See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/340129111

Plafonarea prețurilor: soluție sau problemă?

Article · March 2020

CITATIONS READS
0 6

1 author:

Cerna Silviu
West University of Timisoara
73 PUBLICATIONS   16 CITATIONS   

SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Cerna Silviu on 24 March 2020.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 1

Plafonarea prețurilor: soluție sau problemă?

Silviu CERNA

http://www.contributors.ro/economie/plafonarea-pre%c8%9burilor-solu%c8%9bie-sau-
problema/

Prin declararea stării de urgență ca urmare a pandemiei de coronaviroză (COVID-19),

în România a fost reglementată posibilitatea plafonării unor preţuri (medicamente și
aparatură medicală, alimente de strictă necesitate și servicii de utilitate publică: energie
electrică și termică, gaze, alimentare cu apă, salubritate, carburanți etc.). Această practică,
preconizată și în alte țări, a fost utilizată pe scară largă în economia planificată, în care
aproape toate prețurile erau fixate de stat fără nici o legătură cu cererea și oferta. Consecințele
pe termen lung au fost imposibilitatea calculului economic rațional, risipa de resurse și
penuria generalizată de bunuri. În plan politic, lipsurile de tot felul, în special de bunuri
alimentare, foametea, frigul din case din ultimii ani de regim ceauşist etc., au alimentat starea
de nemulţumire a populaţiei, care, în decembrie 1989, a ieşit în stradă în marile oraşe şi a
răsturnat comunismul.

Prin definiție, preţul este suma de bani pe care cumpărătorul o plătește vânzătorului în
schimbul unui bun sau al unui serviciu. În cazul în care tranzacţia are loc realmente, preţul
este numit uneori „preţ la vedere”. Există însă şi alte tipuri de preţuri. Unele, cum ar fi „preţul
marginal”, sunt teoretice. Altele sunt legate de momentul unei tranzacţii potenţiale sau de
situaţia relativă a cumpărătorului şi vânzătorului: preţ la termen, preţ fixat de una din părţi (price
setter) şi suportat (acceptat) de cealaltă (price taker), preţ de ofertă, preţ al unei asigurări sau al
unei opţiuni (primă), preț al acțiunilor sau obligațiunilor (curs), preț al monedei străine (curs de
schimb) etc. Totuşi, toate preţurile sunt legate într-un mod sau altul de preţul la vedere.1
De obicei, atunci când vorbesc despre preţ, economiştii au în vedere „preţul de echilibru”,
adică preţul la care cantitatea de bunuri sau de servicii de un anumit fel, oferită spre vânzare pe o
anumită piață de către toţi vânzătorii, este egală cu cantitatea cerută de toţi cumpărătorii. În
general, în știința economică se presupune că creşterea preţului determină reducerea cererii şi
creşterea ofertei - și invers.
Deoarece cererea şi oferta sunt variabile economice dinamice, preţul de echilibru al pieţei
nu este o mărime fixă. De exemplu, dacă, dintr-un motiv sau altul, cumpărătorii doresc să
consume o cantitate mai mare dintr-un anumit bun şi sunt dispuşi să plătească pentru aceasta o
sumă de bani mai mare, preţul de echilibru al pieţei va creşte. La rândul său, oferta se poate
reduce ca urmare, de exemplu, a deciziilor producătorilor de a produce unele bunuri în cantități
mai mici, a condiţiilor climaterice nefavorabile, a distrugerilor provocate de războaie, revolte,
revoluţii, cataclisme naturale, oprirea producției ca urmare a unei pandemii etc. Preţul de
echilibru poate creşte, respectiv se poate reduce ca urmare a variaţiilor cererii sau ale ofertei
provocate de toți acești factori, precum și mulți alții, cum ar fi: imperfecţiuni ale pieţei (monopol,
oligopol, penurie, piaţă neagră etc.), constrângeri legale (preţuri impuse de stat sau

1
-Pentru o prezentare mai amplă a pluralității prețurilor și a legăturilor dintre ele, a se
vedea și lucrarea autorului: Preţul de piaţă: ordine, nu haos, Ziarul Financiar, 12.09.2016,
https://www.zf.ro/opinii/pretul-de-piata-ordine-nu-haos-15695369
 2

"administrative", raționalizarea consumului unor produse, autorizații de producție sau de consum,

licențe etc.), tehnică de tranzacționare (cu amănuntul, cu ridicata, la bursă) și lista poate continua.
Noţiunea de ''preţ'' este strâns legată de conceptul de ''valoare''. Acesta concept,
fundamental în teoria economică, a apărut istoric pentru a desemna dimensiunea obiectivă a
preţului: dat fiind caracterul extrem de variabil al preţului, mulţi filozofi şi economişti (Platon,
Aristotel, Smith, Ricardo, Hegel, Marx etc.) au considerat că preţul este expresia exterioară a unei
esenţe relativ constante, numită "valoare".
După Smith, preţul diferă de "valoarea reală", deoarece depinde de valoarea banilor, care
este variabilă. Ricardo consideră că "preţul real" corespunde cantităţii de muncă încorporate în
marfă, însă constată că "preţul curent" depinde de cerere şi ofertă; totuşi, preţul curent tinde să se
apropie de preţul natural. La Marx, echilibrul între cerere şi ofertă tinde să se stabilească, de
asemenea, în jurul valorii muncii încorporate în marfă. După Mises, nu există o valoare abstractă,
ci doar acte specifice de evaluare. Banii măsoară doar prețurile obiective (raporturile de schimb),
ceea ce nu este însă același lucru cu a spune că banii măsoară valoarea, care este subiectivă.
Conform altor autori, preţurile se pot stabili prin mimetism, nu în funcţie de munca încorporată
sau de utilitate. În fine, unii economişti consideră că un anumit rol în formarea preţurilor joacă
sau ar trebui să joace instituţiile, şi anume prin luarea în considerare a utilităţii sociale a bunurilor
sau serviciilor respective.
Importanţa sistemului de preţuri libere a fost evidenţiată mai ales de economiştii din anii
1920-1930. În acea perioadă, în literatura economică a avut loc o aprinsă controversă cu privire la
problema calculului şi deciziei economice, care i-a opus pe reprezentanţii şcolii austriece de
economie (Mises, Hayek) şi adepţii "socialismului de piaţă'' (Lange, Lerner). După Mises,
sistemul de preţuri libere este singurul mijloc de coordonare a acţiunilor milioanelor de indivizi
care formează economia unei ţări şi singurul mijloc de calcul şi de decizie economică raţională.
Hayek a dezvoltat această idee, evidenţiind rolul preţurilor ca vector de transmisie a informaţiilor
disponibile către toţi indivizii realmente interesaţi. Aceste idei au fost rezumate apoi de către
Friedman, care a arătat că sistemul de preţuri libere îndeplineşte trei funcţii esenţiale pentru o
economie bazată pe proprietatea privată şi libertatea schimbului: 1) transmiterea informaţiei cu
privire la cerere şi ofertă; 2) stimularea producătorilor să se orienteze spre sectoarele cu preţuri
ridicate şi, în modul acesta, să acţioneze în direcţia restabilirii echilibrului între cerere şi ofertă; 3)
repartizarea veniturilor.
În economia planificată, preţurile nu au același rol, deoarece deciziile economice nu se iau
aici în funcţie de preţuri, ci de obiectivele planului. Banii şi preţurile există şi în comunism (după
o perioadă în care s-a încercat renunţarea la aceste „elemente burgheze”, cunoscută sub
denumirea de ''comunism de război'': 1917-1921, URSS), însă aproape toate preţurile sunt fixate
de stat la un nivel pe care propaganda îl declară ca fiind ''ştiinţific''; totuşi, aceste preţuri
"ştiinţifice" nu sunt avute în vedere în deciziile de alocare a factorilor sau de stabilire a
obiectivelor de producţie, care sunt luate de organele de planificare în funcţie de considerente
politice, sociale, ideologice, ''indicaţii preţioase ale marelui conducător" etc. Cererea și oferta sunt
stabilite în termeni fizici printr-un sistem de balanțe materiale, elaborate de organismul de
planificare central, repartizate sub formă de sarcini de plan la nivel de întreprindere și transpuse,
eventual, în contracte încheiate între întreprinderi. În aceste condiții, în loc să încerce să
maximizeze profitul, aşa cum procedează întreprinzătorii în economia de piaţă, directorii
întreprinderilor comuniste caută să obţină cât mai multe materii prime şi materiale, respectiv să
primească sarcini de producţie cât mai mici, deoarece, în modul acesta, ei îşi îndeplinesc mai uşor
planul, îşi păstrează funcţiile (şi avantajele care decurg din acestea), sunt promovaţi pe scară
ierarhică etc. Într-un mod sau altul, toți acești factori fac ca economia comunistă să existe şi să
 3

funcţioneze pe considerente de putere, nu economice (i.e. raportul cost/beneficiu). Consecinţa

este o uriaşă risipă de resurse materiale şi umane și lipsa unor produse de primă necesitate, în
special de bunuri alimentare, ceea ce a dus în final la prăbuşirea comunismului ca regim politic.
Deoarece preţurile sunt fixe şi nu-şi pot exercita rolul reglator specific, forma vizibilă în
care se manifestă această caracteristică esenţială a sistemului economic comunist este coexistenţa
lipsei unor bunuri cu formarea unor stocuri de bunuri care nu servesc la nimic. Cu alte cuvinte,
inflaţia şi deflaţia sunt ascunse, nu eliminate. Astfel, dacă preţurile cu amănuntul fixate de stat
sunt mai mici decât utilitatea pe care bunurile de consum respective o au pentru consumatori,
apare penuria de bunuri (cozi, vânzare pe pile, piaţă neagră etc. ); în caz contrar, se formează
stocuri "supranormative", produse "greu vandabile", "fără desfacere asigurată" etc. Pentru a limita
fenomenele sociale negative rezultate de aici (specula, stocarea de produse alimentare, vânzarea
la suprapreţ, furturi etc.) şi a atenua starea de nemulţumire a populaţiei, autorităţile raţionalizează
consumul (cartele, repartiţii, distribuire de bunuri pe bază de buletin etc.), reprimă penal
încălcarea reglementărilor (depăşirea preţurilor de mercurial, vânzarea produsele alimentare peste
cantităţile stabilite de autorităţi, tăierea animalelor din gospodăria proprie) etc. Stabilirea
"ştiinţifică" a preţurilor duce, aşadar, nu la dispariţia inflaţiei, care este doar "ascunsă"
(reprimată), ci la apariţia a ceea ce eminentul economist maghiar J. Kornai a numit ''economie de
penurie''.
În anumite situaţii excepţionale (de exemplu, război), statele necomuniste au recurs şi ele
la controlul preţurilor (sau cel puţin al preţurilor anumitor produse), respectiv la influenţarea
cererii sau ofertei (protecţionism, subvenţii etc.). De fapt, libertatea totală a preţurilor este rar
întâlnită chiar şi în economiile cele mai libere, în principal din cauza impactului fiscalităţii, a
legislaţiei antidumping, a subvenţiilor, clauzelor de indexare din contractele colective de muncă
etc.
În general, efectele măsurilor de acest gen sunt asemănătoare cu cele ale stabilirii
"ştiinţifice" a preţurilor în economia planificată, evident, fără să fi atins vreodată amploarea,
persistenţa şi duritatea fenomenelor similare din ţările comuniste. Obiectivul fixării de către stat a
preţurilor în economia de piață este, de regulă, garantarea unui anumit venit producătorilor; mai
rar, obiectivul poate fi limitarea sau raţionalizarea consumului. În cazul bunurilor considerate de
primă necesitate - îndeosebi alimente şi locuinţe -, fixarea administrativă a preţurilor urmăreşte
un obiectiv contrar: crearea posibilităţii ca utilizatorii să aibă acces la bunurile respective.
Comparativ cu piaţa pe care preţurile se formează în mod liber, iar cererea şi oferta ajung
să se echilibreze prin interacțiunea lor cu prețurile, fixarea preţurilor de către stat crează două
genuri de situaţii, în funcţie de modul în care se situează preţul stabilit de autorităţi în raport cu
preţul de echilibru.
Astfel, în cazul în care preţul fixat de autorităţi este mai mic decât preţul de echilibru,
cumpărătorii realizează, evident, un câştig. Există, însă, o serie de costuri, care trebuiesc avute în
vedere în judecarea eficacităţii globale a acestei practici. În principal, aceste costuri sunt:
- a) cheltuielile suplimentare pe care trebuie să le facă statul pentru a impune preţul
stabilit de el, respectiv cheltuielile pe care trebuie să le suporte agenţii economici pentru a eluda
acest preţ, fie în mod legal, prin exploatarea lacunelor legislaţiei, fie ilegal;
- b) distrugerea propriu-zisă de bunuri (surplusul), prin reducerea cantităţii de bunuri
vândute şi creşterea stocurilor, care se învechesc, degradează etc.;
- c) efectul redistributiv, care constă în transferul veniturilor de la producătorii rămași pe
piaţă la consumatori;
- d) apariţia pieţei negre şi a modalităţilor alternative de distribuire a bunurilor: cozi,
cartele, reglementări complexe şi proceduri complicate de aplicare birocratică sau judiciară a
 4

reglementărilor respective, însoţite de întreg cortegiul lor de consecinţe negative (corupţie,

discriminare, birocraţie etc.);
- e) tendinţa de a adopta în permanență noi şi noi reglementări (pentru reprimarea pieţei
negre, extinderea controlului preţurilor pe pieţele altor bunuri asemănătoare, instituirea obligaţiei
de a continua producția în pofida pierderilor, respectiv a obligației de a limita consumul), care
agravează toate problemele deja menţionate.
Aceaste costuri, suportate de unii agenţi economici, constituie venituri pentru alţii, ceea ce
face ca fixarea de către stat a unor preţuri mai mici decât preţul de echilibru al pieţei să împartă
populaţia în trei categorii: 1) indivizi care câştigă (consumatorii care reuşesc să ajungă la bunuri);
2) indivizi care pierd relativ puţin (producătorii care sunt în măsură să continue producţia şi care
realizează în continuare un anumit profit, deşi mai mic decât într-o piaţă liberă); 3) indivizii care
pierd relativ mult (producătorii şi consumatorii învinşi de forţele pieţei, obligaţi să producă în
pierdere, respectiv să renunţe la consumul bunurilor respective). Inutil de adăugat că, în modul
acesta, divizarea societății crește, iar solidaritatea socială invocată pentru justificarea plafonării
prețurilor devine o vorbă în vânt.
În cazul în care preţul fixat de autorităţi este mai mare decât preţul de echilibru al pieţei,
efectele de genul celor menţionate nu lipsesc, însă sunt mai puţin vizibile. Într-un mod sau
altul, ele sunt legate de câştigul suplimentar pe care îl realizează, de această dată, producătorii.
Aceast câştig provine din faptul că, din cauza preţului mai mare, fixat de stat, cumpărătorii sunt
nevoiţi să plătească mai mult şi, deci, să-şi diminueze consumul.
Avantajele controlului preţurilor pentru cei care beneficiază de ele sunt vizibile şi adesea
foarte importante, în timp ce dezvantajele sunt mai puţin evidente şi suportate de oameni a căror
părere contează mai puţin (din cauză că sunt puţin numeroşi şi, deci, mai puţin importanţi din
punct de vedere electoral), de oameni care nu sunt conştienţi de aceste inconveniente, ori nu se
raportează la piaţa liberă, ci la situaţia cea mai favorabilă pentru ei înşişi (de exemplu, pe un
locatar nu-l interesează faptul că un preţ de echilibru al pieţei imobiliare ar putea să stimuleze
construcţia de locuinţe şi, deci, reducerea preţului acestora, ci doar faptul că el însuşi obţine o
locuinţă ieftină).
În definitiv, ca întotdeauna în economie, avantajele şi dezavantajele revin unor indivizi
diferiţi, și anume celor care beneficiază primii de consecințele favorabile ale unei măsuri de
politică economică, înainte ca efectele negative ale acesteia să se generalizeze la nivelul întregii
economii și, eventual, să o blocheze. Cu toate acestea, criteriile de justiţie socială adoptate de o
anumită comunitate pot permite ca, deși, pe ansamblu, bunăstarea socială se reduce, unii indivizi
să se bucure de o creștere a bunăstării lor personale, în funcţie de importanţa pe care autorităţile o
acordă diverselor grupuri sociale (de exemplu, este preferabil ca avantajele să revină
susţinătorilor politici, iar dezavantajele, adversarilor). Din această cauză, autorităţile sunt adesea
favorabile controlului preţurilor, în special la produsele alimentare de bază sau în perioade de
criză.
În prezent, toate aceste fenomene sunt amplu studiate de economişti, care, în general, le
consideră ca fiind "căutare de rente" (rent-seeking) sau ceea ce în limba română s-ar traduce
literar prin ,,căutare de profit direct neproductiv” (directly unproductive profits seeking
activities), adică profit obținut dintr-o activitate cu caracter neproductiv în mod direct. Este
vorba, deci, despre activități neproductive în sens social, deoarece acestea aduc profit sau venituri
indivizilor care le desfășoară, însă nu creează bunăstare pentru restul societăţii.
În acest cadru, principala caracteristică a teoriei economice moderne este diminuarea
semnificativă a forţei argumentelor în favoarea fixării preţurilor şi revoluţionarea modului
 5

tradiţional de înţelegere a meritelor relative ale sistemului de preţuri libere versus fixarea
preţurilor.
Una din concluziile majore care rezultă din literatură este că în orice tranzacţie preţul
rezultă dintr-o alegere: el este criteriul în funcţie de care una din părţi preferă să renunţe la ceea
ce are pentru a obţine ceea ce posedă cealaltă parte (do ut des). Or, această alegere depinde de
nevoi, dorinţe, proiecte, planurile de acţiune pe termen scurt şi pe termen lung ale fiecărui
partener, precum şi de caracteristicile specifice ale mediului în care se află fiecare agent, de
resurse, idei, factori de producţie, structuri instituţionale etc. Fiecare opţiune ţine seama de toate
aceste informaţii deţinute pe plan local de fiecare agent.
Aspectul important al funcţionării economiei de piaţă este că, de la o tranzacţie la alta,
aceste decizii se intercondiţionează. Deciziile din ''aval'' depind de deciziile deja luate în
''amonte''. Fiecare agent economic, A, cunoaşte preţul la care B acceptă să-i vândă o anumită
marfă, însă acest preţ depinde de un consimțământ la care s-a ajuns anterior între B şi C. La
rândul său, C nu acceptă să-și vândă marfa la un anumit preţ decât dacă el însuşi a obţinut factorii
de producţie necesari pentru producerea bunului respectiv la un preţ negociat cu D ş.a.m.d. Acest
rol succesiv este jucat de informaţiile specifice pe care le au la nivel local diverşi agenţi
economici, care constituie factori determinanţi importanți ai tranzacţiilor pe care fiecare dintre ei
le efectuează: preferinţele, nevoile, dorinţele, proiectele, condiţiile de mediu etc., ale lui A şi B,
iar, anterior, ale lui B şi C, C şi D ș.a.m.d. După cum arată Hayek, în modul acesta, canalul
preţurilor ''încorporează'' din aproape în aproape toate aceste informaţii, care, iniţial, erau extrem
de dispersate în economie și societate. Preţul din fiecare tranzacţie înregistrează informaţia cu
privire la împrejurările în care au avut loc tranzacţiile anterioare, constituind o informaţie nouă cu
privire la considerentele particulare care i-au determinat pe participanții la tranzacţia respectivă să
practice acest preţ și nu altul; această nouă informaţie se adaugă la cele vechi, astfel încât
formarea pe piață a unui anumit preţ este deopotrivă o transmitere de informaţie şi o sporire a
informaţiei vehiculate.
Desigur, observă Hayek, această informaţie este esenţialmente incompletă şi abstractă. Ea
nu spune nimic în mod explicit cu privire la împrejurările singulare pe care le cunoaşte
fiecare agent economic din ''amontele'' lanţului în momentul în care ia decizia constitutivă a
actului economic pe care el îl săvârșește (a vinde sau a cumpăra). Nimeni nu ştie de ce, la un
moment dat, un bun este mai mult sau mai puţin cerut sau oferit pe piață, adică devine mai scump
sau mai ieftin în termeni monetari; lumea știe doar că acest bun este mai scump sau mai ieftin, iar
unii indivizi pot intui sau afla că aceasta este consecința a ceva ce ce s-a petrecut în verigile
anterioare ale lanţului.
Cu toate acestea, informaţia vagă și incompletă transmisă de preţuri este tocmai aceea de
care fiecare agent economic are nevoie în practică. Într-adevăr, el trebuie să ştie dacă,
vânzând un produs sau cumpărând un mijloc de producţie, va face profit – condiţie esenţială
pentru menţinerea sa în circuitul economic. Or, preţurile îi dau toate informaţiile necesare
pentru a răspunde la această întrebare. Astfel, atunci când ia decizia microeconomică să cumpere
sau să nu cumpere, să vândă sau să nu vândă, să cumpere acum pentru a vinde mai târziu ș.a.m.d.,
pentru un agent economic (nu și pentru un economist) este puţin important să cunoască toate
sutele și miile de cauze care au făcut ca bunul respectiv să fie mai scump sau mai ieftin. Şi, de
fapt, indiferent de interesul său real pentru modificările mediului economic şi pentru starea de
spirit a partenerilor săi, el ar fi covârşit de aceste informaţii, dacă acestea i-ar putea parveni
realmente. După cum spune Hayek, mintea omului nu este, evident, atât de ''mare'' pentru a
recepta şi înţelege tot ceea ce poate exista într-o comunitate umană de zeci, sute, mii şi milioane
de indivizi, ale căror universuri mentale - tot atât de numeroase şi de îndepărtate unele de altele
 6

ca stelele din univers - reprezintă o lume de gânduri care scapă total înţelegerii şi memoriei unui
singur om. Ceea ce contează este, deci, ca agentul economic să ştie doar dacă bunul sau serviciul
care îi este oferit lui pe piaţă este prea scump sau prea ieftin pentru a-l cumpăra, deoarece
intenţionează să-l folosească pentru consumul propriu, ori dacă un bun sau serviciu se vinde pe
piaţă la un preţ suficient de mare pentru ca el să fie interesat să-l producă. Această idee este
exprimată de Hayek prin afirmaţia că informaţia transmisă prin preţ este ''codificată''. Informaţia
codificată transmisă prin preț, esenţialmente sumară şi abstractă, este totuşi o veritabilă
cunoaştere obiectivă a realităţii: dacă împrejurările singulare din verigile anterioare ale lanţului ar
fi fost altele, bunul ar fi fost oferit sau ar fi putut fi oferit la un alt preţ. Cu alte cuvinte, indiferent
dacă preţul unei materii prime creşte din cauză că rezervele naturale se epuizează, deoarece a avut
loc o revoluţie politică în ţara producătoare, iar noua putere a naţionalizat producţia, ori pentru că
statele producătoare s-au înţeles să-şi majoreze redevenţele etc., în ultima verigă a lanţului are loc
creşterea preţului materiei prime respective, iar această informaţie este per se suficientă pentru ca
utilizatorul acestei materii prime să reacţioneze în mod adecvat, adică să- şi majoreze propriul său
preţ, să-şi reducă producţia, să schimbe materia primă de bază, să modifice procesul tehnologic
sau chiar să renunţe să mai producă propriul său bun sau serviciu.
Sistemul de comunicaţie (Hayek îl numeşte de ''telecomunicaţie'') constituit de preţuri,
are, deci, un aspect paradoxal, deoarece transmite o informaţie esenţialmente sumară,
abstractă şi codificată, care are însă o mare importanţă tocmai din cauza caracterului său
sintetic și relevant. Împreună cu sistemul de drept, sistemul de preţuri permite rezolvarea celei
mai redutabile probleme cu care se confruntă orice colectivitate umană care vrea să organizeze o
diviziune a muncii dincolo de o anumită scară, şi anume problema complexităţii sociale. Prin
acţiunea conjugată a acestor două sisteme – sistemul de preţuri şi sistemul de drept –, piaţa
devine ordine, nu haos. Ca urmare, trebuie să ne întrebăm dacă perturbarea acestei ordini
complexe prin măsuri ca cea menționată la începutul acestui articol nu este mai periculoasă decât
însăși problema pe care vrea să o rezolve.

View publication stats