Condiționarea clasică

Behaviorismul ca mișcare în psihologie a apărut în 1913 când John Broadus Watson a publicat
articolul clasic „ Psihologia așa cum behavioristul o vede”.

John Watson a propus ca procesul de condiționare clasică ( bazată pe observațiile lui Pavlov) era
capabil să explice toate aspectele psihologiei umane.

Totul pornind de la vorbire până la răspunsurile emoționale erau doar forme de stimul și răspuns.
Watson a negat complet existența minții sau a conștiinței.

Watson credea că toate diferențele persoanelor în comportament erau datorită experinețelor

diferite de învățare. A afirmat el strașnic:

„Dă-mi un număr mare de copii sănătoși, bine formați, și o lume a mea precizată pentru a-i aduce

acolo și garantez că voi lua pe orice la întâmplare și îl voi antrena pentru a deveni orice tip de

specialist aș selecta – doctor, avocat, artist, șef comerciant și da, chiar și cerșător și hoț, indiferent de

talentele sale, înclinații, abilități, aptitudini și originea strămoșilor” ( Watson, 1924, p.104 )

Teoria condiționării clasice implică învățarea unei noi conduite prin procesul de asociere. In termeni
simpli doi stimuli sunt conectați pentru a produce un răspuns învățat nou într-o persoană sau într-un
animal. Există trei etape în condiționarea clasică. În fiecare etapă stimulilor și răspunsurilor le sunt
date denumiri științifice speciale :

Etapa 1 : Înainte de condiționare:

În această etapă, stimulul necondiționat ( UCS) produce un răspuns necondiționat (UCR) în

organism. În termeni de bază asta înseamnă că un stimul în mediul înconjurător a produs un
comportament/ răspuns care este neînvățat ( i.e necondiționat ) și de aceea este un răspuns natural
care nu a fost învățat. În această privință niciun comportament nou nu a fost încă învățat.

De exemplu, un virus de stomac ( UCS) ar produce un răspuns de greață ( UCR). In alt exemplu un
parfum (UCS ) ar crea un răspuns de fericire sau dorință ( UCR).

Această etapă implică de asemenea un alt stimul care nu are niciun efect pe o persoană și este numit
stimulul neutru ( NS). NS-ul poate fi o persoană, un obiect, un loc etc. Stimulul neutru în
condiționarea clasică nu produce un răspuns până când nu este cuplat cu stimulul necondiționat.

Etapa 2 În timpul condiționării

În timpul acestei etape un stimul care nu produce niciun răspuns ( neutru) este asociat cu stimulul
necondiționat la punctul în care acum devine cunoscut ca stimulul condiționat (CS).

De exemplu un virus de stomac ( UCS ) ar putea fi asociat cu mâncatul unui anumit tip de mâncare
cum ar fi ciocolata ( CS ). De asemenea parfumul ( UCS ) ar putea fi asociat cu o anumită persoană
( CS).

Adesea în timpul acestei etape UCS –ul trebuie să fie asociat cu CS-ul de un număr de ocazii, sau
încercări, pentru a învăța să pornească. Oricum, o probă de învățare se poate realiza în diferite ocazii
când nu este necesar pentru o asociere să fie îmbunătățită în timp ( cum ar fi starea de rău după
consumarea mâncării otrăvite sau consumarea de prea mult alcool).

Etapa 3 După condiționare

Acum stimulul condiționat (CS) a fost asociat cu simulul necondiționat ( UCS) pentru a crea un nou
răspuns condiționat ( CR).

De exemplu o persoană (CS) care a fost asociată cu un parfum drăguț (UCS ) este considerată
atrăgătoare acum (CR). De asemenea ciocolata ( CS) care a fost mâncată înainte ca o persoană să fie
bolnavă cu un virus (UCS) acum produceo senzație de greață (CR).

Experimentul Micul Albert

Ivan Pavlov a arătat cum condiționarea clasică se aplica la animale. Se aplica și la oameni? Într-un
faimos ( considerat etic straniu) experiment Watson și Rayner ( 1920) au arătat că se aplica.

Micul Albert era un copil de nouă luni caruia i-au fost testate reacțiile la diverși stimuli. I-a fost arătat
un șoobolan alb, un iepure, o maimuță și diverse măști. Albert considerat „ în general apatic și lipsit
de emotivitate” nu arătat teamă față de acești stimuli. Totuși ce l-a speriat a fost dacă un ciocan era
ciocnit de o bară de oțel în spatele capului său. Zgomotul puternic neașteptat l-ar face pe „micul
Albert” să izbucnească în lacrimi.

Când „ micul Albert” avea cu puțin peste unsprezece luni i-a fost prezentat șobolanul alb și câtva
secunde mai târziu ciocanul era ciocnit din nou de bara de oțel. Acest lucru a fost realizat de șate
ori de-a lungul următoarelor șapte săptămâni și de fiecare dată micul Albert izbucnea în lacrimi. Până
acum micul Albert a văzut doar șobolanul și a arătat imediat orice semn de frică. El ar plânge
(indiferent dacă ciocanul era lovit de bara de oțel ) și ar încerca să se retragă.

Watson și Rayner au arătat că condiționarea clasică poate fi folosită pentru a crea o fobie. O fobie
este o frică irațională i.e o frică care este disproporționat față de pericol. De-a lungul următoarelor
săptămâni și luni “Micul Albert” a fost observat și 10 zile după condiționare frica sa față de șobolan
era mai puțin pronunțată. Această amortizare a unui răspuns învățat este numitp extincție. Oricum,
chiar și după o lună întreagă era totuși evident.