Octavian Goga - Rugăciune
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte, -orânduie-mi cărarea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.
În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.
 Octavian Goga (1881 - 1938)

Octavian Goga se naşte la 1 aprilie 1881 în satul Răşinari,de lângă Sibiu

fiul preotului ortodox Iosif Goga şi al soţiei sale, Aurelia, învăţătoare. Goga a
fost un poet român, ardelean, de origine aromână, politician de extremă dreaptă,
şi prim-ministrul României din 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938.
Membru al Academiei Române din anul 1920.
În ziarul Tribuna (Sibiu) a fost publicată prima poezie, Atunci şi acum,
semnată Tavi. Ion Pop-Reteganul de la Revista ilustrată (Bistriţa) i-a scris la
poşta redacţiei: "Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligenţă, că poţi deveni
mare. Ziua bună de dimineaţă se arată. Nu cumva să neglijezi datorinţele de
studinte". După aceste încurajări, i se publică pe o jumătate de pagină poezia
Nu-i fericire pe pământ. Goga, elev la liceul cu limba de predare maghiară din
Sibiu, încă nu împlinise şaptesprezece ani.
În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii, reeditat apoi de editura
Minerva la Bucureşti, în 1907 şi la Sibiu, în 1910. După acest debut editorial,
"adevărat eveniment literar", poetul a intrat tot mai mult în conştiinţa opiniei
publice. Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că volumul lui Goga "înseamnă
începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc", pentru că "nimeni n-a
întrecut la noi vigoarea, puritatea şi muzica limbii, bogăţia colorilor,
originalitatea ideilor, seninătatea concepţiilor, candoarea expresiilor şi fondul
sănătos naţional, ce se concentrează în aceste poezii". Poeziile din acest volum
sunt considerate "creaţiuni geniale" şi cei mai valoroşi critici "înţeleg rosturile
sociale, naţionale şi estetice ale acestei apariţii în istoria liricii româneşti".
Până la declanşarea primului război, Goga s-a impus ca ziarist strălucit
prin articolele publicate în revista Ţara noastră, ziarul Epoca, Adevărul, revista
Flacăra şi revista România, proza sa jurnalistică fiind comparabilă, stilistic şi
tematic, cu a celei eminesciene.
Goga şi-a axat publicistica pe problemle "românismului". Prin revista
Luceafărul a reuşit să-şi întărească legăturile culturale cu România, spre unirea
politică de mai târziu. Şi revista Ţara Noastră, axată pe ideologia lui Goga, şi-a
întărit legătura cu oamenii de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar şi un factor capabil
să le rezolve nevoile spirituale şi materiale.
Deşi puţin numeroasă, inegală şi aflată sub nivelul realizărilor din poezie,
dramaturgia lui Goga, mai ales prin Domnul notar, a fost un reper urmat mai
târziu. Premiera piesei a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti, la 14
februarie 1914. Goga a lăsat, sub formă de proiect, şi două piese într-un act
(Sonata lunei şi Lupul), sceneta Fruntaşul.
Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susţinută
activitate politică-socială. Goga a devenit, la începutul secolului al XX-lea,
mesager al tuturor aspiraţiilor susţinute de românii transilvăneni. Prin articole
publicate în revista Ţara noastră, a adoptat o poziţie critică faţă de exploatarea la
care erau supuşi ţăranii din România şi faţă de guvernanţii de atunci. Ca o
consecinţă a acestor atitudini curajoase, Goga a fost deţinut în iarna anului 1911
timp de o lună în penitenciarul din Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale,
care a protestat în articolul "Situaţie penibilă" împotriva arestării. După doi ani,
în 1911, Goga a fost din nou arestat la Seghedin.
După izbucnirea primului război mondial, Goga s-a stabilit în România,
continuând de acolo cu tenacitate lupta pentru eliberarea Transilvaniei şi pentru
desăvârşirea unităţii statale. Din cauza activităţii sale politice în România,
guvernul de la Budapesta i-a intentat lui Goga - ca cetăţean austro-ungar - un
proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în
armata română şi a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea ostilităţilor şi
semnarea păcii de la Bucureşti, Goga a fost nevoit să părăsească România,
plecând în Franţa. În vara anului 1918 s-a constituit la Paris Consiliul naţional al
unităţii române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obţinerea unităţii
statale româneşti. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în România
reîntregită.
Guvernul prezidat de Goga, demis după 44 de zile, a fost creat de Partidul
Naţional Creştin rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935 la Iaşi a Ligii Apărării
Naţional Creştine (condusă de Alexandru C. Cuza) şi a Partidului Naţional
Agrar (condus de Goga)
Prin acordarea la 21 martie 1906 a premiului "Năsturel Herescu" pentru
volumul de debut, creaţia poetică a lui Octavian Goga a primit consacrarea
Academiei Române. În 1920, Goga a fost ales membru al Academiei discursul
de recepţie fiind intitulat Coşbuc. În 1924, poetul a primit Premiul Naţional de
poezie, iar Mihail Sadoveanu pentru proză.
Considerat poet al neamului, pe ambii versanţi ai Carpaţilor, poetul s-a
bucurat, la numai 25 de ani, de un prestigiu literar remarcabil. La 5 mai 1938, în
parcul Castelului de la Ciucea poetul a suferit un infarct cerebral şi a intrat în
comă. În ziua de 7 mai 1938, s-a stins din viaţă la vârsta de 57 de ani. Ulterior
trupul poetului a fost înmormântat la conacul lui Goga de la Ciucea, conform
dorinţei acestuia.
 Titlul poeziei, cuvântul rugăciune, implică sensul de implorare, de rugă
adresată divinităţii. Poezia nu are însă un caracter religios, ci se referă la
concepţia romantică potrivit căreia actul de creaţie este condiţionat de primirea
harului divin. Această semnificaţie este accentuată încă din prima strofă a
poeziei. Poetul poartă un dialog cu divinitatea în care, într-un gest de umilinţă, îi
cere să îi dea puterea să "cânte” durerea neamului său:"Rătăcitor, cu ochii
tulburi, / Cu trupul istovit de cale, / Eu cad neputincios, stăpâne, / În faţa
strălucirii tale.”
Dialogul permanent între poet şi divinitate este subliniat la nivelul
textului de adresările directe la persoana a II-a: "Părinte, - orânduie-mi
cărarea!”, "Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.”, "În inimă tu mi-o coboară.”
Prezenţa eului liric este marcată de folosirea pronumelor şi adjectivelor
pronominale de persoana I şi a verbelor la aceeaşi persoană: "eu cad”, "mi se
desfac”, "eu caut”, "eu simt”, dar prin vocea eului liric se exprimă de fapt vocea
colectivităţii. Cauza zbuciumului sufletesc pentru care cere îndurare poetul este
faptul că suferinţa neamului îi mustră conştiinţa. În numele acestor "umiliţi ai
sorţii” ar vrea poetul să înţeleagă taina lumii, farmecul vieţii, ce înseamnă
dragostea şi ura, cântecul şi lumina. Datorită mesajului, Goga preia formula
lirismului obiectiv, în sensul că în poezia de revoltă socială vocea lirică va
refuza trăirile individuale, vorbind în numele colectivităţii.