Aparate şi metode folosite pentru măsurarea consumului de oxigen

Pentru măsurarea consumului de oxigen în practică sunt folosite două tipuri de aparate: unele
cu circuit închis, iar altele cu circuit deschis
Aparatele cu circuit închis folosesc dispozitive care dau posibilitatea subiectului de a respira
numai aerul ce se află în aparat fără a avea contact cu mediul înconjurător.
Bioxidul de carbon care este produs de subiect este absorbit, iar O2 cosumat este înlocuit
treptat – în felul acesta subiectul are permanent aer identic cu aceeaşi compoziţie cu a celui
atmosferic.
Cantitatea de O2 introdusă în circuit reprezintă cantitatea de O2 consumată de subiect.
Această metodă este exactă, dar necesită o atenţie deosebită din partea experimentatorului,
aceasta costând în absorţia de CO2 precum şi înlocuirea oxigenului consumat.
Aparatele cu circuit deschis
În acest caz subiectul respiră aerul atmosferic, iar aparatele permit măsurarea ventilaţiei
pulmonare, dar şi analiza unui mic eşantion de aerul expirat de subiect.
Cantitatea de O2 cosumată se calculează cu ajutorul ventilaţiei pulmonare, dar şi al diferenţei
dintre conţinutul de O2 din aerul atmosferic şi cel expirat.
Exemplu:
Să presupunem că un subiect care face efort are ventilaţia pulmonară de 50 l/min, iar
conţinutul de O2 al aerului egal cu 14%. Se face diferenţa dintre procentul de 20% - concentraţia în
O2 a aerului atmosferic – şi procentul de 14% de O2 din aerul respirat. Rezultă faptul că subiectul a
absorbit 6% O2 la fiecare 100 ml de aer care sau ventilat prin plămâni în timp de 1 minut. Deci
consumul de O2 se calaculează asfel:
Cosumul de O2/min(VO2) = (Ventilaţia pulmonară + Diferenţa dintre O2 dintre aerul
inspirat şi aerul expirat): 100 = (50000 ml x 6) : 100 = 3000 ml.
Testările folosite pentru aflarea consumului de O2 constă în supunerea subiectului la efort cu
intensitate crescândă întrepte, sunt concretizate în două metode:
1. “vita maximă”
2. “ergostază maximă”
1. Metoda “vita maximă” constă în utilizarea efortului în trepte cu creşteri mici ale
intensităţii efortului de la treaptă la treaptă cu aproximativ 25 w la treaptă. Timpul alocat este de
durată scurtă, respectiv 1- 2 minute.
Atunci când absorţia de O2 nu mai creşte este atins consumul maxim de O2, chiar dacă
efortul creşte cu o nouă treaptă. După acest prag efortul se desfăşoară numai pe baza energiei
eliberate de procesele anaerobe.
Prin această metodă se măsoară consumul de O2, subiectul fiind supus unor eforturi greu de
suportat chiar de oamenii sănătoşi, având deci interdicţie în a fi folosită de persoanele bolnave.
2.Metoda “ergostază maximă”
În acest caz se efectuează un efort de lungă durată de 6 minute, aceasta permiţând obţinerea
unei stări stabile.
Atunci când în minutele 4, 5 şi 6 de efort sunt înregistrate valori constante ale consumului de
O2 şi ale ventilaţiei pulmonare şi diferenţe mai mici de 8-l0 pulsaţii/minut între frecvenţa cardiacă
din minutul 6 şi minutul 4 de efort, se consideră că s-a realizat condiţiile de ergostază şi se trece la o
treaptă superioară de efort.
Când nu mai sunt obţinute condiţiile de ergostază efortul se opreşte la treapta respectivă
(80% din cel maxim).
Consumul de O2 în ergostază maximă este cel atins în treapta ultimă la care subiectul a mai
îndeplinit condiţiile de ergostază.
Această metodă permite stabilirae intensităţii maxime a efortului care poate fi menţinută
vreme îndelungată, acest aspect costituindu-se în avantaj.
 Faptul că necesită multe trepte de efort (4-5) prelungeşte examinarea unui subiect la 30-40
minute constituindu-se într-un avantaj.
Amintim câteva date de referinţă în ceea ce priveşte consumul maxim de O2:
- adulţi neantrenaţi = 3000ml O2/min (bărbaţi) şi 2000 ml O2/min;
- VO2 max evoluează cu vârsta:
* la 18-25 ani atinge maximum la fete -procesul are loc cu 2
ani mai repede;
* după atingerea nivelului maxim se constată o involuţie: 25
de ani 100%; 35 de ani 87%; 45 de ani 78%; 55 de ani 71%; 65 de ani 65%.
Consumul de O2 creşte odată cu creşterea masei musculare, a greutăţii corporale.
VO2 max depinde de ramura de sport şi de tipul de efort specific acesteia.
Cele mai mari valori de VO2max/kgcorp au fost înregistrate la sportivii care practică probele
de fond în atletism sau schi, acestea fiind aproximativ duble faţă de neantrenaţi.
În cazul sportivilor care practică ramuri de sport caracterizate de eforturi de viteză şi forţa
explozivă (eforturi de tip anaerob) VO2max/kgcorp înregistrează valori egale sau chiar mai mici faţă
de neantrenaţi.
Determinarea indirectă a VO2max presupune măsurarea consumului de O2 prin intermediul
altui parametru, tocmai pentru a elimina neajunsurile metodelor “vita maxima” şi “ergostază
maximă”.
Parmametrul cel mai folosit pentru determinarea indirectă a VO2max este frecvenţa cardiacă
înregistrată în timpul unui efort de intensitate submaximală, măsurarea fiind posibilă ţinând cont de
creşterea liniară.
VO2max şi frecvenţei cardiace pe măsura creşterii intensităţii efortului. Creşterea este
valabilă numai în cazul efortului care durează până când se atinge starea stabilă.
Atunci când eforturile sunt mai scurte decât perioada de adaptare şi o intensitate mai mare
decât aceea la care se poate realiza starea stabilă se observă că valorile pe care le înregistrează
frecvenţa cardiacă nu mai este paralelă cu consumul de O2.
Deci pentru ca să putem face o determinare a VO2max efortul trebuie să dureze mai mult
decât perioada de adaptare şi să aibă o intensitate submaximală.
Adaptarea cardio-respiratorie se realizează în aproximativ 3 minute, perioadă în care f.c. şi
VO2max sunt neparalele, după acestă durată traseul celor doi parametrii devine orzonatal, fapt care
ne informează că s-a realizat un echilibru între necesar şi ce s-a realizat.
Cel mai adecvat efort pentru a face o determinare indirectă a consumului de O2 este cel cu
durata de 6 minute.
Existenţa stării stabile se apreciază prin diferenţa înregistrată între valoarea frecvenţei
cardiace de la sfârşitul minutului 4 şi cea de la sfârşitul minutului 6.
Dacă această diferenţă nu este mai mare de 8-10 p/min se poate vorbi de intalarea unei stări
stabile adecvate , cu alte cuvinte valoarea f.c. de la sfârşitul minutului 6 a efortului se poate folosi
pentru determinare indirectă a VO2max.
În urma unor concluzii experimentale care au vizat: VO2max(consumul de O2), frecvenţa
cardiacă, debitul cardiac şi volumul sistolic s-a stabilit care este “culuarul” f.c. care vizează
intnsitatea submaximală a efortului.
Dintre cei patru parametrii pentru toate treptele de efort debitul cardiac şi consumul de O2
înregistrează o creştere liniară.
Volumul sistolic creşte doar la treptele de efort cu intensitate mică atingând nivelul maxim la
frecvenţa de 120/min.
Efortul poate să crească în continuare însă volumul sistolic rămâne acelaşi până la 170/min –
“cifră critică” (alţi autori consideră valoarea f.c. de 180/min “cifra critică” la neantrenaţi şi 190/min
pentru antrenaţi).
 Deducem de aici că intensitatea submaximală se află între 120 şi 170p/min, valorile sub 120
şi pste 170 nu sunt relevante şi cer o testare a subiectului după ce acesta s-a odihnit suficient cu
atenţie sporită pentru subiecţii a căror f.c. a depăşit 170/min.
Cea mai cunoscută metodă pentru determinarea consumului de O2 este metoda Astrand care
constă în urcarea şi coborârea unei scăriţe de 33 cm la femei şi 40 cm la bărbaţi într-un ritm dat de
metronom timp de 6 minute. Astrand recomandă eforturi cu intensitate de 450-600kgfm/min pentru
femei şi de 600-900 kgfm/min la bărbaţi – adulţi neantrenaţi.
La sfârşitul fiecărui minut în ultimele 15s se înregistreză f.c.
Astrand împreună cu Irma Rhyming a costruit o nomogramă pe baza unui eşantion compus
din subiecţi tineri a căror f.c. maximă a fost, în medie de 195p/min
Rezultă de aici că nomograma este valabilă doar pentru cei care în efort pot atinge valori ale
f.c.de 195/min.
În cazul subiecţilor care depăşesc vârsta de 25 de ani valoarea VO2max se ajustează cu un
factor de corecţie deoarece f.c. are cifre cu atât mai mici cu cât persoana înaitează în vârstă. În acest
sens autorul acestei metode a realizat şi un tabel cu cifre de corecţie.(Dragnea,A.,1984, Măsurarea
şi evaluarea în educaţie fizică şi sport, Editura Sport-Turism, Bucureşti, p.,149).
Se stabilesc posibilităţile subiectului şi în funcţie de acestea intensitatea submaximală.
Astfel: - pentru neantrenaţi se pleacă de la 750kgm/min(b) şi 450kgm/min(f);
- pentru sportivii care depun eforturi anaerobe – 900kgm/min(b) şi 600kgm/min(f);