CAP.

Violența este considerată o temă care a existat, cu precădere, din cele mai vechi timpuri, fiind
prezentă, in mod evident și în zilele noastre.

Oamenii sunt informați, în permanență, prin diferite mijloace sub forma presei, mass-media,
ziare, mediul oline despre cum se manifestă acest fenomen.

De-a lungul timpului s-au realizat numeroase studii cu privire la originea fenomenului,
manifestări, cauze, dar mai ales ce consecințe poate avea. De subliniat este faptul că, această temă s-a
dovedit complexă, punându-i în dificultate pe cei care au realizat studiile de-a lungul timpului.

Complexitatea fenomenului violență se explică prin faptul că, de foarte multe ori, violența a fost
confundată cu agresivitatea. Dar, specialiștii au încercat să delimiteze cele două fenomene, care pentru
mulți dintre noi înseamnă același lucru.

S-a constatat că termenul de „agresivitate” provine din limba latină „adgradur”, care înseamnă

„a merge către” și a evoluat apoi îm „agradire” ce înseamnă „a merge către... cu un spirit belicos, cu

tendița de a ataca”. În urma analizei asupra etimologiei acestei noțiuni, specialiștii au constatat că ar fi

vorba despre un comportament natural și instinctual propriu fiecăruia dintre noi, un comportament

învățat, o reacție la frustrare, un fapt social generat de constrângerile, problemele și dificultățile vieții

în comun.

Una dintre definițiile date agresivității este aceea de comportare agresivă.

Din acest punct de vedere agresivitatea a fost definită: „un ansamblu de conduite ostile care se

pot manifesta in plan conștient, inconștient sau fantasmatic în scopul distrugerii, degradării,

constrângerii, negării sau umilirii unei persoane, unui obiect investit cu semnificație socială sau

orientate spre propria persoană(autoagresivitate)”, cum sunt conduitele autodestructive întălnite în

unele tulburări psihice sau chiar în afaralor (suicidul rațional).1

1
C. Gorgos, Dictionar enciclopedic de psihiatrie, Edit. Medicală, București, 1987, p 110-11.

1
 La Planche și Pontalis definesc agresivitatea ca „tendiță sau ansamblu de tendițe care se

actualizează în conduite reale sau fantasmatice, acestea urmărind rănirea altuia, distrugerea,

constrângerea sau umilirea lui”.2 Aici agresivitatea este definită precum o tendiță umană caracterizată

prin voința , dorința de a comite un act de violență asupra unei alte persoane.

Potrivit „Dicționarului de Psihologie Larousse (1995)”, agresivitatea este considerată ca fiind „o

tendiță de atacare a integrității fizice sau psihice a unei alte ființe vii”.

Definirea agresivității a cunoscut o gamă largă de concepte, idei, însă cu toții au fost de acird

aspra faptului că agresivitatea constituie o latură indinspensabilă pentru comportamentul unui individ,

pentru ca acesta să își poată ocupa locul în societate, familie. Cel mai elocvent exemplu îl regăsim în

istorie, unde omul dintotdeauna s-a folosit de agresivitate pentru a putea izbuti.

La polul opus, noțiunea de violență, în sens general se referă la folosirea forței cu scopul de a

exercita o constrângere asupra cuiva.

Din punct de vedere etimologic, termenul de violență provine din limba latină „vis”, care se

traduce prin forță, putere, utilizarea forței fizice, dar și cantitate, abundență. Acest termen a fost definit

precum „utilizare ilegitimă și ilegală a forței” și poate fi definită ca o conduită agresivă acută,

caracterizată îndeosebi prin folosirea forței fizice.3 În acest context violența este o formă complexă a

forței care spre deosebire de agresivitate, recurge la mijloace pentru a face rău unei alte persoane .

„Ea poate să se exercite intr-o manieră directă sau indirectă, comportă grade diferite (omor,

rănire sau doar amenințare)” și este îndreptată asupra unor nivele diferite, cum sunt credința, libertatea

sau integritatea fizică.4

În concluzie, noțiunea de violență face trimitere la un act agresiv care se manifestă prin utilizarea

forței, a constrângerii fizice comparativ cu cea de agresivitate, care se manifestă atât prin utilizarea
2
J.Laplanche, J.B. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, Edit. Humanitas, București, 1994, p.34.
3
V.Preda, Delicvență juvenilă, Edit. Presa universitară Clujeană, Cluj-Napoca 1998.
4
Y. Michaud, La violence, P.U.F., Paris 1988

2
forței, a constrângerii fizice comparativ cu cea de agresivitate, care se manifestă atât prin forme de

violență cât și prin forme non-violente. De subliniat este faptul că, violența este una dintre formele

majore prin care se manifestă noțiunea de agresivitate.

M. Wieviorka distinge violența individuală și violența colectivă. „Violența individuală sw

împarte în violenâa criminală, fiind la rândul ei mortală(asasinatul), corporală (loviri și răniri) și

sexuală(violul) și violența noncriminală în cazul accidentelor”.

Violența colectivă este realizată de către violența unor grupuri organizate, împotriva

Puterii(terorism, revoluții, greve), violența Puterii împotriva cetățenilor (terorism de stat, violența

institutonalizată) și violență paroxistică (războiul).5

Specialisti precum G. Mosher au încercat să identifice factorii care favorizează agresovitatea. După G.

Mosher, există patru concepții majore în ceea ce privește comportamentul agresiv: „

a) teoriile instinctuale consideră că agresiunea este o manifestare a unei pulsiuni sau instinct

înnăscut;

b) teoriile rective- consideră comportamentul agresiv ca o reacție la situațiile frustrante,

dezagreabile;

c) teorii ale învățării potrivit cărora comportamentul agresiv etse un comportament

achiziționat prin intermediul unor diferite mecanisme cum este de pildă învățarea prin

imitație și/sau observație;

d) abordarea cognitivă- care pune accentul pe procesele cognitive centrale interne inserate

între stimuli și răspunsul comportamental al individului; în varianta mai specifică a

costurilor și beneficiilor, perspectiva cognitivă sugerează că comportamentele agresive

sunt rezultanta unui proces decizional, decizia de a acționa agresiv este în funcție de

raportul dintre costurile și beneficiile prezumate. ”6

5
M. Wieviorka, Societes et terrorismes, Edit Fayarrd, Paris, 1988
6
G. Moser, L agression, P.U.F., Paris 1987

3
 Violența are o istoie lungă, ca urmare a faptului că primul act de violență fizică săvârșit de un

om, despre care se vorbește in Biblie, în Vechiul Testament, istoria fraților Cain și Abel, primii copii

ai lui Adam și Eva. Cain, fiul cel mare al lui Adam si Eva își ucide în chip brutal fratele, pe Abel.

Istoria acestui eveniment este scurtă, dar cu o încărcătură emoțională foarte mare, constituindu-se într-

o adevărată dramă. Pe scurt, Cain și Abeș își aleg meserii diferite, Abel devine păstor de oi, iar Cain

alege agricultura, pentru ca mai apoi, fiecare dintre ei va duce o parte dintre roadele muncii sale lui

Dumnezeu.

Ei bine, Dumnezeu primește jertfa lui Abel, nu și pe a lui Cain, în cuvintele scripturii. ”A căutat

Domnul spreAbel, spre darurile lui, iar spre Cain si spre darurile lui n-a căutat”7.

Cain se întristează foarte tare și, în ciuda sfatului pe care îl primește de la Dumnezeu, alege să îl

ucidă pe fratele său. Ajuns în fața lui Dumnezeu și întrebat unde este fratele său, acesta îi răspunde

ironic, însă Dumnezeu îl pedepsește „când vei lucra pământul, acesta nu-și va mai da roadele sale ție;

zbuciumat și fugar vei fi tu pe pământ”8.

Cu toate acestea, Cain este protejat de către Dumnezeu. Explicația gestului lui Cain este invidia,

gelozia pe fratele său.

Raportat la pilda relatată, invidia este un sentiment de nemulțumire egoistă provocat de succesul,

prosperitatea, respectiv avantajele unei persoane.

7
Facerea 4, pag 4-5
8
Facerea 4, pag 11-12