul poate introduce şedinţa în modul
facilitare apoi lucrează stimulând participanţii să-şi asume progresiv mai multă responsabilitate, atât
pentru proces, cât şi pentru conţinutul discuţiei (mişcarea din segmentul 3 în segmentul 4). Acest fapt
dă ocazia de a se vedea cum participanţii în mod firesc îşi organizează discuţia lor privind anumite
aspecte. Climatul este de asemenea favorabil discuţiilor în contradictoriu sau asupra unor teme
sensibile care ar putea astfel să ameninţe raportul dintre participanţi, dacă cercetătorul le introduce.
Principalul dezavantaj, desigur, este completa absenţă a standardizării, ceea ce poate face imposibilă
compararea rezultatelor de-a lungul diferitelor focus-grupuri din cadrul aceluiaşi proiect. Fără a fi
propuse, anumite teme ar putea să nu fie discutate.

4
Metode de cercetare – tema 7 – anul univ. 2019-2020
____________________________________________________________________________________________________________________________

Înalt control al conţinutului

STANDARDIZARE MODUL EXPERT

1 2

Înalt control al procesului Scăzut control al procesului

3 4
FACILITARE SELF MANAGEMENT

Scăzut control al conţinutului

Gradul de control asupra structurii în orice şedinţă focus-grup va varia de-a lungul unui continuum.
Cu cât gradul de control extern este mai mic, cu atât mai mică este probabilitatea ca ideile
moderatorului să influenţeze discuţia şi prin aceasta să crească validitatea informaţiilor obţinute.
e. Procese întâlnite în focus-grup
Stewart şi Shamdasani (1990) consideră că grupul conduce la apariţia unor fenomene care
facilitează obţinerea datelor de cercetare. Prezentăm câteva procese remarcate în discuţiile de grup:
I. Efectul de avalanşă (înlănţuirea). În interviul de grup apare un efect de avalanşă atunci când un
comentariu făcut de cineva antrenează o înlănţuire de răspunsuri din partea celorlalţi participanţi.
II. Stimularea. De obicei după o scurtă perioadă de început în care se acomodează, membrii devin
din ce în ce mai incitaţi şi doresc din ce în ce mai mult să-şi expună ideile şi sentimentele.
III. Securizarea. Într-o situaţie intervievator - intervievat (faţă în faţă), cei care răspund s-ar putea să
nu fie dispuşi să-şi dezvăluie opiniile de teama de a nu părea neinformaţi, “dezinteresaţi”, “radicali”
etc. Într-un grup, individul poate să se simtă mai în largul său observând că ideile sale nu diferă mult de
ale celorlalţi şi că şi le poate exprima fără a fi necesar să le apere, fără să le ducă până la capăt sau să le
elaboreze.
IV. Spontaneitatea. În situaţia de focus-grup, individul nu trebuie să răspundă la orice întrebare.
Aşadar, răspunsurile sale pot fi mai spontane, mai puţin convenţionale şi pot da o imagine mai exactă a
poziţiei persoanei într-o anumită problemă. În interviul de grup, cel care răspunde o face numai dacă
are sentimente sau idei bine definite despre un subiect anume şi nu doar pentru că o întrebare necesită
un răspuns.
f. Controlul participanţilor
Anumite tipuri de participanţi necesită o atenţie sporită din partea moderatorului. Acestea sunt
dominantul, expertul, vorbăreţul, ostilul şi timidul (Millward, 1995; Geoffrion, 1997; Greenbaum, 1998
etc.).
Dominantul este tipul care tinde să-şi asume rolul de lider în grup sau să preia atribuţiile
moderatorului. Un astfel de individ poate merge până acolo încât să dea cuvântul unor participanţi, să
se declare de acord sau nu cu alţii, să încerce să-şi impună propria opinie. În vederea contracarării
acestuia, Greenbaum (1998) propune următoarele acţiuni: solicitarea expresă a opiniilor celorlalţi
membri ai grupului, reafirmarea de către moderator a propriilor sarcini, expunerea problemei
(reamintirea faptului că fiecare are dreptul să vorbească şi că nimeni nu trebuie să monopolizeze
discuţia) şi, în final, dacă celelalte strategii eşuează, înlăturarea din grup. Ultima variantă trebuie
utilizată numai în cazul în care au fost epuizate cele dinainte. Greenbaum (1998) arată că, în 10 ani de

5
Metode de cercetare – tema 7 – anul univ. 2019-2020
____________________________________________________________________________________________________________________________

experienţă proprie în organizarea şi derularea focus-grupurilor, s-a întâmplat doar de trei ori să excludă
un dominant din grup. Incidenţa este, aşadar, destul de rară.
Un participant poate deveni expertul grupului dacă are un nivel mai ridicat de instrucţie, o poziţie
socială mai bună sau o experienţă profesională care îl poate favoriza. Prezenţa subiectului considerat
expert poate inhiba pe ceilalţi participanţi, aceştia având sentimentul inferiorităţii, lipsei de competenţă.
Se recomandă utilizarea a două strategii pentru a bloca tendinţa unora de a se auto-prezenta ca experţi.
Astfel, se poate folosi regula ca orice opinie categorică să fie explicată grupului şi apoi să se solicite
opiniile celorlalţi sau se poate spori încrederea celorlalţi în propria lor competenţă.
Vorbăreţul este o persoană care nu ratează niciodată ocazia de a spune ceva, chiar şi lipsit de
importanţă. În acest fel, el îi împiedică pe ceilalţi să ia cuvântul, consumă inutil timpul alocat întâlnirii,
sărăceşte de idei noi conţinutul discuţiei. Pentru a-l contracara, Geoffrion (1997) sugerează evitarea
contactului cu ochii acestuia şi adresarea întrebărilor celorlalţi participanţi. Dacă această strategie nu dă
randament, moderatorul poate chiar afirma clar faptul că discuţia nu trebuie monopolizată de un singur
individ. Millward (1995) merge şi mai departe şi consideră că, dacă există un membru prea vorbăreţ, se
poate potoli energia acestei persoane orientând reacţiile grupului, cu precauţie, împotriva lui.
În ceea ce priveşte ostilitatea, se poate întâmpla, mai ales în situaţii fără motivaţii financiare, ca un
participant să se comporte agresiv faţă de restul grupului sau faţă de alt participant. Uneori, dintr-un
motiv sau altul, chiar moderatorul poate fi ţinta lui. Un astfel de subiect poate încerca să saboteze
activitatea de grup în cele mai diverse moduri: ironii, etichete acordate participanţilor, ton ridicat al
vocii, insulte, gesturi ameninţătoare etc. Dacă cineva este ostil până la limita intimidării participanţilor,
este recomandabil de a cere discret acestuia să plece cu prima ocazie creată, cum ar fi, de exemplu, o
pauză pentru cafea (Millward,1995).
Uneori, în grup pot fi şi persoane timide. Este de dorit ca prin strategiile de recrutare să evităm
prezenţa în focus-grup a unor persoane care nu au curajul de a-şi exprima opiniile în faţa străinilor. În
cazul în care totuşi avem astfel de subiecţi în interviu, utilizarea pricepută a chestionării poate încuraja
membrii tăcuţi sau timizi să intervină. Trebuie să identificăm rapid astfel de persoane (dând cuvântul
tuturor încă din primul sfert de oră) şi apoi să menţinem cu ele un contact vizual maxim.
g. Gestiunea timpului
În ceea ce priveşte durata derulării interviului, majoritatea cercetătorilor recomandă, de regulă, 1-2
ore de focus-grup cu adulţii şi jumătate de oră sau o oră maximum cu copiii. Limitele sunt, în funcţie
de autori, variabile. Cu privire la limita superioară, în lucrarea lor, Stewart şi Shamdasani (1990)
consideră că un focus-grup poate dura şi până la câteva ore. Însă experienţa arată că, după o oră şi
jumătate sau două, discuţia lâncezeşte fie pentru că apare oboseala participanţilor, fie pentru că tema
este întoarsă pe toate feţele şi aceştia nu mai au ce spune în legătură cu ea. Redundanţa informaţiilor
poate fi un alt fenomen care se înregistrează la o durată mai lungă a interviului. De asemenea, după
două ore, moderatorul antrenează subiecţii cu mai mare dificultate, el însuşi este obosit, ghidul poate fi
epuizat etc. În ceea ce priveşte limita inferioară, unii cercetători consideră că o oră este minimum
necesară pentru obţinerea unor date suficiente pentru cercetare.