În toate societãţile au existat şi vor exista legãturi între pãrinţi şi copii,

mamele se ocupã în special de copii la vârste mici, în toate societãţile copiii vor
considera pãrinţii responsabili de necesitãţi, reuşite şi insuccesele lor. Relaţiile
între pãrinţi şi copii presupun un mecanism deosebit, filtrat social, ele au la bazã
statuarea comunicãrii în care se realizeazã un model, un pattern de conduitã. În
cadrul acestor relaţii pãrinţii încearcã şi de multe ori mulţi dintre ei reuşesc sã
socializeze copiii, contribuie la modificarea şi perfecţionarea stilului de
interrelaţionare din copilãrie; ambele pãrţi ale ecuaţiei au nevoie de deprinderi,
abilitãţi sociale pentru facilitatea intercomunicãrii.
Existã desigur studii privind forma şi mãrimea familiilor, existã studii privind
familiile dezorganizate, influenţa divorţului asupra atmosferei şi formãrii
trãsãturilor psihosociale ale minorilor, sunt numeroase cercetãri privind copiii
adoptaţi, privind copiii aflaţi în plasament familial, privind cupluri cu sau fãrã
copii - pentru a enumera doar câteva din cele mai frecvente preocupãri în
domeniu.
Studii mai de fineţe s-au axat pe investigarea unor aspecte, speciale în
interrelaţia pãrinţi-copii, incluzând raportul satisfacţie-conflict, relaţiile frate-
sorã, relaţiile cu mama, relaţiile cu tata, adolescenţa ca perioadã a schimbãrilor
relaţionare; variaţii culturale în statuarea relaţiilor pãrinţi-copii.
Binecunoscuta realitate psihologicã potrivit cãreia interrelaţia are
obligatoriu la bazã comunicarea este abordatã şi în acest tronson de studiere a
relaţiilor pãrinţi-copii.
Dacã în timpul copilãriei pãrinţii sunt cei care iniţiazã efectiv copilul în
stabilirea relaţiilor în familie, extinse apoi la grupul de joacã, în timpul
adolescenţei pãrinţii nu mai reuşesc sã supravegheze minorii decât cu mare
dificultate. În copilãrie procurarea de jucãrii, alimentaţia, curãţenia, conversaţia
reprezintã apanajul exclusiv al adultului. În adolescenţã, tinerii aspirând la un alt
statut decât cel de „copil" se împotrivesc dorinţei pãrinţilor de a nu întârzia, de a
avea grijã deosebitã pentru studiu, de a nu intra în relaţii cu persoane rãu
intenţionate, periculoase, de a nu-şi crea şi adopta modele „facile". Pãrinţii
vorbesc şi transmit enorm copilului în perioada micii copilãrii, ei învaţã efectiv
sã vorbeascã, sã participe la dialog. Copiii pun întrebãri la care pãrinţii încearcã
sã rãspundã, ei ar trebui sã ofere rãspunsuri cât mai adecvate dezvoltãrii psihice
a copilului. În adolescenţã, centrul de greutate al comunicãrii se deplaseazã de la
nivelul exclusiv al familiei la nivelul grupului de colegi şi prieteni. În perioada
furtunoasã, frumoasã şi tumultuoasã, plinã de mari inegalitãţi psihosociale,
tânãrul devine un veritabil participant la dialog, de multe ori fãrã sã comunice
nimic adultului şi cel mai adesea pãrinţilor.
De exemplu, dacã pãrinţii întreabã un adolescent despre compania lui, ei dorind
sã-şi arate de fapt afecţiunea, conversaţia ar putea arãta cam aşa:
Pãrintele (mama ori tata): „Unde ai fost?", „De unde soseşti acum?"
Adolescentul: „Afarã", „De afarã"
Pãrintele: „Ce mai faceţi voi când vã întâlniţi?"
Adolescentul: „Nimic"
Pãrintele: „Ai fãcut bine cã ai ieşit cu prietenii la discotecã?"
Adolescentul: „Nu" .
Astfel putem afirma cã adolescenţii devin "experţi" în a nu transmite nimic,
în a nu comunica.
Unii pãrinţi încearcã sã înveţe copiii de la vârste mici sã munceascã, sã facã o
activitate şi nu doar sã primeascã totul drept „cadou"; sã facã unele acţiuni
pentru a se deprinde cu respectul pentru muncã.
Psihologii studiind aceste activitãţi pe care unii pãrinţi încearcã sã le includã
în structura conduitei copiilor şi mai ales a adolescenţilor atât ca un mod de
comunicare mai profundã între cele douã generaţii - apreciindu-le schimb de idei
în cadrul relaţiei pãrinţi-copii.
De fapt, adolescenţii ajutaţi astfel din copilãrie ori pubertate îşi dezvoltã
rãdãcinile relaţionãrii de mai târziu: mama şi fiica pot avea relaţii mai intime, de
prietenie adevãratã, tata şi fiul pot discuta mai deschis perspective viitoare,
interese comune - sunt „în micro" tiparul prieteniei pãrinţi/copii.
Regulile cele mai simple se învaţã şi se respectã în familie, se reflectã în
comportamentul din grup (şcoalã, prieteni, stradã) şi reintrã în circuitul de
comunicare intrafamilialã care stã la baza relaţiilor intime (inclusiv sexuale) şi
de muncã - dacã au fost iniţiate prin conversaţie şi supravegheate de adult.
Rapaport R., Rappaport M. (1977), Strelitz, Z. & Kews, Pilling,D. &
Pringle(1978), Argyle M. & Henderson M. (1985) finiseazã câţiva itemi pentru
o posibilã comunicare în perioada adolescenţei, din ambele sensuri: de la pãrinţi
cãtre adolescenţi, şi de la adolescenţi spre pãrinţi, itemi cuprinşi în câteva reguli
generale.
O serie de studii audizeazã abilitãţile parentale de conduitã, regulile ca şi
drepturile pãrinţilor în speranţa decelãrii efectelor asupra educaţiei, asupra
creşterii şi statuãrii unor stiluri, moduri de comportament. În fond, mulţi autori
scriu despre binomul „acceptare - respingere" ca fiind cel mai important în
interrelaţia pãrinţi-copii (inclusic adolescenţi).
Aceste drepturi parentale circumscriu instituţiei „conduitei
pãrinteşti", comunicãrii între 2 segmente diferite ca vârstã, statut şi rol
social, nivel de informare şi culturã se referã generic la:
1. Dreptul de a decide unde şi cu cine sã locuiascã minorul;
2. Dreptul de a hotãrî în legãturã cu educaţia şi obligaţia, îndatorirea de a se
ocupa de educaţia minorului;
3. Dreptul de a pedepsi în limite rezonabile;
4. Dreptul şi obligaţia de a proteja şi apãra minorul;
5. Dreptul de a administra proprietatea minorului;
6. Dreptul de a consimţi sau refuza consimţãmântul pentru tratamente medicale
ale minorului;
7. Dreptul de a consimţi sau refuza în legãturã cu adopţia;
8. Dreptul de a consimţi sau refuza consimţãmântul la cãsãtoria unui minor între
16 şi 18 ani;
9. Dreptul de a se comporta într-un litigiu ca apãrãtor al intereselor copilului;
10. Dreptul de moştenire a proprietãţii dupã deces. (apud M.Argyle &
M.Henderson, 1985).
Fluctuaţiile inerente sociale, economice induc modificãri şi diferenţieri
culturale în „aparatul" psiho-moral de conduitã, de comunicare între pãrinţi şi
copii, care conţine abilitãţi, capacitãţi de interrelaţionare dar şi nevoia
permanentã de a cunoaşte evoluţia socialã şi individualã a copilului, puberului,
adolescentului. Acesta cu atât mai mult cu cât se acceptã cã „profesia" de pãrinte
este extrem de dificilã, de solicitantã şi dinamicã.
În secolul XIX se considera cã pentru viaţa subiectului uman, copilãria
reprezintã un segment deosebit de important, fapt reflectat în multitudinea
abordãrilor, studiilor, scrierilor, domeniilor; în secolul 20 aprecierea importanţei
a trecut pe palierul adolescenţã (între copilãrie şi viaţa adultã) -fenomen
complex care, de multe ori s-a asociat, limitativ, cu „rebeliune", „criza de
identitate" etc. În culturi diferite studiile unor autori ca: Jodelet,D. (1989);
Gergen, K.J. & Davis, K.E. (1985) au arãtat drept cea mai importantã achiziţie
în dezvoltarea copilului: structurarea motivaţiei pentru independenţa şi
comunicarea ulterioarã a adolescentului. Totodatã, cercetãri pertinente
ocupându-se de implicaţiile acceptare - respingere conchid în legãturã cu
deficitul de interacţiune, intercomunicare - ca una din situaţiile posibile. Sintetic,
abordarea afecţiunii (dragoste pãrinteascã), petrecerea unui volum de timp
considerabil împreunã cu minorul, tratarea acestuia cu delicateţe, aplicarea
flexibilã a balanţei recompenselor mai degrabã decât a critica şi a fi ostil
determinã o bunã imagine a pãrinţilor în accepţia copiilor.
 Dacã, dimpotrivã, copiii sunt respinşi de pãrinţi (reacţiile sunt diferite
tatã/fiu, mamã/fiicã) ei au mai multe şanse sã evolueze la pubertate şi
adolescenţã spre: delincvenţã, agresivitate, conduite nevrotice, conduite atipice
(schizofreniforme).
În consecinţã, şansele lor sunt mai reduse de „a vira" spre conduite
civilizate, de a fi prietenoşi, de a avea capacitãţi de comportament civilizat, de a
fi cooperanţi, de a purta de grijã altora.