Gradinita este primul spatiu de autonomie al copilului, primul loc in care se duce singur si

unde incepe viata lui fara prezenta permanenta a parintilor. Este un spatiu in sine, fizic si psihic, cu
care copilul pentru a se adapta este necesar sa poata stabili o relatie. Nu este doar un spatiu de
asteptare pe perioada serviciului parintilor sau pana cand cineva va putea lua copilul, ci este un
spatiu pe care copilul il investeste intr-un fel anume si fata de care va avea anumite trairi.
Pentru a se putea adapta la gradinita copilul trebuie sa poata pleca de acasa, sa se poata
separa de parintii sai pe perioada timpului petrecut la gradinita. Sa existe capacitatea copilului de a
pleca si cea a parintilor de a-l lasa sa plece.
Absenta capacitatii de separare conduce adesea la refuzul copilului de a mai merge, la o
stare de angoasa si disconfort, la o retragere a sa si la lipsa unei relatii cu spatiul, colegii,
educatoarea, jucariile. Copilul ramane undeva la intrare, intre casa si gradinita.
Invatarea prin joaca
Abordam dezvoltarea capacitatii copilului de a se juca in general, de a se juca singur si de a
se juca impreuna cu altii. In copilarie, activitatea numita joaca ocupa tot spatiul care ramane in
afara meselor, somnului, igienei si plimbarii, desi si intr-unele din acestea exista forme de joaca.
Un copil care “pescuieste” taietei din supa este mai aproape de ceea ce se numeste “a se juca”
decat de “a manca”. Un copil care plesneste apa din cadita sau altul care isi desface mereu
sireturile de la pantofiori, sunt mai aproape de o activitate de joaca decat de cele de spalat si
respectiv descaltat. De aceea, se spune ca cei mici invata totul prin joaca. De-abia aproape de
varsta scolara, copilul spune ca invata poezia si apoi se duce sa se joace sau povesteste ca la
gradinita invata engleza dar se si joaca.
Este o diferentiere pe care o face el insusi atunci cand joaca ia o forma bine delimitata de
alte altivitati si el poate spune cand se joaca si cand nu se joaca. Unii copii spun chiar “acum nu ma
joc, invat”, “acum scriu nu ma joc”, “cos de-adevarat nu in joaca” etc. Joaca este o activitate
necesara psihicului si ea nu trebuie sa dispara teoretic niciodata. La copilul mare, adolescent si
adult ia forma jocurilor si sporturilor sau a diferitelor tipuri de arta sau hobby-uri, incluzand
activitati creative, relaxante.
 Capacitatea de a se juca singur, de a-si gasi ceva de joaca, de lucru, de a avea o preocupare,
o activitate in care sa fie prins se dezvolta la unii copii inca de la cateva luni, la altii in jur de 1-2
ani iar la altii niciodata. Asta inseamna ca exista bebelusi care pot sta in patut si se pot juca de la
cateva minute pana la aproape o ora, tragand de jucarii, mutandu-le dintr-o manuta in alta,
privindu-le, jucandu-se cu paturica, propriile degete de la maini si picioare si ce mai gasesc prin
jur. Aceasta prima joaca este insotita de zambete, rasete, chiuieli, “cantecele” sau “discursuri”
formate din insiruiri de silabe si sunete.
Copilul este in general vesel dar poate avea momente de suparare in care pare ca “cearta”
jucariile sau le priveste urat. In acest timp, el nu are nevoie de prezenta si inteventia adultului. La
un moment dat se plictiseste, i se face foame sau prea cald, intervine o stare de disconfort si el
incepe sa planga, joaca inceteaza, isi cheama mama sau incepe sa se agite. Sunt copii care se joaca
singuri in patut si altii care nu fac asta niciodata, care incep sa planga imediat ce sunt lasati singuri.
Aceasta capacitate coreleaza cu cea de a adormi singur in patut. Adesea mamele spun: “il pun in
patut si el se joaca pana adoarme”.
Si mai tarziu, la 3-4 ani, intalnim copii care au nevoie sa fie adormiti de un adult si altii
care se joaca pana adorm. Asta se intampla atat acasa cat si la gradinita. Copiii care se pot juca in
patut pana adorm sunt cei care dorm la gradinita, iar cei care nu pot face acest lucru, nu se pot
culca la gradinita, plang, refuza sa se dezbrace si sa se culce, intra in panica sau refuza gradinita
din cauza ca trebuie sa doarma la pranz. Este una din marile probleme de adaptare la gradinita
alaturi de cea a meselor. Asadar copiii care nu pot manca, nu pot adormi si nu se pot juca singuri
sunt cei care nu pot sta la gradinita, pentru care desprinderea de familie este dificila si pe care o
resimt ca pe o suferinta si nu ca pe o experienta noua.
Revenim la joaca si capacitatea de a se juca. Ea poate fi vazuta la copiii de toate varstele, in
special atunci cand au de asteptat (la rand in magazin, la medic, pana se intoarce mama etc). Unii
dintre ei isi gasesc cu usurinta ceva de facut chiar si cand nu au nicio jucarie. Se joaca cu nasturii
sau cu un siret de la bluzita, cu o sticla de plastic sau cu un dop gasit pe jos. Altii se plictisesc,
plang, se agita, fug, vor in brate etc.
Lucrurile nu stau mult diferit nici acasa, unii copii reusind sa ramana in camera lor si sa se
joace singuri, in timp ce mama sau adultul cu care stau, este la bucatarie, la baie sau face o treaba
oarecare. Acesta mai vine la copil, ii mai spune ceva, dar copilul continua sa se joace singur un
timp de cateva minute sau zeci de minute. La polul opus, se afla mamele care se plang ca cel mic
nu sta nicio clipa fara ele, ca plange imediat ce este lasat singur, ca nu se pot duce nici la baie fara
el.
 Sigur ca intre copii exista diferente mari si din punctul de vedere al drumului catre
independenta doar ca adesea mama nu poate efectiv sa stea cu copilul atat timp cat i-ar fi lui
necesar si apoi sa-l dea la cresa, gradinita sau sa-si reia serviciul.
In privinta gradintei insa, este vorba atat de capacitatea copilului de a relationa cu alti copii
si alti adulti, lucru lesne de observat in parc sau in vizite, de modul in care reactioneaza la nou,
existand copii care sunt foarte conservatori si altii care se simt atrasi de jucarii noi cat si de
capacitataea de a se separa pentru un timp de mama sau familie in general.
Ce se intampla cand un copil care nu se poate separa de familie, nu mananca sau nu se
joaca singur este dus la gradinita? La inceput plange si se agata de mama sa, refuza sa mearga sau
sa ramana acolo. Apoi, in functie de capacitatea lui de a se adapta, poate sa nu mai planga si sa
para ca s-a obisnuit dar fara a se integra intre copii sau a povesti de la gradinita. Ca si cum ar sta ca
n-are incotro si nicidecum ca ii place sau gaseste ceva interesant de facut.
De obicei, sunt copii care se imbolnavesc usor si din aceasta cauza lipsesc de la gradinita,
care devin sensibili si se simt nedreptatiti de educatoare sau agresati de ceilalti copii, care au
perioade in care plang din nou dimineata, le spun parintilor ca este rau la gradinita sau nu le place,
pentru care fiecare inceput de an sau de semestru readuce problema plansului si refuzului de
dimineata in care implora parintele sa nu-l mai duca, uneori si al unor afectiuni somatice cum ar fi
voma, lipsa poftei de mancare, insomnii, cosmaruri nocturne, apatie, tristete, violenta. Sunt
semnele unei suferinte pe care cel mic o simte, al unei parasiri, al unei lipse de iubire si apropiere
din partea gradinitei, unei lipse de relatii cu ceilalti copii si unei indiferente fata de jucariile,
jocurile si celelalte activitati de acolo.
Aceasta stare nu depinde in niciun fel de tipul gradinitei, de cum sunt educatoarele sau de
cat este de dotata gradinita. Parintii pot fi incantati de dotarile gradinitei, de limba engleza sau de
alte optiuni dar copiii nu reusesc sa le aprecieze pentru ca pentru ei “la gradinita” este opusul lui
“acasa” sau echivalentul lui “fara mama”.
Avand in vedere aceste aspecte ale dezvoltarii copilului si ale drumului sau de la
dependenta de familie si de mama la independenta, la curiozitate si la dorinta de nou, putem sa ne
gandim cum sa ajutam un copil sa se poata desprinde de mama, pentru cateva minute cand este
mic, sa-si gaseasca de joaca cand este singur in camera sau sa ramana cu o alta persoana, intr-un
alt loc pentru a pregati mersul la gradinita. Cu cat aceasta trecere se face mai lin si este mai putin
traumatica, cel mic are sanse mai mari sa o accepte.