FACULTATEA DE CONSTRUC II DE MAŞINI

ŞI MANAGEMENT INDUSTRIAL

Florentin Cioată Adriana Munteanu

TOLERAN E ŞI CONTROL DIMENSIONAL

Suport de curs

 principiul interschimbabilit ţii;

 precizia prelucr rii, abateri de prelucrare;
 precizia formei, abateri de form macrogeometric ;
 precizia formei, abateri de form microgeometric ;
 precizia orient rii, abateri de orientare;
 precizia poziţiei relative, abateri de poziţie relativ ;
 toleranţe generale.

Iaşi, 2016
 Introducere

Obiectul disciplinei Toleran e şi control dimensional

Un produs finit ( gata pentru utilizare sau pentru montare ) este precizat prin
desenul produsului finit sau desenul de reper. Pe desenul de reper sunt indicate toate
condiţiile tehnice necesare execut rii produsului: dimensiunile liniare şi/sau unghiulare,
toleranţele acestora, condiţii pentru rugozitatea suprafeţelor, toleranţe pentru abateri de
form , orientare, poziţie relativ ale suprafeţelor, condiţii de tratament termic, etc.
Pentru a asigura calitatea funcţional a produsului, toţi aceşti parametri trebuie s
aib prev zute valori limit între care se poate considera c produsul funcţioneaz corect.
În cazul dimensiunilor, valorile limit pentru acestea se stabilesc deoarece este
imposibil executarea unei piese cu dimensiunile la valorile precis matematice; nici nu
este absolut necesar acest lucru, pentru c o pies poate funcţiona la fel de bine şi într - un
interval de dimensiuni calculat corespunz tor.

Exemplu: se consider un arbore care are la capete dou fusuri de lag r; acestea
trebuie executate la dimensiunea de 25 mm. Pentru c , practic, nu se pot realiza la
valoarea matematic exact , se prevede un interval în care se poate g si diametrul
fusurilor, interval cuprins între dou dimensiuni limit ( dim ensiunea maxim şi
dimensiunea minim ); dac diametrul obţinut în urma prelucr rii se va afla între aceste
dimensiuni limit , atunci este asigurat buna funcţionare a produsului. De aici rezult
faptul c nici nu este necesar executarea arborelui la valo area exact de 25 mm,
deoarece el va funcţiona la fel de bine în intervalul de dimensiuni prev zut. Acest in -
terval, respectiv aceste dimensiuni limit nu se stabilesc la întâmplare, ci se calculeaz
asfel încât s fie asigurat ţuncţionarea corect a piesei.
În acelaşi fel se procedeaz nu numai în cazul dimensiunilor liniare şi/sau
unghiulare, ci şi pentru forma, orientarea, poziţia relativ , rugozitatea suprafeţelor şi nu
numai la piese cilindrice netede, ci şi la piese ( organe de maşini ) cu diferite forme:
conice, filetate, canelate, dinţate, etc.
Stabilirea intervalului de valori limită între care se pot realiza parametrii
geometrici ai pieselor, reprezintă obiectul părţii de disciplină: Toleran e.
Pentru a se stabili dac produsul realizat ( executat ) are parametrii geometrici (
dimensi-
ni, form , orientare, poziţie relativ , rugozitate ) cuprinşi între valorile limit
impuse, este necesar ca aceşti parametri s fie controlaţi; aceasta implic cunoaşterea
metodelor de m surare a diferiţilor parametri geometrici la diverse organe de maşini,
prcum şi a mijloacelor de control corespunz toare.
Stabilirea metodelor şi mijloacelor de măsurare pentru controlul parametrilor
grometrici ai pieselor reprezintă obiectul părţii de di sciplină: Control dimensional.
Concluzie:
Obiectul disciplinei Toleran e şi control dimensional îl constituie stabilirea ( şi
cunoaşterea modului de stabilire ) intervalului de valori limită ( toleranţe ) între care
trebuie realizaţi parametrii geometrici ai organelor de maşini şi alegerea metodelor şi
mijloacelor de control al acestor parametri.

Bibliografie

1. CIOAT , F.., Toleranţe şi control dimensional, Note de curs .

2. CIOAT , F., MUNTEANU A., Manual de aplicaţii la Toleranţe şi control
dimensional, îndrumar de laborator, Iaşi, 2015.
3. CROITORU, I., UNGUREANU C., Control tehnic, Chişin u, Ed. Tehnica Info,
2004.
4. DRAGU, D. Toleranţe şi m sur tori tehnice, Bucureşti, Ed. Didactic şi
pedagogic , 1982.
5. MIRCEA, D. Controlul dimensional în construcţia de maşini, Iaşi, Ed. Tehnopress,
2004.
6. POPA V, ş.a., Toleranţe şi control dimensional, Chişin u, Ed. Tehnica Info, 2006.
7. x x x, SR ISO 1302- 1995, Starea suprafeţelor. Sistemul liniei medii. Parametrii de
profil ai rugozit ţii.
8. x x x, STAS 1004- 86, Asambl ri cu pene paralele. Dimensiuni
9. x x x, STAS 1005- 86, Asambl ri cu pene disc. Dimensiuni
10. x x x, STAS 2810- 86, Mijloace de m surare. Terminologie.
11. x x x, STAS 7391- 91, Toleranţe geometrice. Toleranţe pentru abaterea de la
simetrie..
12. x x x, Organe de maşini. Elemente de asamblare (culegere de standarde).
13. x x x, Sistemul ISO de toleranţe şi ajustaje (culegere de standarde).
 Interschimbabilitatea

Interschimbabilitatea este un principiu tehnico- economic conform căruia orice

produs industrial trebuie să satisfacă cerinţele de fabricaţie şi exploatare, prin
executareaparametrilor geometrici şi de calitate între anumite limite specificate, astfel
încâtpiesele să poată fi realizate independent şi să se poată monta fără prelucrări
suplimentare.
Piesele din componenţa ansamblurilor şi subansamblurilor ( mecanisme,
dispozitive, echipamente, maşini, utilaje, etc.) trebuie să îndepli nească o serie de cerinţe
care să asigure calitatea funcţionării ansamblului din care fac parte şi anume:
o să execute mişcările în limitele impuse;
o să reziste la solicitările la care sunt supuse;
o să aibă parametrii geometrici şi de calitate între limitele stabilite;
o să poată fi montate fără ajustări suplimentare;
o să poată fi înlocui uşor piese noi, în caz de defectare.
Dacă piesele îndeplinesc şi ultimile două cerinţe, înseamnă că sunt
interschimbabile, adică se pot executa independent una de alta, în locu ri diferite, se pot
monta, la locul de funcţionare, fără a fi ajustate ( prelucrate ) suplimentar, iar în caz de
defectare, se pot înlocui rapid cu altele noi, de acelaşi fel.
Interschimbabilitatea se clasifică după următoarele criterii:
C1. Modul în carese realizează:
a. interschimbabilitate totală ( completă ) conform căreia piesele se pot monta la
locul de funcţionare fără nici o ajustare, realizându-se jocul sau strângerea de montare (
se păstrează caracterul ajustajului );
Exemple: - o piuliţă cu o dimensiune dată se va îmbina cu un şurub cu
aceeaşi dimensiune, ndiferen de locul şi data executării celor două piese;
- cheia fixă folosită la strângerea unei piuliţe trebuie să se aplice cu
un anumit joc la toate piuliţele cu aceeaşi dimensiune.
b. interschimbabilitate parţială ( incompletă ) conform căreia piesele se pot
monta la locul de montare fără a fi ajustate, dar nu se mai realizează jocul sa u strângerea
în îmbinare (se schimbă caracterul ajustajului).
Exemplu: se consideră îmbinarea dintre locaşul filetat dintr- un bloc motor şi
prezonul folosit pentru montarea chiulasei; îmbinarea filetată se realizează cu o strângere
specificată, care nu poate fi asigurată de piesele conjugate, cu toate că se montează fără
ajustări. Pentru menţinerea strângerii necesare (realizarea unei interschimbabilităţi totale)
piesele conjugate se împart pe grupe de dimensiuni, montându- se apoi piesele pereche
din aceeaşi grupă.
C2. Dimensiunile unităţilor de montare (ansambluri) la care se referă:
a. interschimbabilitate exterioară este interschimbabilitatea unităţilor de
montare care se referă la dimensiunile de montare ale acestora;
Exemplu: se consideră un rulment radial cu bile (fig.1.); este o unitate de montare
compusă din mai multe repere: inel exterior 1, inel int erior 2, corpuri de rostogolire 3
(bile), colivie 4, fiecare piesă având dimensiunile ei de montare în rulment.
La montarea rulmentului în ansamblul în care funcţionează se iau în considerare
numai
trei dimensiuni: diametrul exterior d, al inelu lui exterior, diametrul interior D, al inelului
interior, lăţimea b a inelelor.
 Fig. 1

Dacă aceste dimensiuni asigură montarea rulmentului fără ajustări suplimentare,

atunci
s- a realizat interschimbabilitatea exterioară
b. interschimbabilitate interioară este interschimbabilitatea pieselor componente
ale unităţilor de montare, care se referă la dimensiunile cu care se montează piesele în
unităţile de montare.
Exemplu: se consideră rulmentul radial cu bile din fig.1; piesele componente al
acestuia se montează, pe baza interschimbabilităţii totale sau parţiale, la fabricarea
rulmentului, fără a interesa pe utilizatorul rulmentului.

Legătura interschimbabilităţii cu etapele procesului de prelucrare.

Interschimbabilitatea este rezultatul preciziei de prelucrare, fiind deter minată de
toate etapele procesului de prelucrare, începând cu etapa de proiectare, prelucrare
efectivă, control, exploatare şi întreţinere.
1. Legătura interschimbabilităţii cu proiectarea. Pentru realizarea de piese
interschimbabile, este necesară proiectarea organelor de maşini cu forme cât mai simple
şi cât mai tehnologice, în scopul obţinerii acestora cu preţ de cost mic al prelucrării.
2. Legătura interschimbabilităţii cu producţia. Legătura dintre
interschimbabili-tate şi producţie este hotărâtoare în producţia de serie mare şi de masă a
pieselor; în cazul pieselor interschimbabile, procesul de producţie se poate organiza în
flux, pe operaţii simple, utilizându-se maşini prelucătoare specializate, automate şi
agregate. Se simplifică trecerea prelucrării de la un produs la altul şi face posibilă
executarea de piese diferite în unităţi de producţie diferite.
3. Legătura interschimbabilităţii cu controlul. Controlul pieselor
interschimbabile executate în serie necesită utilizarea de mijloace de măsurare automate
şi elemente normalizate, precum şi metode preventive de control, care să asigure
prevenirea apariţiei rebuturilor.
4. Legătura interschimbabilităţii cu exploatarea şi întreţinerea
produselor. La exploatarea mai multor utilaje de acelaşi tip constituite din pies e
interschimbabile, se pot asigura, din timp, piese de schimb interschimbabile; aceasta
reduce foarte mult timpul de staţionare a utilajelor pentru reparare, înlăturarea
defecţiunilor făcându-se prin înlocuirea pieselor defecte cu piese de schimb executate din
timp.
 Precizia prelucrării. Abateri de prelucrare

1. Pecizia prelucrării, abateri de prelucrare

Calitatea unui produs depinde de un complex de mărimi ale căror valori sunt stabilite
în faza de proiectare constructivă a produsului cât şi faza tehnologică de executa re a
acestuia.
Indiferent de procedeul de prelucrare a pieselor (turnare, matriţare, aşchiere,
deformare plastică, etc), calitatea acestora este determinată de valorile efective ale
parametrilor caracteristici (dimensionale, geometrici, fizico -mecanici).
Datorită factorilor care intervin în timpul prelucrării pieselor, aceşti parametri se
obţin cu abateri numite abateri de prelucrare.
Abaterile de prelucrare sunt diferenţele cu care se obţin dimensiunile, forma,
orientarea şi poziţia relativă a pieselor în timpul prelucrării lor.
Cauzele apariţiei abaterilorde prelucrare sunt elementele procesului de prelucrare:
maşina- unealtă, sculele, dispozitivul de prindere a sculei, dispozitivul de prindere a
semifabricatului, semifabricatul, operatorul,
Ordinul de mărime a abaterilor de prelucrare determină precizia prelucrării pieselor.
Precizia prelucrării este gradul de concordanţă dintre parametrii dimensionali şi
geometrici ai piesei prelucrate şi aceeaşi parametri stabiliţi prin desenul de execuţie.
Precizia prelucrării se evaluează pe baza următoarelor componente:
 pecizia dimensională, definită drept gradul de concordanţă dintre dimensiunile
piesei executate şi dimensiunie specificatepe desenul de execuţie; e evaluează
prin mărimea abaterilor dimensionale;
 precizia formei suprafeţelor este gradul de concordanţă dintre forma cu care se
obţine piesa în urma prelucrării şi forma prescrisă pe desenul de execuţie al
piesei; se evaluează prin mărimea abaterilor de formă macro şi
microgeometrică a suprafeţelor;
 precizia orientării suprafeţelor, definită drept gradul de concordanţă dintre
orientarea cu care se obţine piesa în urma prelucrării şi orientarea specificată
pe desenul de execuţie al piesei; se evaluează prin mărimea abaterilor de
orientare a suprafeţelor;
 precizia poziţiei relative a suprafeţelor, definită drept gradul de concordanţă
dintre poziţia relativă a suprafeţelor obţine în urma prelucrării şi poziţia
relativă a suprafeţelor specificată pe desenul de execuţie al piesei; se evaluează
prin mărimea abaterilor de poziţie relativă a suprafeţelor.

2. Necesitatea cunoaşterii toleranţelor dimensionale şi geometrice

Un produs finit (gata spre a fi utilizat sau montat) este precizat prin esenul
produsului finit sau desenul de execuţie.
Pe desenul de execuţie suntindicate toate condiţiil tehnice necesare executării
produsului: dimensiuni liniare şi unghiulare şi toleranţele lor, condiţii pentru rugozitatea
suprafeţelor, toleranţe pentru abaterile de formă, orientare şi poziţie relativă, condiţii de
tratament termic, etc.
Pentru a asigura calitatea funcţională a produsului, toţi parametrii dimensionali şi
geometrici trebuie să aibă prevăzute valori limită între care se poate considera că produsul
funcţionează corect.
 În cazul dimensiunilor liniare, valorile limită se stabilesc pentru că este imposibilă
execuţia unei piesei cu dimensiunile la valorile précis mathematic (datorită ămpreciziei
procesului de prelucrare); nici nu este necesar acest lucru pentru că o piesă poate funcţiona
la fel de bine având dimensiunile într- un interval calculate corespunzător.Spre exemplu, se
consideră o piesă e tip arbore care are executate prin pe suprfaţa cilindrică a, două suprafeţe
plane b şi c, cu distanţa dintre ele de 25 mm (figura 1.2).

Figura 2 Piesă tip arbore

Pentru că, practic, această dimensiune nu se poat realiza la valoarea matematic

exactă, se prevede un interval în care se poate găsi dimensiunea efectivă, interval cuprins
între două dimensiuni limită (o dimensiune maximă şi o dimensiune minimă). Dac ă
dimensiunea obţinută la prelucrarea prin frezare se va afla între aceste limite, este asigurată
buna funcţionare a piesei.
De aici rezultă faptul că, nici nu este necesară executarea suprafeţelor plane la
valoarea exactă prescrisă de 25 mm, pentru că va funcţiona la fel de bine şi în intervalul de
dimensiuni stabilit. Acest interval, respectiv, aceste dimensiuni limită nu se stabilesc la
întâmplare, ci, se calculează astfel încât să fie asigurată funcţionarea corectă a piesei.
În ceea ce priveşte forma suprafeţelor b şi c, nu se pot realiza plane ci se vor obţine
cu abatere de la planitate. De aceea, pentru ca piesa să funcţioneze correct, se va stabili o
zonă corespunzătoare în care se va găsi forma fiecărei suprafeţe.
De asemenea, cele două suprafeţe nu pot fi realizate simetric faţă de axa de rotaţie d,
a piesei, fiind necesară stabilirea unei abateri maxime admise pentru abaterea de la simetria
suprafeţelor pentru ca piesa să funcţioneze correct. În acelaşi fel se procedează pentru toate
dimensiunile liniare şi unghiulare, pentru forma macro şi microgeometrică, orientarea şi
poziţia relativă a suprafeţelor piesei, pentru care se stabilesc intervale de valori, respective,
abateri maxime admise, toate acestea fiind denumite toleranţe.
Toleranţele dimensionale şi geometrice ale parametrilor dimendionali şi geometrici
ai pieselor se înscriu pe desenele de execuţie prin simboluri grafice, literale şi numerice,
stabilite convenţional prin standarde.
Modul de stabilire a toleranţelor dimensionale şi geometrice şi de notare pe desenele
de execuţie trebuie cunoscut de către proiectanţi pentru a se asigura funcţionarea corectă a
pieselor proiectate.
Deasemenea tehnologii şi executanţii, ca utilizatorii desenelor de execuţie trebuie să
fie în măsură să identifice toleranţele dimensionale şi geometrice prescrise de proiectanţi şi
să cunoască semnificaţia acestora, pentru a realiza piesele cu parametri dimensionali şi
geometrici care să asigure rolul funcţional al pieselor.
 Toleranţe dimensionale. Ajustaje.

1. Dimensiuni. Abateri limită. Toleranţa dimensiunii

Dimensiuni. Criterii de clasificare a dimensiunilor.

Dimensiunea este numărul care exprimă, în unitatea de măsură stabilită, valoarea
numerică a unei lungimi sau a unui unghi.
Exemple: valoarea diametrului unei suprafeţe cilindrice, adâncimea unei găuri, înălţimea
unei piese, valoarea unghiului dintre două suprafeţe plane, dintre etc.
Cota este dimensiunea înscrisă pe desen.
Dimensiunile întâlnite în construcţia de maşini se clasifică după următoarele
criterii:
C1. După natura mărimii pe care o caracterizează:
a. dimensiuni liniare exprimă valoarea numerică a unei lungimi, în unitatea de
măsură a lungimii: metrul [m] (în construcţia de maşini, pentru exprimarea
dimensiunilor liniare se utilizează ca unitate de măsură milimetrul [mm]);
b. dimensiuni unghiulare exprimă valoarea numerică a unui unghi, în unitatea de
măsură corespunzătoare: radiani sau grade.
C2. După poziţia suprafeţelor la care se referă (figura 1):
a. dimensiune exterioară sau arbore: dimensiunea unei suprafeţe exterioare sau
cuprinsă, chiar dacă nu este cilindrică;
b. dimensiune interioară sau alezaj: dimensiunea unei suprafeţe interioare sau
cuprinzătoare, chiar dacă nu este cilindrică.

Figura 1 Arbori şi alezaje

Notă:
 noţiunile de arbore şi alezaj, cu sens de dimensiuni, nu trebuie confundate cu noţiunile de
arbore şi alezaj cu sens de suprafeţe cuprinse, respectiv cuprinzătoare; în calcule notaţiile
pentru arbori se fac cu literă mică;
 noţiunile de arbore şi alezaj, cu sens de dimensiuni, nu trebuie confundate cu noţiunile de
arbore şi alezaj cu sens de organe de maşini de tip arbore, respectiv de tip alezaj; în
calcule, notaţiile pentru alezaje se fac cu literă mare.
C3. După modul în care se obţin:
a. dimensiune nominală: este dimensiunea stabilită de proiectant din
considerente funcţionale sau din calculul de rezistenţă; faţă de dimensiunea
nominală se stabilesc dimensiunile, respectiv abaterile limită şi toleranţa
dimensiunii; dimensiunile nominale se mai cunosc drept dimensiuni ideale sau
teoretice, deoarece ele nu pot fi realizate la valorile prescrise. Dimensiunea
nominală se notează cu litera mare N, atât pentru arbori cât şi pentru alezaje;
b. dimensiune teoretic exactă: dimensiunea pentru care nu se prescrie toleranţă;
ea determină poziţia unor elemente geometrice (dreaptă, plan, suprafaţă) ale unei
piese. Se înscrie pe desen, încadrată într- un dreptunghi (de aceea se mai numeşte
dimensiune încadrată).
c. dimensiune reală: dimensiunea cu care se obţine piesa în urma prelucrării
mecanice; valoarea ei este diferită de dimensiunea nominală, datorită abaterilor de
prelucrare.
d. dimensiune efectivă: dimensiunea care se obţine în urma măsurării
dimensiunii reale; valoarea ei este diferită de dimensiunea reală, respectiv
nominală, datorită erorilor de măsurare.
C4. După rolul (utilizarea) pe care îl au în funcţionarea pieselor:
a. dimensiuni constructive sunt dimensiunile înscrise în documentaţia de
proiectare a pieselor; se împart în:
- dimensiuni funcţionale: dimensiuni stabilite din condiţii de funcţionare corectă, de
rezistenţă la solicitări şi de rigiditate;
- dimensiuni de montare: dimensiunile după care se montează piesele în îmbinări şi
formează ajustaje; ele pot coincide cu dimensiunile funcţionale;
- dimensiuni nefuncţionale (libere): dimensiunile ale căror suprafeţe nu vin în
contact cu alte suprafeţe, deci nu formează ajustaje;
- dimensiuni auxiliare: dimensiunile care se obţin prin sumarea altor dimensiuni şi
determină gabaritul pieselor; pe desen, se indică între paranteze:
b. dimensiuni tehnologice ( de execuţie sau intermediare ): dimensiunile cu care
se obţin piesele în fazele procesului de fabricaţie, de la stadiul de semifabricat la
cel de piesă finită.
C5. După limitele intervalului de dimensiuni pe care îl determină:
a. dimensiune maximă: este dimensiunea cea mai mare a intervalului de valori
stabilit; se notează:
 pentru arbori: dmax ;
 pentru alezaje: D max.
 dimensiunea minimă: este dimensiunea cea mai mică a intervalului de valori
stabilit; se notează:
 pentru arbori : dmin;
 pentru alezaje: D min.
Notă: dimensiunile maximă şi minimă se numesc dimensiuni limită şi stabilesc limitele
intervalului de valori între care se află dimensiunea efectivă a piesei, obţinută în urma
prelucrării şi cunoscută la măsurare.
C6. După limitele de material pe care le caracterizează:
a. dimensiune la maxim de material ( limită Trece ): este dimensiunea limită
corespunzătoare maximului de material şi care este :
 pentru arbori: dmax ;
 pentru alezaje: D min.
b. dimensiune la minim de material (limită Nu Trece): este dimensiunea limită
corespunzătoare minimului de material şi care este :
 pentru arbori: dmin;
 pentru alezaje: D max .

Abateri dimensionale
Abaterile dimensionale sunt diferenţele dintre dimensiunea efectivă şi
dimensiunea nominală, respectiv, diferenţele dintre dintre dimensiunile limită şi
dimensiunea nominală.
De aceea, se definesc următoarele abateri dimensionale:
Abatere efectivă este diferenţea dintre dimensiune efectivă şi dimensiunea
nominală; abaterile efective se mai cunosc drept abateri de prelucrare, fiind abaterile cu
care se obţin dimensiunile pieselor, în urma prelucrării (pentru asigurarea preciziei
prelucrării, ele trebuie să se încadreze între abaterile limită stabilite). Abaterile efective
se notează:
 pentru arbori: a = E d – N;
 pentru alezaje: A = E D –N .
Abateri limită sunt diferenţele dintre dimensiunile limită prescrise şi dimensiunea
nominală; deoarece caracterizează dimensiunea maximă, respectiv, dimensiunea minimă,
abaterile limită se clasifică în:
a. abaterea superioară: este diferenţa dintre dimensiunea maximă şi dimensiunea
nominală; se notează:
 pentru arbori: es = d max – N ; se obţine: d max = N + es;
 pentru alezaje. ES = D max – N ; se obţine: D max = N + ES.
b. abatere inferioară: este diferenţa dintre dimensiunea minimă şi dimensiunea
nominală; se notează:
 pentru arbori: ei = d min – N ; se obţine: d min = N + ei;
 pentru alezaje. EI = D min – N ; se obţine: D min = N + EI.

Toleranţa dimensională.
Toleranţa dimensională este diferenţa dintre dimensiunile limită (dimensiunea
maximă şi dimensiunea minimă) sau diferenţa dintre abaterile limită (abaterea superioară
şi abaterea inferioară). Se calculează astfel:
 pentru arbori: ITa = d max – d min = N + es – ( N + ei )
ITa = es – ei;
 pentru alezaje: ITA = D max – D min = N + ES – ( N + EI )
ITA = ES – EI.
Notă: toleranţa are o valoare pozitivă, întotdeauna (deoarece reprezintă diferenţa dintre o
dimensiune maximă şi o dimensiune minimă, respectiv, diferenţa algebrică a abaterilor
limită, chiar dacă acestea sunt negative).
 2. Reprezentarea grafică a dimensiunilor, abaterilor limită şi
toleranţelor
Pentru reprezentarea grafică a dimensiunii nominale, a dimensiunilor şi abaterilor
linită şi a toleranţelor, este necesară definirea următoarelor noţiuni:
Linia zero sau linia dimensiunii nominale este linia aleasă, convenţional, pentru
definirea abaterilor limită şi a toleranţelor; faţă de ea se determină abaterile superioară şi
inferioară şi se stabileşte poziţia toleranţei dimensiunii considerate. Pe reprezentarea
grafică, linia zero este o dreaptă notată 00 (este linia abaterilor egale cu zero) şi
corespunde dimensiunii nominale.
Linia abaterilor este linia perpendiculară pe linia zero, care se foloseşte pentru
determinarea mărimii şi semnului abaterilor limită: abaterile situate deasupra linie zero
au semnul +, iar cele aflate sub linia zero, au semnul –.
Câmp (zonă) de toleranţă este spaţiul dintre liniile dimensiunilor sau abaterilor
limită. Câmpul de toleranţă se reprezintă sub formă de dreptunghi cu lăţimea egală cu
toleranţa dimen- siunii şi lungime (pe direcţia liniei zero) oricât de mare sau de mică (
atât cât este necesar ); câmpul de toleranţă se notează şi se haşurează astfel:
- pentru arbori se notează cu litere mici, şi se haşurează cu linii înclinate de la
stânga la dreapta mai dese;
- pentru alezaje se notează cu litere mari, şi se haşurează cu linii înclinate de la
dreapta la stânga mai rare.
Mărimea câmpului de toleranţă este dată de mărimea toleranţei, iar poziţia acestuia
faţă de linia zero este determinată de abaterea fundamentală.
Abatere fundamentală este abaterea limită cea mai apropiată de linia zero şi care
determi-nă poziţia câmpului de toleranţă faţă de linia zero; ea are aceeaşi notaţie ca şi a
câmpului de toleranţă şi poate fi:
- abaterea inferioară, pentru câmpurile situate deasupra linia zero;
- abaterea superioară, pentru câmpurile situate sub lini zero.
Dimensiunile, abaterile limită şi toleranţele dimensionale se reprezintă grafic, în
trei moduri:
 reprezentarea pe desenul piesei;
 reprezentarea grafică completă;
 reprezentarea grafică simplificată.
Pentru exemplificare, se consideră două piese prelucrate prin procedeul de
frezare: o piesă de tip alezaj (figura 2.a), la care lăţimea D, a canaluluia este o
dimensiune interioară (un alezaj) şi o piesă de tip arbore - o riglă (figura 2.b), la care
lăţimea d, este o dimensiune exterioară (un arbore).
Din desen, se obţin următoarele elemente dimensionale ale alezajului şi
arborelui:
 a b

Figura 2 Piese prelucrate

pentru alezaj: pentru arbore:

valoarea nominală: N = 30 mm; N = 30 mm;
abaterea superioară: ES = 0,033 mm; es = -0,007 mm;
abaterea inferioară: EI = 0; ei = -0,028 mm;
toleranţa dimensiunii: IT A =ES–EI=0,033 mm;IT a =es–ei=0,021mm.
Aceste elemente se pot reprezenta grafic în modurile precizate anterior.
Reprezentarea grafică pe desenul piesei

Figura 3 Reprezentare grafică pe desen

Abaterile limită şi câmpul de toleranţe se reprezintă direct pe desenul de execuţie

al piesei considerate (figura 3).
Câmpurile de toleranţe şi baterile limită ale alezajului şi arborelui se reprezintă
într- o parte a dimensiunii nomnale N, care corespunde liniei zero. În funcţie de semnul
abaterilor limită, dimensiunea nominală poate fi între dimensiunile limită, egală cu una
din dimensiunile limită (cazul alezajului din figurile 1, 2), sau în afara intervalului
determinat de dimensiunile limită (cazul arborelui din figura 2).
 Reprezentarea grafică completă, într- un sistem de coordonate rectangulare, în
care se ia, ca axă a absciselor, linia zero, iar ca axă a ordonatelor, linia abaterilor
exprimate în μm; pe această reprezentare grafică se cotează dimensiunile maximă şi
minimă, abaterile superioară şi inferioară, precum şi toleranţa dimensiunii (fig ura 4).

Figura 4 Reprezentare grafică completă

Reprezentarea grafică completă a apărut din necesitatea economiei de timp,

deoarece nu mai este necesar reprezentarea conturului piesei considerate.

Figura 5 Reprezentarea grafică simplificată

Reprezentarea grafică simplificată. Pentru economicitatea reprezentării grafice şi,
deoarece este necesar să fie reprezentate numai câmpurile de toleranţe şi poziţia lor faţă
de linia zero, se utilizează frecvent reprezentarea grafică simplificată, în care mărimea
cîmpurilor de toleranţe este redată, la scară, cu valori în micrometri (fig. 5).
În figura 4 sunt reprezentate câmpurile de toleranţe corespunzătoare celor două
dimensiuni luate spre exemplificare. Abaterile limită fiind date în micrometri, nu mai este
reprezentată şi a doua bază de cotare a dimensiunii nominale (cu valori în milimetri); pe
reprezentarea grafică simplificată se trec numai liniile abaterilor limită se notează în
stînga liniei abaterilor, valorile abatrilor limită se înscriu în dreapta câmpului de toleranţe
şi se cotează numai toleranţa dimensiunii.

3. Ajustaj; tipuri de ajustaje.

Joc sau strângere în îmbinări de piese.
Un produs format din mai multe piese reprezintă un ansamblu sau subansamblu;
piesele asociate pot fi cuprinse şi cuprinzătoare, formând îmbinări sau ansamblări.
Imbinările dintre piese pot fi:
a. îmbinări mobile, care permit deplasarea relativă dintre piesele îmbinate, fiind
caracterizate printr- un joc între piese;
b. îmbinări fixe, care nu permit deplasarea relativă dintre piesele îmbinate şi
care pot fi:
- îmbinări greu demontabile, la care există o strângere puternică între piesele
îmbinate;
- îmbinări uşor demontabile, caracterizate prin existenţa unui joc foarte mic
sau a unei strângeri foarte mici,
Îmbinarea a două piese se poate realiza dacă ambele au aceeaşi dimensiune
nominală a suprafeţelor după care vin în contact; datorită faptului că dimensiunile
efective ale pieselor conjugate nu sunt egale, între suprafeţele în contact poate apare un
joc sau o strângere.
Joc într- o îmbinare este diferenţa, înainte de montare între valorile efective ale
alezajului şi arborelui(fig. 6.a.).
Strângere într- o îmbinare este diferenţa (în valoare absolută), înainte de montare
între valorile efective ale alezajului şi arborelui, atunci când aceasta este negativă (fig.
6.b.)

a b

Figura 6 Jocuri şi strângeri în îmbinări

Ajustajul este o relaţie care rezultă din diferenţa, înainte de montare, între
dimensiunile efective ale pieselor dintr- o îmbinare; se referă la mărimea jocului sau a
strângerii care apare între două piese care se îmbină.
Ajustajul este caracterizat prin următoarele elemente:
 dimensiunea nominală a ajustajului: dimensiunea nominală comună a
pieselor care se îmbină (valoarea nominală comună a arborelui şi
alezajului);
  toleranţa ajustajului, ITaj : suma toleranţelor arborelui şi alezajului:
ITaj = IT a + IT A.
Sisteme de ajustaje.
Sistemul de ajustaje este ansamblul de ajustaje în care jocurile sau strângerile se
obţin prin asocierea de arbori şi alezaje aparţinând aceluiaşi sistem de toleranţe. În
funcţie de câmpul unitar, se deosebesc două sisteme de ajustaje
a. sistem de ajustaje arbore unitar: totalitatea ajustajelor obţinute prin asocierea
unui arbore unic numit arbore unitar, cu toate alezajele din sistemul de toleranţe
considerat;
b. sistem de ajustaje alezaj unitar: totalitatea ajustajelor obţinute prin asocierea
unui alezaj unic numit alezaj unitar, cu toţi arborii din sistemul de toleranţe considerat.
Se definesc, astfel două câmpuri unitare:
a. arborele unitar, care este arborele luat ca bază în subsistemul de ajustaje arbore
unitar; câmpul de toleranţă al arborelui unitar are o poziţie particulară faţă de linia zero,
fiind situat sub aceasta şi alăturat ei;
b. alezaj unitar, care este alezajul luat ca bază în subsistemul de ajustaje alezaj
unitar; câmpul de toleranţă al alezajului unitar are o poziţie particulară faţă de linia zero,
fiind situat deasupra acesteia şi alăturat ei.
Tipuri de ajustaje:
a. Ajustaje cu joc: sunt ajustajele care asigură totdeauna un joc. În reprezentarea
grafică, la ajustajele cu joc, câmpul de toleranţă al alezajului se află de asupra câmpului
de toleranţă al arborelui, la distanţa egală cu jocul minim (fig. 7.a.).
Se determină jocurile limită, jocul maxim şi jocul minim şi toleranţa ajustajului:
Jocul maxim este diferenţa, înainte de montare, dintre valoarea maximă a
alezajului şi valoarea minimă a arborelui, respectiv, diferenţa dintre abaterea superioară a
alezajului şi abaterea inferioară a arborelui:
Jmax = Dmax – dmin = ES – ei.
Jocul minim este diferenţa, înainte de montare, dintre valoarea minimă a alezajului
şi valoarea maximă a arborelui, respectiv, diferenţa dintre abaterea inferioară a alezajului
şi abaterea superioară a arborelui:
Jmin = Dmin – dmax = EI – es.
Toleranţa ajustajului cu joc ITj , se determină pornind de la relaţia toleranţei
ajustajului:
ITaj = IT j = IT A + IT a = ES – EI + es – ei = (ES – ei) – (EI – es)
ITaj = J max – Jmin.
Ajustajele cu joc se folosesc la îmbinările mobile, deoarece asigură, totdeauna un
joc între suprafeţele în contact, permiţând deplasarea relativă a pieselor conjugate.
 a b

Figura 7. Ajustaj cu joc; ajustaj cu strângere. Reprezentare grafică

b. Ajustaje cu strângere: sunt ajustajele care asigură totdeauna o strângere. În
reprezentarea grafică, la ajustajele cu strângere, câmpul de toleranţă al alezajului se află
sub câmpul de toleranţă al arborelui, la distanţa egală cu strângerea minimă (fig.7.b.).
Se determină strângerile limită, strângerea maximă şi strângerea minimă şi
toleranţa ajustajului:
Strângerea maximă este diferenţa, înainte de montare, dintre valoarea maximă a
arborelui şi valoarea minimă a alezajului, respectiv, diferenţa dintre abaterea superioară a
arborelui şi abaterea inferioară a alezajului:
Smax = dmax – Dmin = es – EI.
Strângerea minimă este diferenţa, înainte de montare, dintre valoarea minimă a
arborelui şi valoarea maximă alezajului, respectiv, diferenţa dintre abaterea inferioară a
arborelui şi abaterea superioară a alezajului:
Smin = d min – D max = ei – ES.
Toleranţa ajustajului cu strângere ITs , se determină pornind de la relaţia toleranţei
ajustajului:
ITaj = IT s = IT A + IT a = ES – EI + es – ei = (es – EI) – (ei – ES)
ITaj = IT s = Smax – S min
Ajustajele cu strângere se folosesc la îmbinări fixe greu demontabile, unde este
necesară realizarea unei strângeri mari între suprafeţele în contact, care să asigure
preluarea momente de torsiune mari, fără elemente suplimentare.
 a b

Figura 8. Ajustaje intermediare. Reprezentare grafică

c. Ajustaje intermediare: sunt ajustajele care asigură un joc mic sau o strângere
mică, între piesele din îmbinare. În reprezentarea grafică, la ajustajele cu strângere,
câmpurile de toleranţă al alezajului şi al arborelui se suprapun parţial (fig. 8.a şi b),sau
total (fig. 8.c.).
Ajustajul intermediar se caracterizează prin strângere maximă şi joc maxim.
Toleranţa ajustajului intermediar se calculează pornind de la relaţia toleranţei
ajustajului:
ITaj = IT A + IT a = ES – EI + es – ei = ( ES – ei ) – ( ei – ES )
ITaj = J max + Smax .
Ajustajele intermediare se folosesc la îmbinările fixe, uşor demontabile, la care
sunt necesare o strângere sau un joc foarte mici, cu scopul de a asigura un contact cât mai
bun între suprafeţele pieselor conjugate.
Sistem de toleranţe dimensionale şi ajustaje: este ansamblul de toleranţe
dimensionale şi de ajustaje corespunzătoare, standardizate, general şi obligatoriu de
respectat la un anumit nivel: internaţional, naţional, departamental; ajustajele dintr - un
sistem de toleranţe şi ajustaje sunt grupate cele două subsisteme de ajustaje ( subsistemul
arbore unitar şi subsistemul alezaj unitar ) în care se formează.
 4. Sistemul ISO de toleranţe dimensionale şi ajustaje
Sistemul de toleranţe dimensionale şi ajustaje ISO stabileşte abaterile
fundamentale, treptele de toleranţe, toleranţele fundamentale, clasele de toleranţe şi
ajustajele pentru dimensiuni ( împărţite pe intervale de dimensiuni până la 40.000 mm )
care formează ajustaje în îmbinări de piese ( pentru dimensiunile de montare ).
Sistemul de toleranţe dimensionale şi ajustaje ISO este reglementat prin
standardele SR EN 20286-1:1997, SR EN 20286-2: 1997, SR ISO 1929:1997, STAS
8100/5,6- 1990.
Caracteristicile sistemului de toleranţe dimensionale şi ajustaje ISO.
1. Intervale de dimensiuni: abaterile fundamentale şi treptele de toleranţe se
stabilesc în funcţie de domeniul de dimensiuni în care se încadrează dimensiunea
considerată; standardul stabileşte următoarele domenii de dimensiuni:
- dimensiuni obişnuite, cu valori până la 500 mm;
- dimensiuni mari, cu valori peste 500 până la 3150 mm;
- dimensiuni foarte mari, cu valori peste 3150 până la 10.000 mm, respectiv
peste 10.000 până la 40.000 mm;
Dimensiunile din fiecare domeniu sunt împărţite în intervale de dimensiuni
principale, iar în interiorul acestora, în intervale secundare sau subintervale. În acest fel
toleranţa fundamentală nu se determină pentru fiecare dimensiune, ci se calculează o
singură valoare pentru toate dimensiunile dintr- un interval sau subinterval; în relaţia de
calcul a toleranţei fundamentale se introduce media geometrică a limitelor intervalului
considerat.
2.Câmpuri de toleranţe:
- pentru dimensiuni până la 3150 mm, s- au stabilit câte 28 de câmpuri de
toleranţe, atât pentru arbori cât şi pentru alezaje, simbolizate cu o literă sau un grup de
litere ale alfabetului latin, mici pentru arbori şi mari pentru alezaje; din poziţiile relative
ale acestora, pe reprezentarea grafică (fig.5.11), se observă formarea celor trei tipuri. de
ajustaje (cu joc, cu strângere şi intermediare), care se obţin prin asocierea arborilor şi
alezajelor;
- pentru dimensiuni peste 3150 mm până la 10.000 mm, s- au stabilit 14 câmpuri
de toleranţe, atât pentru arbori cât şi pentru alezaje;
- pentru dimensiuni peste 10.000 mm până la 40.000 mm, s - au stabilit două
câmpuri de toleranţe, atât pentru arbori cât şi pentru alezaje;
3. Trepte de toleranţe: numărul de trepte de toleranţe stabilit diferă în funcţie de
domeniul de dimensiuni la care se referă:
- pentru dimensiuni până la 500 mm sunt prevăzute 20 trepte de toleranţe notate:
01; 0; 1 ; 2; ............; 18;
- pentru dimensiuni peste 500 mm până la 3150 mm, sunt stabilite 18 trepte de
toleranţe, notate de la 1 la 18;
- pentru dimensiuni peste 3150 mm până la 10.000 mm, respectiv peste 10.000
mm până la 40.000 mm, sunt stabilite 12 trepte de toleranţe, notate de la 5 la 18;
4. Toleranţe fundamentale: s- au calculat cu relaţia generală de forma: IT x = n x∙ i,
sau :IT x = n x ∙ I. Toleranţele fundamentale sunt determinate de dimensiunea caracteristică
unui interval de dimensiuni (media geometrică a limitelor intervalului) şi treapt a de
toleranţă; dacă se consideră un interval de dimensiuni şi o treaptă de toleranţă date, toţi
cei 28 de arbori, respectiv cele 28 de alezaje vor avea aceeaşi toleranţă fundamentală
(toate dimensiunile din acel interval au câmpurile de toleranţă cu acee aşi mărime, egală
cu toleranţa fundamentală calculată). Toleranţele fundamentale se folosesc pentru
determinarea abaterilor limită. În Anexa I sunt date toleranţele fundamentale ISO, pentru
dimensiuni până la 500 mm.
5. Abateri fundamentale: fiind abaterile limită cele mai apropiate de linia zero,
ele stabilesc poziţia câmpului de toleranţe faţă de linia zero; sunt abaterile inferioare,
pentru câmpurile situate deasupra liniei zero şi abaterile inferioare, pentru câmpurile
situate sub linia zero (fig. 9). Abateri fundamentale se folosesc pentru determinarea
abaterilor limită.
6. Clase de toleranţe: sunt asocieri dintre abaterea fundamentală şi treapta de
toleranţă; aceasta ânseamnă că, pentru un interval de dimensiuni dat, se pot obţine un
număr de 28 înmulţit cu numărul treptelor de toleranţă stabilit pentru acel interval
(exemplu: pentru orice interval de dimensiuni până la 3150 mm, se obţin: 28∙ 20 = 560
clase de toleranţă ). Acest număr mare de clase de toleranţă îngreunează activitatea de
proiectare şi execuţie; pentru simplificare, se reduce numărul acestora, prin stabilirea de
clase de toleranţe preferenţiale, considerate cele mai bune pentru majoritatea situaţiilor
concrete; clase de toleranţe preferenţiale se împart în:
- clase de toleranţe preferenţiale de ordinul 1 (şirul 1), evidenţiate, în standard,
prin scrierea lor cu litere şi cifre îngroşate şi încadrate;
- clase de toleranţe preferenţiale de ordinul 2 (şirul 2), evidenţiate, în standard,
prin scrierea lor cu litere şi cifre îngroşate.

Figura 9. Câmpuri de toleranţe ISO

Notă: dacă pentru o situaţie dată, nu sunt convenabile clasele de toleranţă din cele două şiruri,
se vor utiliza clase de toleranţă din afara şirurilor 1 şi 2.
 7. Abateri limită: sunt abaterea superioară şi abaterea inferioară, care se obţin cu
ajutorul abaterii limită şi a toleranţei fundamentale, conform fig. 10.a, pentru alezaje şi
fig.10.b, pentru arbori:

a b

Figura 10. Abateri fundamentale

 pentru câmpurile situate deasupra liniei zero ( chiar dacă o intersectează):

abaterea fundamentală este abaterea inferioară, ei (EI); abaterea superioară es (EI), se
obţine adunând toleranţa fundamentală;
 pentru câmpurile situate sub linia zero (chiar dacă o intersectează): abaterea
fundamentală este abaterea superioară, es (ES); abaterea inferioară ei (EI), se obţine
scăzând toleranţa fundamentală;
 pentru câmpul situat deasupra liniei zero şi alăturat ei (caz particular):
abaterea fundamentală, abaterea inferioară, ei (EI) este egală cu zero; abaterea superioară
es (ES), este egală cu toleranţa fundamentală;

Figura 11. Abateri fundamentale simetrice faţă de linia zero

  pentru câmpul situat sub linia zero şi alăturat ei (caz particular): abaterea
fundamentală, abaterea superioară, es (ES) este egală cu zero; abaterea inferioară ei ( EI),
este egală cu toleranţa fundamentală, luată cu semnul –;
 pentru câmpurile situate simetric faţă de linia zero (caz particular): abaterea
fundamentală poate fi sau abaterea inferioară, ei (EI) sau abaterea superioară es (EI), ele
fiind egale şi de semn contrar (se obţin împărţind toleranţa fundamentală la doi), (fig.
11).
8. Câmpuri de toleranţă unitare: câmpurile de toleranţă luate ca bază la formarea
ajustajelor în cele două subsisteme de ajustaje, arbore unitar şi alezaj unitar, au o poziţie
particulară faţă de linia zero (alăturate ei):
- pentru sistemul de ajustaje arbore unitar, arborele unitar este câmpul h, care este
situat sub linia zero şi alăturat ei, având abaterea superioară, es = 0, iar abaterea
inferioară, ei = – ITa ;
- pentru sistemul de ajustaje alezaj unitar, alezajul unitar este câmpul H, care este
situat deasupra liniei zero şi alăturat ei, având abaterea inferioară, ES = 0, iar abaterea
superioară, ES = IT A.
9. Temperatura de referinţă: dimensiunile, abaterile fundamentale, abaterile
limită şi toleranţele dimensionale care fac parte din sistemul ISO de toleranţe şi ajustaje,
sunt valabile pentru temperatura de referinţă, stabilită, prin standard, la valoarea de 20ºC.

5. Notarea dimensiunilor tolerate şi a ajustajelor pe desene

O dimensiune tolerată este o dimensiune afectată de abateri limită ( pentru care
este prescisă toleranţă ),
O dimensiune este complet caracterizată dacă se cunosc elementele:
- valoarea nominală a dimensiunii;
- clasa de toleranţă care cuprinde abaterea fundamental ă şi treapta de toleranţă.
Cu aceste elemente se pot determina:
- valoarea abaterii fundamentale ( din SR EN 20286-1: 1997 );
- valoarea toleranţei fundamentale ( din SR EN 20286-1: 1997 );
- valorile abaterilor limită ( prin calcul, una din ele fiind egală cu abaterea
fundamentală);
- valoarea toleranţei ( egală cu toleranţa fundamentală );
- valorile limită ale dimensiunii considerate ( prin calcul ).
Un ajustaj este caracterizat complet dacă se cunosc elementele:
- dimensiunea nominală a ajustajului;
- clasele de toleranţă ale arborelui şi alezajului.
Cu aceste elemente se pot determina:
- tipul de ajustaj ( cu joc, cu strângere sau intermediar), din SR EN 20286 -1: 1997;
- subsistemul de ajustaje din care face parte; situaţii:
- dacă abaterea fundamentală a arborelui are simbolul h, ajustajul este
în subsistem arbore unitar;
- dacă abaterea fundamentală a alezajului are simbolul H, ajustajul
este în subsistem alezaj unitar;
- caz particular: dacă ambele câmpuri de toleranţă au acelaşi simbol,
h, respectiv, H, se alege subsistemul de ajustaje cel mai convenabil pentru
execuţia dimensiunilor;
- valorile abaterilor limită şi ale toleranţelor pentru arbore şi alezaj (SR EN 20286 -
1: 1997şi prin calcul, sau direct din SR EN 20286-2: 1997);
- jocurile sau strângerile limită ( prin calcul );
 - toleranţa ajustajului ( prin calcul ).
Dimensiunile tolerate se notează, pe desenele de reper, în trei moduri:
a. prin indicarea valorii nominale şi a clasei de toleranţă (fig. 12.a., b., mod I);
b. prin indicarea valorii nominale şi a clasei de toleranţă, urmate de valorile
abaterilor limită, între paranteze (fig.12. a, b., mod II);
c. prin indicarea valorii nominale şi a valorilor abaterilor limită (fig. 12.a, b., mod
III).

a b c

Figura 12. Notare pe desene

Ajustajele se notează, pe desenele de ansamblu, în următoarele moduri:

a. prin indicarea valorii dimensiunii nominale a ajustajului, urmată de clasele de
toleranţă ale alezajului şi arborelui, scrise sub formă de fracţie (dimensiunea nominală se
trece o singură dată, în dreptul liniei de fracţie); toate aceste elemente se înscriu deasupra
liniei de cotă (fig.12.c., mod I);
Notă: clasa de toleranţă a alezajului se înscrie, totdeauna, la numărător.
b. prin indicarea valorii dimensiunii nominale, urmată de clasa de toleranţă a
alezajului deasupra liniei de cotă şi a aceloraşi elemente pentru arbore, sub linia de cotă
(fig.12. c., mod II).

6. Utilizarea tipurilor de ajustaje

Utilizarea sistemelor alezaj unitar şi arbore unitar
Ajustajele se pot forma în două moduri, obţinându- se două sisteme de ajustaje:
sistemul alezaj unitar şi sistemul arbore unitar:
a. sistemul alezaj unitar este cel mai utilizat, fiind considerat subsistem de ajustaje
preferenţial; folosirea cu preponderenţă a acestui subsistem de ajustaje se bazează pe
faptul că alezajele (dimensiunile suprafeţelor interioare) fiind mai dificil de executat
decât arborii (dimensiunile suprafeţelor exterioare), este mai convenabilă execuţia unui
alezaj unitar, care se obţine cu un preţ de cost al execuţiei mai mic;
b. sistemul arbore unitar este utilizat în situaţiile în care, datorită condiţiilor de
funcţionare, de montare sau tehnologice, este costisitoare sau chiar imposibilă folosirea
subsistemului alezaj unitar.
Cazuri în care se utilizează sistemul arbore unitar: pentru îmbinări dintre două
sau mai multe piese de tip alezaj cu o singură piesă de tip arbore, în care, acelaşi arbore
formează ajustaje cu caracter diferit cu mai multe alezaje; dacă un ajustaj cu joc se
formează între două ajuateje cu strângere sau intermediare, în c azul folosirii subsiste-
mului alezaj unitar, montarea pieselor nu este posibilă decât prin complicarea soluţiei
constructive;
Utilizarea tipurilor de ajustaje
Ajustajele cu joc se utilizează atunci când piesele asamblate execută, una faţă de
alta, în timpul funcţionării, mişcări de rotaţi sau/şi translaţie sau când piesele se
montează sau se demontează des sau se înlocuiesc frecvent. Mărimea toleranţelor la
dimensiuni (precizia dimensională) şi mărimea jocurilor în asamblare se stabilesc în
funcţie de mărimea şi caracterul solicitărilor, de viteză relativă dintre elementele
asamblării, de durata mişcărilor, lungimea asamblării, frecvenţa înlocuirilor, regimul de
temperatură şi ungere, e.t.c.
Ajustajele intermediare se utilizează pentru asigurarea unei centrări precise a
arborelui în alezaj, pentru obţinerea de imbinări etanse şi pentru cazurile în care montarea
şi demontarea pieselor asamblări trebuie să se facă relativ uşor şi fară deteriorarea
suprafeţelor de contact [2]. La aceste ajustaje pentru garanta rea imobilităţii pieselor
îmbinării este necesar să se prevadă elementele de siguranţă (ştifturi, pene e.t.c.).
O problemă importantă la aceste ajustaje este cea a cunoaşterii probabilităţii
jocurilor şi strângerilor ce apar la asamblare. Ajustajul probab il se consideră acel joc sau
acea strângere care rezultă la asamblarea pieselor, dacă dimensiunea lor efectivă este la
1/3 din toleranşa fundamentală, respectiv faţă de dimensiunea limită corespunzatoare
maximului de material. Valorile date în standard sunt pentru ipoteza ca procesul de
producţie este reglat în consecinşă, în caz contrar probabilitatea ajustajului calculându -se
funcţie de dimensiunea la care se consideră reglat procesul tehnologic.
Ajustaje cu strângere se folosesc acolo unde la anumite solicitari şi temperaturi de
regim, imobilitatea relativă a pieselor conjugate se realizează fară utilizarea unor
elemente suplimentare de fixare. Prin strângere, pe suprafeţele de contact se crează o
stare de tensiuni proportională cu marimea strângerii. Din cauza deformării materialului
pieselor şi a dificultaţilor de montare şi demontare, aceste ajustaje se prescriu atunci
când, până la sfârşitul perioadei de funcţionare nu este necesară demontarea pieselor
asamblate.
În general, cu cât solicitările mecanice şi termice ale asamblării sunt mai mari, cu
atât strângerile trebuie luate mai mari. La proiectarea acestor ajustaje se va avea în
vedere faptul că, în urma amplasarii rugozitaşilor străngerea efectiva va fi mai mică decăt
cea calculă pe baza diferenţei dimensiunilor efective.
 PRECIZIA FORMEI SUPRAFE ELOR

Precizia formei suprafe elor reprezintă gradul de corespondenţă dintre forma

suprafeţelor reale, obţinute în urma prelucrării şi forma suprafeţelor indicată de
proiectant pe desene; este o componentă a preciziei de prelucrare.
1. Clasificarea abaterilor de formă
Datorită impreciziei procesului de prelucrare forma geometrică a suprafeţelor şi
profilelor nu se obţine cu exactitate ci cu abateri numite abateri de formă.
Abaterile de la forma suprafeţelor sunt diferenţele cu care se obţine forma
suprafeţelor prelucrate faţă de forma nominală a aceloraşi suprafeţe, specificată în
documentaţia de execuţie.
Prin abaterile de formă se evaluează precizia formei a suprafeţelor pieselor.
Abaterile de la forma suprafeţelor se împart în patru ordine de mărime, în funcţie
de raportul dintre pasul şi adâncimea neregularităţilor (fig. 1.):
- abateri de ordinul 1 sau abateri macrogeometrice, caracterizate prin raportul
pas/ adâncime: S F/ Y F > 1000;
- abateri de ordinul 2 sau ondulaţii . pentru care raportul pas/ adâncime: 50 ≤
S W / Y w ≤ 1000;

Figura 1. Abateri de formă (ordine de mărime)

- abateri de ordinul 3 si 4 sau abateri microgeometrice pentru care raportul

pas/ adâncime: S R / Y R < 50.
 2. Definirea abaterilor macrogeometrice de formă
Principalele abateri macrogeometrice de la forma suprafeţelor sunt
 abaterea de la rectilinitate;
 abaterea de la planitate;
 abaterea de la circularitate;
 abaterea de la cilindricitate;
 abaterea de la forma dată a profilului;
 abaterea de la forma dată a suprafeţei.
În tab.1 sunt prezentate noţiunile necesare definirii abaterilor macrogeometrice
de la forma suprafeţelor.
Tabelul 1.
No iunea Definirea no iunii
0 1
Suprafaţă nominală
Suprafaţa ideală, teoretică, definită în documentaţia tehnică ( de senul de reper).
(geometrică)
Profil nominal
Conturul obţinut prin intersectarea unei suprafeţe cu un plan
(geometric)
Suprafaţă reală Suprafaţa care limitează piese separând-o de mediul înconjurător
Profil real Profilul obţinut prin intersectarea suprafeţei reale c u un plan
Muchie reală Muchia obţinută prin intersectarea a două suprafeţe reale
Suprafaţă efectivă Suprafaţa rezultată în urma măsurării suprafeţei reale
Profil efectiv Profilul rezultat în urma măsurării profilului real
Suprafaţă sau lungime Suprafaţa sau lungimea în limitele căreia se definesc şi se măsoară abaterile de
de referinţă formă; poate fi întreaga suprafaţă/profil sau o porţiune a acestora
Suprafaţa cu aceeaşi formă cu a suprafeţei nominale, tangentă la suprafaţa reală
Suprafaţă adiacentă
astfel încât distanţa dintre ele să fie minimă
Profilul cu aceeaşi formă cu a profilului nominal, tangent la profilul real astfel
Profil adiacent
încât distanţa dintre ele să fie minimă
Dreapta tangentă la profilul real, situată astfel încât distanţa cea mai mare dintre
Dreaptă adiacentă
ele să fie minimă, în limitele lungimii de referinţă
Planul tangent la suprafaţa reală, situat astfel încât distanţa cea mai mare dintre
Plan adiacent
ele să fie minimă, în limitele suprafeţei de referinţă
Cercul cu diametrul minim circumscris secţiunii transversale a supraf. cilindrice
Cerc adiacent exterioare reale, respectiv cercul cu diametrul maxim înscris secţiunii
transversale a supraf. cilindrice interioare reale
Distanţa maximă dintre suprafaţa(profilul) efectivă şi suprafaţa(profilul) reală,
Abatere de formă
măsurată în limitele suprafeţei(lungimii) de referinţă
Abatere limită de
Valoarea maximă admisă a abaterii de formă
formă
Toleranţa de formă Abaterea limită de formă
Zona delimitată de suprafaţa(profilul) adiacentă şi o suprafaţă(profil) de aceeaşi
Zonă de toleranţă
formă, ambele aflate la o distanţă egală cu valoarea toleranţei de formă

Definirea abaterilor macrogeometrice de formă şi schemele pe baza cărora

acestea se definesc, sunt prezentate în tab..2.
 Tabelul .2.
Simb
Nr
Abaterea de ol
. Definirea abaterii de formă Schematizare
formă grafi
crt
c
0 1 2 3 4

Distanţa maximă dintre profilul

Abaterea la real(efectiv) şi dreapta adiacentă
1.
rectilinitate ─ acestuia, măsurată în limitele lungimii
de referinţă

Distanţa maximă dintre suprafaţa

Abaterea la plană reală (efectivă)şi suprafaţa
2.
planitate adiacentă acesteia, măsurată în
limitele suprafeţei de referinţă

Distanţa maximă dintre cercul

Abaterea la adiacent şi profilul (cercul)
3.
circularitate ○ real(efectiv) măsurată într-o secţiune
transversală a suprafeţei cilindrice

Distanţa maximă dintre cilindrul

Abaterea la adiacent şi suprafaţa cilindrică
4.
cilindricitate ○ reală(efectivă) măsurată în limitele
lungimii de referinţă

Distanţa maximă dintre profilul real

Abaterea la
(efectiv) şi profilul adiacent acestuia
5. forma dată a ∩ măsurată în limitele lungimii de
profilului
referinţă

Distanţa maximă dintre suprafaţa

Abaterea la
reală (efectivă) şi suprafaţa adiacentă
6. forma dată a
aceseia măsurată în limitele suprafeţei
suprafeţei
de referinţă
 3. Indicarea toleran elor la forma suprafe elor pe desenele de execu ie.
Definirea zonei de toleran e. Interpretare
Pentru indicarea toleranţei la forma macrogeometrică a elementelor
geometrice, se utilizează cadrul de toleranţe cu primele două casete obligatorii în care se
înscriu elementele:
 în prima casetă din stânga se înscrie simbolul grafic al caracteristicii de
formă pentru care se prescrie toleranţa de formă;
 în a doua casetă se înscrie valoarea toleranţei de formă (mărimea zonei de
toleranţă), în milimetri.
Cadrul de toleranţe se ataşează, printr-o linie subţire de indicaţie cu săgeată la
elementul geometric tolerat, astfel:
 direct de elementul geometric (pe conturul acestuia);
 indirect, pe o linie subţire ajutătoare;
 în continuarea liniei de cotă, atunci când elemental geometric tolerat este
un plan median sau, axa unei suprafeţe de rotaţie.
Notă: indicarea planului median sau a axei de rotaţie, se poate realize şi cu ajutorul
simbolului suplimentar “A”, înscris într-un cerc.
Notă: atunci când se tolerează forma dată a profilului sau forma dată a suprafeţei şi este
necesară indicarea bazei de referinţă, simbolul literal al a cesteia se înscrie într-o a treia
casetă, care se ataşează la cadrul de toleranţe, în dreapta casetei a II - a.
Se prezintă, în continuare, exemple de indicare a toleranţelor de formă
macrogeometrică, pe desenele de execuţie, împreună cu identificarea eleme ntelor înscrise
(interpretarea notaţiilor de pe desen).
La identificarea toleranţei geometrice (interpretarea notaţiilor de pe desenul de
execuţie), utilizatorul desenului de execuţie va urmări obţinerea tuturor informaţiilor date
de proiectant şi anume:
 caracteristica tolerată (ce caracteristică geometrică este tolerată pe desen ):
se observă simbolul grafic în prima casetă;
 elementul geometric tolerat (care a primit toleranţă): se observă de care
element geometric este legat cadrul de toleranţe;
 valoarea toleranţei geometrice: se observă valoarea numerică, dată în
milimetri, din a doua casetă a cadrului de toleranţe.

Fig. 2 Fig. 3
Interpretare: toleranţa la rectilinitate a fiecărei Interpretare: toleranţa la rectilinitate a
linii conţinută în suprafaţa plană superioară este generatoarelor suprafaţei cilindrice este 0,1
0,15 mm mm
 Fig. 4
Interpretare: toleranţa la rectilinitate a axei
suprafeţei cilindrice interioare cu N=20mm,
este 0,1 mm
Fig. 6
Interpretare: toleranţa la circularitate a
fiecărei secţiuni transversale a suprafeţei
cilindrice, este 0,1 mm
Fig. 8
Interpretare: toleranţa la cilindricitate a
suprafeţei cilindrice, este 0,04 mm
Fig. 5
Interpretare: toleranţa la planitate a suprafeţei
plane superioare, este 0,1 mm
Fig. 7
Interpretare: toleranţa la circularitate a
secţiunii transversale a suprafeţei cilindrice,
poziţionată la 20 mm de la baza de cotare din
stânga, este 0,1 mm
Fig. 9
Interpretare: toleranţa la forma dată a
profilului, este 0,1 mm
 Fig. 10
Interpretare: toleranţa la forma dată a profilului
în plane echidistante, paralele cu suprafaţa A şi
perpendiculare pe suprafaţa B şi care
intersectează suprafaţa profilată, este 0,04 mm
Fig. 11
Interpretare: toleranţa la forma dată a
suprafeţelor convexă şi concavă este 0,05 mm

În tabelul 3 sunt prezentate, sintetic, definiţiile zonelor de toleranţe pentru

abaterile de formă, notarea toleranţelor pentru aceste abateri pe desenul de execuţie şi
interpretarea informaţiilor înscrise în caseta de toleranţe.
Tabelul 3
Tabelul 3 (continuare)
 Rugozitatea suprafeţelor.
Rugozitatea suprafeţelor reprezintă abaterile geometrice de ordinul 3 şi 4,
constituind ansamblul neregularităţilor care formează relieful suprafeţei reale, al căror
pas S R , este relativ mic în raport cu adâncimea Y R (S R / Y R ≤ 50).
1. Consideraţii generale
Neregularităţile care formează relieful suprafeţei prelucrate pot fi: striaţii, rizuri,
goluri, smulgeri de material, urme de sculă, pori, sufluri, fisuri, etc., a căror formă şi
dimensiuni depind de procedeul de prelucrare, geometria sculelor aşchietoare, regimul de
aşchiere, modul de formare a aşchiei, caracteristicile materialului prelucrat.
Cauzele apariţiei abaterilor de ordinul 3 şi 4 se datoresc factorilor care intervin la
prelucrarea pieselor:
- neuniformitatea procesului de aşchiere;
- mişcarea ondulatorie a vârfului sculei aşchietoare;
- frecarea dintre suprafaţa prelucrată a piesei şi tăişul sculei aşchietoare;
- vibraţiile cu frecvenţă înaltă generate în sistemul tehnologic.
Rugozitatea suprafeţelor constituie abateri geometrice de ordinul 3 şi 4 astfel:
- abaterile de ordinul 3 reprezintă componenta cu caracter periodic a rugozităţii;
sunt neregularităţile generate de cinematica procesului de aşchiere şi de factorii
care inervin constant în timpul prelucrării;
- abaterile de ordinul 4 reprezintă componenta cu caracter aleatoriu a rugozităţii;
sunt neregularităţile generate de factorii care intervin la întâmplare în timpul
prelucrării.
Notă: între rugozitatea suprafeţelor şi starea suprafeţelor există deosebiri evidenţiate de
faptul că:
- starea suprafeţelor este definită prin starea fizică şi chimică a suprafeţelor, definită de
caracteristicile fizice şi chimice ale stratului superficial al suprafeţei şi prin starea
geometrică a suprafeţei, caracterizată de abaterile geometrice ale supra feţei reale faţă
de suprafaţa nominală;
- rugozitatea suprafeţelor se referă numai la aspectul geometric al suprafeţelor.
Evaluarea abaterilor microgeometrice se realizează folosind diferite sisteme de
evaluare, iar parametrii de rugozitate se definesc pe profile filtrate.
Pentru evaluarea parametrilor de profil ai rugozităţii este necesară definirea unor
noţiuni specifice.
Filtrarea abaterilor geometrice - separarea componentelor transmise de cele
atenuate ale profilului efectiv; filtrarea poate fi mecanică , electrică sau combinată.
Profil filtrat – profilul modificat, obţinut prin aplicarea filtrării; după
componentele transmise ale profilului, se poat obţine:
- profil filtrat trece jos – obţinut prin filtrare cu joasă frecvenţă care permite
transmiterea componentelor cu frecvenţă joasă ( sunt restituite abaterile de
ordinul 1 şi 2 şi atenuate abaterile de ordinul 3 şi 4);
- • profil filtrat trece sus– obţinut prin filtrare cu înaltă frecvenţă care permite
transmiterea componentelor cu frecvenţă înaltă ( sunt restituite abaterile de
ordinul 3 şi 4 şi atenuate abaterile de ordinul 1 şi 2);
 Sistem de evaluare a rugozităţii – o metodă de calcul folosită pentru aprecierea
cantitativă a profilului efectiv; fiecare sistem are la bază o linie sau un profil de referinţă
aleasă, convenţional pentru evaluarea cantitativă a profilului efectiv.
Se utilizează mai multe sisteme de evaluare:
- sistemul liniei medii ( sistemul M );
- sistemul liniei înfîşurătoare ( sistemul E );
- sistemul diferenţelor variabile.
La baza standardizării rugozităţii se află sistemul liniei medii, în care se definesc
următoarele elemente (fig.1):
• lungime de bază l – lungimea secţiunii de suprafaţă aleasă pentru definirea
parametrilor de rugozitate, astfel încât să se înlăture influenţa abaterilor de ordi nul 1 şi 2;
• lungimea secţiunii măsurate,L - lungimea secţiunii de suprafaţă aleasă
pentru măsurarea parametrilor de profil; poate fi egală cu l sau un multiplu de lungimi de
bază;
• linia medie a profilului,m – linia cu forma profilului geometric care
împarte profilul efectiv astfel încât, în limitele lungimii l, suma pătratelor ordonatelor y 1 ,
y2 , ….,yn , să fie minimă;

Fig. 1

• linia exterioară a profilului, e – linia echidistantă cu linia medie, tangentă

la cele mai înalte vârfuri întâlnite pe suprafaţă, în limitele lungimii l;
• linia interioară a profilului, i – linia echidistantă cu linia medie, tangentă
la cele mai joase goluri întâlnite pe suprafaţă, în limitele lungimii l;
• pasul neregularităţilor, S R – distanţa între punctele cele mai de sus
aparţinând la două proeminenţe ( vârfuri ) consecutive ale profilului efectiv;
• nivel de secţionare,p – distanţa dintre linia e a profilului şi o dreaptă
paralelă cu aceasta care intersectează profilul;
• lungimea portantă a profilului, L Rp – suma lungimilor segmentelor
interceptate în interiorul profilului, în limitele lungimii de bază, pe dreapta care
intersectează profilul la nivelul de secţionare.
Evaluarea rugozităţii suprafeţelor se realizează prin definirea şi determinarea unor
parametri caracteristici numiţi parametri de profil,care sunt grupaţi în două categorii
distincte: parametri fizici şi parametri statistici.
 Notă: din motive de utilizare practică, definiţiile şi relaţiile parametrilor de profil ai
rugozităţii sunt stabilite prin metoda grafică de evaluare a profilului efectivşi raportate la o
lungime, L de măsurare; pe reprezentarea grafică a profilului filtrat, axa absciselor coincide cu
linia exterioară, e, iar axa ordonatelor trece prin punctul zero al ungimii de măsurare, L.
2. Parametrii de profil ai rugozităţii
Determinarea cantitativă a rugozităţii se realizează cu ajutorul unor indicatori
numiţi parametri de profil ai rugozităţii.
În sistemul liniei medii se folosesc două categorii de parametri de profil:
 parametri fizici;
 parametri statistici.
Din motive de utilitate practică, definiţiile şi relaţiile parametrilor de profil sunt
stabilite prin metoda grafică de evaluare a profilului efectiv, care este raportat la o
lungime de măsurare L; axa absciselor trece prin punctul cel mai înalt al p rofilului, iar
axa ordonatelor trece prin punctul de zero al lungimii de măsurare.

2.1. Parametrii fizici ai rugozităţii exprimă caracteristicile fizice de formă şi

dimensiuni ale profilului real ( efectiv ); sunt următorii:
a. Adâncimea totală ( abaterea totală ) a rugozităţii, R max este distanţa, pe axa
ordonatelor între punctul cel mai înalt ăi punctul cel mai de jos al profilului, evaluată pe
un profil filtrat trece sus ( fig.2.):
R max = YRmax – Y Rmin .
b. Adâncimea medie ( amplitudinea medie ) a rugozităţii, R z este media
aritmetică a distanţelor, pe axa ordonatelor, între o proeminenţă şi un gol succesive,
evaluată pe un profil filtrat trece sus (fig.3.):
Rz = 1/ n∙ Σ R i, unde n = 5.
c. Adâncimea maximă ( amplitudinea maximă ) a rugozităţii , R este cea mai
mare din distanţele, pe axa ordonatelor, între o proeminenţă şi un gol consecutive
evaluată pe un profil filtrat trece sus (fig. 2.).

Fig. 2
 Fig. 3

2.2. Parametrii statistici ai rugozităţii exprimă caracteristicile statistice ale

profilului real ( efectiv ); aceştia sunt.
a.Procentajul portant al rugozităţii, T Rp este raportul între lungimea portantă a
profilului şi lungimea de măsurare L, evaluat pe un profil filtrat trece sus.
TRp = 100/ L∙ Σ (L Rp )i.
b.Adâncimea de nivelare a rugozităţii, R p este distanţa între punctul cel mai înalt
al profilului şi linia medie, evaluată pe un profil filtrat trece sus ( fig.3. ):
Rp = 1/ L∙ Y R∙ dx R.
c. Abterea medie aritmetică a rugozităţii, W a este media aritmetică a valorilor
absolute ale ordonatelor profilului efectiv, evaluată pe un profil filtrat trece sus ( fig.3. ):
R a = 1/ L∙ ( Y R – R p )∙ dx R .

2.3. Coeficienţii de formă ai rugozităţii caracterizează forma profilului prin

raportarea parametrilor fizici sau statistici între ei, furnizând informaţii cu privire la
aspectul şi configuraţia neregularităţilor:
a. Gradul de umplere a profilului, K pR reprezintă raportul dintre adâncimea de
nivelare şi adâncimea medie a rugozităţii:
KpR = Rp/ R z.
Notă: - dacă valoarea lui K pR tinde spre valoarea 1, profilul are o configuraţie
necorespunzătoare, caracterizat prin proeminenţe ascuţite şi goluri largi;
- dacă valoarea lui K pR tinde spre valoarea 0, profilul are o configuraţie solidă,
caracterizat prin proeminenţe largi şi goluri înguste.
b. Gradul de vălurire a profilului,K R este definit ca raportul dintre pasul mediu
şi adâncimea medie a rugoz ităţii:
KR = Sr/ R z.
Între coeficienţii de formă ai profilului există relaţia:
KR = 1 – KpR .
 3. Înscrierea parametrilor de rugozitate pe desene
Pentru înscrierea parametrilor de rugozitate pe desenul de reper, se utilizează
un simbol grafic convenţional, (simbol de bază), în zona căruia, în puncte bine
determinate, se notează valori ale parametrilor de rugozitate pre cum şi alte informaţii
suplimentare, folosind simboluri grafice, literale şi numerice, (fig. 4.a):

a b c

Figura 4. Simboluri pentru înscrierea parametrilor de rugozitate

 zona A: valoarea adaosului de prelucrare la prelucrarea suprafeţei [mm];

 zona B: simbolul literal al unui parametru de rugozitate, urmat de valoarea
maximă [m];
Notă: atunci când se prescrie valoarea parametrului de rugozitate Ra, este permisă înscrierea
numai a valorii numerice a acestuia, fără simbolul literal.
 zona C: date suplimentare privind tehnologia de prelucrare (ex.:
frezare, rectificare, etc.);
 zona D: valoarea lungimii de bază [mm] , pentru determinarea
parametrului de rugozitate prescris (dacă aceasta nu este o valoare
standardizată); valorile lungimii de bază în limitele cărora se
determină parametrii de rugozitate sunt stabilite prin standard,
conform tab. 1.
Notă: valoarea lungimii de bază se va înscrie numai când este diferită de cea stabilită prin
standard.
 zona E: simbolul literal sau grafic pentru direcţia orientării
microneregularităţilor, conform tab. 2.
În afară de simbolul de bază se mai utilizează două simboluri suplimentare,
cu semnificaţiile:
 simbolul din fig. 4.b: îndepartare obligatorie de material;
 simbolul din fig. 4.c: menţinerea suprafeţei respective în stadiul de la
operaţia precedentă.

Valori standardizate ale lungimii de bază Tabelul 1

Lungimea de bază [mm]
0,08 0,25 0,80 2,5 8,0 25
Simboluri grafice pentru orientarea microneregularităţilor Tabelul 2.
Orientarea Orientarea
Sim Sim
neregulari Exemple neregulari Exemple
bol bol
taţilor taţilor

Paralelă cu
planul de
În mai multe
= proiecţie a M direcţii oarecare
suprafeţei
simbolizate

Aproximativ
Perpendicular
circulară şi
ă pe planul de
concentrică faţă
┴ poiecţie a C de cercul
suprafeţei
suprafeţei
simbolizare
simbolizate

Încrucişată,
Aproximativ
înclinată faţă
radială faţă de
de planul de
X proiecţie a R centrul
suprafeţei
suprafeţei
simbolizate
simbolizate

Exemple de înscriere şi identificare a parametrilor de rugozitate pe dese ne de

execuţie.
Exemplul I.
 Exemplul al II- lea.

Exemplul al III- lea.

3. Alegerea parametrilor de rugozitate a suprafeţelor.

Rugozitatea suprafeţelor organelor de maşini are o importanţă deosebită în

funcţionarea corectă a îmbinărilor, influienţând direct condiţiile de ungere, rezistenţa la
uzare, rezistenţala oboseală, rezistenţa la coroziune a organelor de maşini.
În cazul utilizării lubrefianţilor pentru ungerea pieselor din îmbinările mobile,
rugozitatea mare a suprafeţelor influienţează negativ efectul hidrodinamic şi păstrarea
peliculei de lubrefiant pe suprafeţele aflate în mişcare relativă.
Mărimea şi direcţia microneregularităţilor influienţează direct rezistenţa la uzare a
suprafeţelor din îmbinări, care vin în contact pe vârful neregulari tăţilor care, supuse
supuse la presiuni neuniforme, determină uzarea accentuată, mărirea jocului din îmbinări
şi schimbarea caracteruli ajustajelor.
Adâncimea mare a microneregularităţilor influenţează rezistenţa la oboseală a
organelor de maşini, deoarece rizurile şi striaţiile cu adâncime mare pot deveni
concentratori de eforturi şi focare de rupere prin oboseală
 Rugozitatea mare a suprafeţelor care lucrează în medii corozive, determină
apariţia de pungi cu agent coroziv care, adâncindu- se, provoacă fisuri şi ruperea
asperităţilor şi chiar a piesei.
Pentru caracterizarea completă a profilului nu este suficient un singur parametru
de profil; la alegerea şi prescrierea parametrilor de profil este necesară respectarea unor
cerinţe:
- semnificaţia parametrului în raport cu rolul funcţional al suprafeţei considerate;
- procedeul de prelucrare folosit pentru obţinerea suprafeţei;
- compatibilitatea parametrului de profil în raport cu mijloacele de măsurare.
În general, proiectantul trebuie să prescrie o valoarea mică pentru parametrii de
rugozitate, pentru:
- suprafeţele active ale sculelor aşchietoare:
- suprafeţele active ale mijloacelor de măsurare;
- suprafeţele de contact ale pieselor din îmbinările formate cu ajustaje cu joc sau
strângerere mici;
- suprafeţe de racordare pentru evitarea focarelor de rupere la oboseală;
- suprafeţe care lucrează în medii corozive ( chiar dacă sunt libere );
- suprafeţe libere la care interesează rugozitate mică din punct de vedere estetic.
Rugozitatea unei suprafeţe se prescrie explicit atunci când limitarea ei este
necesară pentru buna funcţionare a piesei sau interesează aspectul suprafeţei, chiar dacă
tehnologia de fabricaţie aplicată asigură obţinerea unei valori corespunzătoare pentru
parametrul de rugozitate considerat. Atunci când rugozitatea nu prezintă interes din punct
de vedere funcţional, nu se prescriu explicit valori limită pentru parametrii de profil,
aceştia rezultând implicit din aplicarea tehnologiei de fabricaţie pentru realizarea
toleranţelor dimensionale.
 Precizia orientării suprafeţelor
Precizia orientării suprafeţelor reprezintă gradul de corespondenţă dintre
orientarea cu care se obţin elementele geometrice (axe, plane, suprafeţe) în ur ma
prelucrării şi orientarea stabilită de proiectant pe desen.
1. Consideraţii teoretice
Datorită impreciziei procesului de prelucrare orientarea suprafeţelor nu se obţine
cu exactitate ci cu abateri numite abateri de orientare.
Prin abaterile de orientare se evaluează precizia orientării suprafeţelor pieselor.
Pentru definirea abaterilor de orientare a suprafeţelor, este necesară cunoaşterea
unor noţiuni prezentate în continuare.
Orientare nominală – orientarea unui element geometric al piesei ( punct, dreaptă,
plan, suprafaţă)determinată prin dimensiuni liniare şi/ sau unghiulare faţă de baza de
referinţă sau de alt element geometric al piesei.
Poziţie nominală - poziţia unui element geometric al piesei determinată prin
dimensiuni nominale sau dimensiuni teoretic exacte ( cote încadrate .
Element de referinţă - elementul geometric real al piesei ( vârf, muchie,
suprafaţă) folosit pentru definirea bazei de referinţă.
Element de referinţă simulat - elementul geometric real ( vârf, muchie, suprafaţă)
ale dispozitivului de prindere a piesei şi care este în contact direct cu eleme ntul de
referinţă al piesei.
Bază de referinţă - elementul geometric ideal ( punct, axă, plan, suprafaţă ) care
se obţine la contactul dintre elementul de referinţă al piesei cu elementul de referinţă
simulat şi faţă de care se stabileşte orientarea /poziţia elementului tolerat; sunt definite
baze de referinţă (fig.1.):
- A - de tip plan geometric, definită prin contactul între suprafaţa plană reală a
piesei şi suprafaţa plană reală a elementului de orientare folosit;
- B – de tip axă de simetrie, materializată prin contactul între suprafaţa cilindrică
reală a piesei şi suprafaţa cilindrică exterioară a dornului folosit pentru materializarea
bazei.

Fig. 1
 Sistem de baze de referinţă - ansamblul format din două sau mai multe baze de
referinţă, folosit pentru definire poziţiei elementului geometric tolerat.
Abatere de orientare - abaterea de la orienterea nominală a unui element
geometric al piesei faţă de o bază de referinţă.
Abatere limită de orientare- valoarea maximă admisă a abaterii de orientare.
Toleranţa de orientare- zona delimitată de abaterea limită de orientare.
Abaterile de orientare a suprafeţelor sunt diferenţe cu care se obţine orientarea
suprafeţelor prelucrate faţă de orientarea teoretică specificată în documentaţia de
execuţie.
Prin abaterile de orientare se evaluează precizia orientării suprafeţelor pieselor
Sunt stabilite, prin standard, următoarele abateri de orientare:
 abaterile la paralelism;
 abaterile la înclinare;
 abaterile la perpendicularitate.
Notă: se face precizarea că cele trei categorii de abateri de orientare prezintă mai multe cazuri
particulare în funcţie de elementele adiacentee considerate (dreaptă, .plan, etc)
2. Definirea abaterilor de orientare a suprafeţelor
Abaterile la paralelism
Diferenţa distanţelor maximă şi minimă dintre elementele adiacente măsurate în
limitele lungimii sau suprefeţei de referinţă (fig. 2).

a b c

Figura 2. Abateri la paralelism (cazuri)

Cazuri particulare ale abaterilor de la paralelism:

 abaterea la paralelism a două drepte în plan (fig. 2.a);
 abaterea la paralelism a două drepte în spaţiu (fig. 2.b);
 abaterea la paralelism dintre o dreaptă şi un plan (fig. 2.c);
 abaterea la paralelism a două plane.
 Abaterile de la înclinare
Reprezină diferenţa dintre unghiul format de elementele adiacente şi unghiul
nominal măsurată liniar, în limitele lungimii sau suprafeţei de referinţ ă (fig. 3).

a b b

Figura 3. Abateri la înclinare (cazuri)

Cazuri particulare:
 abaterea la înclinare a două drepte (fig. 3.a);
 abaterea la înclinare dintre o dreaptă şi un plan (fig. 3.b);
 abaterea la înclinare a două plane (fig. 3.c);.
Abaterile la perpendicularitate
Sunt un caz particular al abaterii de la înclinare, când unghiul nominal este 90° şi
reprezintă diferenţa dintre unghiul format de elementele adiacente şi unghiul nominal de
90° , măsurată liniar, în limitele lungimii sau suprafeţei de referinţă (fig. 4).

a b c

Figura 4. Abateri la perpendicularitate (cazuri)

Cazuri particulare:
 abaterea la perpendicularitate a două drepte (fig. 4.a);
  abaterea la perpendicularitate dintre o dreaptă şi un plan (fig. 4.b);
 abaterea la perpendicularitate a două plane (fig. 4.c).
3. Indicarea toleranţelor de orientare a suprafeţelor pe desenele de
execuţie. Definirea zonei de toleranţe . Interpretare
Pentru indicarea toleranţei la orientare a elementelor geometrice, se utilizează
cadrul de toleranţe cu primele două casete obligatorii şi una până la trei casete, în care se
înscriu elementele:
 în prima casetă din stânga se înscrie simbolul grafic al caracteristicii de
orientare pentru care se prescrie toleranţa de orientare;
 în a doua casetă se înscrie valoarea toleranţei de orientare (mărimea zonei
de toleranţă), în milimetri;
 în a treia casetă se înscrie simbolul literal al bazei de referinţă sau
simbolurile literale ale bazelor de referinţă, care formează baza de
referinţă comună, despărţite prin cratimă;
 atunci când este necesară indicarea unui sistem de baze de referinţă, în
casetele a III- a, a IV- a şi a V- a se înscriu simbolurile literale ale bazelor
de referinţă care compun sistemul de baze de referinţe.
Notă: un cadru de toleranţe poate conţine minim două casete şi maxim cinci casete.
Baza de referinţă se indică, pe desenul de execuţie, printr -o casetă în care se
înscrie simbolul literal al elementului geometric specificat drept bază de referinţă; caseta
se ataşează printr-o linie subţire terminată cu triunghi înnegrit de elementul geometric
bază de referinţă, astfel:
 direct de elementul geometric (pe conturul acestuia);
 indirect, pe o linie subţire ajutătoare;
 în continuarea liniei de cotă a elementului geometric specificat drept bază
de referinţă, atunci când aceasta este un plan median sau o axă de rotaţie;
 alăturat cadrului de toleranţe al unui alt element geometric tolerat şi care
este specificat drept bază de referinţă pentru altă toleranţă geometrică.
Se prezintă, în continuare, exemple de indicare a toleranţelor de orientare pe
desenele de execuţie, împreună cu identificarea elementelor înscrise (interpretarea
notaţiilor de pe desen).
La identificarea toleranţei geometrice (interpretarea notaţiilor de pe desenul de
execuţie), utilizatorul desenului de execuţie va urmări obţinerea tuturor informaţiilor date
de proiectant şi anume:
 caracteristica tolerată (ce caracteristică geometrică este tolerată pe desen):
se observă simbolul grafic în prima casetă;
 elementul geometric tolerat (care a primit toleranţă): se observă de care
element geometric este legat cadrul de toleranţe;
 valoarea toleranţei geometrice: se observă valoarea numerică, dată în
milimetri, din a doua casetă a cadrului de toleranţe;
 baza de referinţă sau sistemul de baze de referinţă specificate: se observă
simbolul literal din caseta a III-a, respectiv, simbolurile literale şi din
casetele a IV- a şi a V- a;
 informaţii suplimentare indicate prin specificaţii suplimentare.
 Notă: după identificarea simbolului literal al bazei de referinţă în cadrul de toleranţe, se
identifică, pe desen, care element geometric al piesei este specificat drept baza de
referinţă indicată în cadrul de toleranţe.

Fig. 5
Interpretare: toleranţa la paralelism a axei
suprafeţei interioare cu N=25 mm, faţă de axa
suprafeţei interioare cu N=32 mm, specificată
drept bază de referinţă B, este 0,030 mm, rescrisă
în orice direcţie.
Fig. 6
Interpretare: toleranţa la înclinare a axei
suprafeţei interioare cu N=25 mm, faţă de
suprafaţa plană inferioară, specificată drept bază
de referinţă B, este 0,030 mm

Fig. 7
Interpretare: toleranţa la paralelism a
suprafeţei superioare, faţă de suprafaţa plană
inferioară, specificată drept bază de referinţă A,
este 0,08 mm
Fig.8
Interpretare: toleranţa la paralelism a axei
suprafeţei interioare cu N=25 mm, faţă de
suprafaţa plană inferioară, specificată drept
bază de referinţă B, este 0,020 mm

Fig. 9
Interpretare: toleranţa la perpendicularitate a
suprafeţei plane din deapta, faţă de suprafaţa
plană inferioară, specificată drept bază de
referinţă A, este 0,06 mm.
Fig. 10
Interpretare: toleranţa la perpendiculari-tate a
axei suprafeţei cilindrice cu N=30 mm, faţă de
suprafaţa plană inferioară, specificată drept bază
de referinţă A, este 0,015 mm, în planul de
proiecţie şi de 0,01 mm, în plan perpendicular.

În tabelul 1 sunt prezentate, sintetic, definiţiile zonelor de toleranţe pentru

abaterile de orientare, notarea toleranţelor pentru aceste abateri pe desenul de execuţie şi
interpretarea informaţiilor înscrise în caseta de toleranţe.
Tabelul 1
Tabelul 1 (continuare)
Tabelul 1 (continuare)
 Precizia poziţiei relative a suprafeţelor
Precizia poziţiei relative a suprafeţelor reprezintă gradul de corespondenţă dintre
poziţia relativă cu care se obţin elementele geometrice (axe, plane, suprafeţe) în ur ma
prelucrării şi poziţia relativă stabilită de proiectant pe desen.
1. Consideraţii teoretice
Datorită impreciziei procesului de prelucrare poziţia relativă a suprafeţelor nu se
obţine cu exactitate ci cu abateri numite abateri de poziţie relativă.
Prin abaterile de poziţie relativă se evaluează precizia poziţiei relative a
suprafeţelor pieselor.
Pentru definirea abaterilor de poziţie relativă a suprafeţelor, este necesară
cunoaşterea unor noţiuni prezentate în continuare.
Poziţie nominală - poziţia unui element geometric al piesei determinată prin
dimensiuni nominale sau dimensiuni teoretic exacte ( cote încadrate .
Element de referinţă - elementul geometric real al piesei ( vârf, muchie,
suprafaţă) folosit pentru definirea bazei de referinţă.
Element de referinţă simulat - elementul geometric real ( vârf, muchie, suprafaţă)
ale dispozitivului de prindere a piesei şi care este în contact direct cu elementul de
referinţă al piesei.
Bază de referinţă - elementul geometric ideal ( punct, axă, plan, suprafaţă ) care
se obţine la contactul dintre elementul de referinţă al piesei cu elementul de referinţă
simulat şi faţă de care se stabileşte orientarea /poziţia elementului tolerat; sunt definite
baze de referinţă (fig.1.):
- A - de tip plan geometric, definită prin contactul între suprafaţa plană reală a
piesei şi suprafaţa plană reală a elementului de orientare folosit;
- B – de tip axă de simetrie, materializată prin contactul între suprafaţa cilindrică
reală a piesei şi suprafaţa cilindrică exterioară a dornului folosit pentru materializarea
bazei.

Fig.1.
Sistem de baze de referinţă - ansamblul format din două sau mai multe baze de
referinţă, folosit pentru definire poziţiei elementului geometric tolerat.
 Abatere de poziţie relativă - abaterea de la poziţia nominală a unui element
geometric al piesei faţă de o bază de referinţă.
Abatere limită de poziţie relativă - valoarea maximă admisă a abaterii de poziţie
relativă.
Toleranţa de poziţie relativă zona delimitată de abaterea limită de poziţie relativă.
Abaterile de poziţie relativă a suprafeţelor sunt diferenţe cu care se obţine poziţia
relativă a suprafeţelor prelucrate faţă de poziţia relativă teoretică specificată în
documentaţia de execuţie.
Prin abaterile de poziţie relativă se evaluează precizia poziţiei relativă suprafeţelor
pieselor
Sunt stabilite, prin standard, următoarele abateri de poziţie relativă:
Sunt stabilite, prin standard, următoarele abateri de poziţie relativă:
 abaterea la poziţia nominală a suprafeţelor;
 abaterea la coaxialitate;
 abaterea la concentricitate;
 abaterea la simetrie;
 bătaia radială circulară şi totală;
 bătaia frontală circulară şi totală.
Notă: se face precizarea că bătaia radială şi bătaia frontală sunt prezente numai la piesele aflate
în mişcare de rotaţie.
2. Definirea abaterilor de poziţie relativă a suprafeţelor

Abaterea la poziţia nominală

Abaterea de la poziţia nominală este distanţa maximă dintre elementul adiacent şi
poziţia nominală a acestuia, măsurată în limitele lungimii de referinţă (fig. 2).

a b

Figura 2. Abaterea la poziţia nominală (cazuri)

Elementul adiacent poate fi:

- o dreaptă adiacentă sau axa unei suprafeţe adiacente de rotaţie (fig. 2.a);
- un plan adiacent sau un plan de simetrie (fig. 2.b).
 Abaterea la coaxialitate
Abaterea de la coaxialitate este distanţa maximă dintre axa supr afeţei adiacente de
rotaţie şi baza de referinţă, masurată în limitele lungimii de referinţă.

a b

Figura 3 Abaterea la coaxialitate (cazuri)

Baza de referinţă poate fi:

 axa unei suprafețe adiacente de rotaţie date (fig. 3.a);
axa comună a două sau mai multe suprafeţe adiacente de rotaţie (fig.3.b).
Abaterea la concentricitate
Abaterea de la concentricitate este distanţa maximă dintre centrul cercului adiacent
şi baza de referinţă, măsurată în limitele lungimii de referină (fig. 4).
Baza de referinţă poate fi:
- centrul unui cerc adiacent dat;
- axa unei suprafeţe adiacemte de rotaţie;
- axa comună mai multor suprafeţe diacente de rotaţie.

Figura 4. Abaterea la concentricitate Figura 5. Abaterea la simetrie

Abaterea de la simetrie
Abaterea de la simetrie este distanţa maximă dintre axele sau planele de simetrie
ale elementelor geometrice şi care ar trebui să coincidă, măsurată în limitele lungimii de
referinţă sau într-un plan dat (fig. 5).
 Bătaia radială
Bătaia radială este o abatere de poziţie relativă care este prezentă la piesele aflate
în mişcare de rotaţie. Sunt două cazuri de bătaie radială:
- bătaia radială circulară;
- bătaia radială totală.
Bătaia radială circulară este diferenţa distanţelor maximă şi minimă dintre
suprafaţa reală şi axa de rotaţie, măsurată în fiecare secţiune perpendiculară pe axă, în
limitele lungimii de referinţă (fig. 6).
Bătaia radială totală este diferenţa distanţelor maximă şi minimă dintre suprafaţa
reală şi axa de rotaţie, măsurată în toate secţiunile perpendicul are pe axă, în limitele
lungimii de referinţă
Bătaia fontală
Ca şi bătaia radială, bătaia frontală se întâlneşte numai la piesele aflate în mişcare
de rotaţie. Sunt două cazuri de bătaie radială:
- bătaia frontală circulară;
- bătaia frontală totală.
Bătaia frontală circulară este diferenţa distanţelor maximă şi minimă dintre
suprafaţa frontală reală a piesei şi un plan normal pe axa de rotaţie, măsurată în fiecare
poziţie radială, în limitele lungimii de referinţă (fig. 7).

Figura 6. Bătaia radială Figura 7. Bătaia frontală

Bătaia frontală totală este diferenţa distanţelor maximă şi minimă dintre suprafaţa
frontală reală a piesei şi un plan normal pe axa de rotaţie, măsurată în toate poziţiile
radiale, în limitele lungimii de referinţă.
Notă: cu toate că, atât în cazul bătăii circulare cât şi în cel al bătăii totale,definiţiile sunt
asemănătoare, diferenţa dintre ele constă în modul în care se aplică metoda de măsurare
a fiecăreia din ele.
 3. Indicarea toleranţelor de poziţie relativă a suprafeţelor pe desenele
de execuţie. Definirea zonei de toleranţe . Interpretare

Pentru indicarea toleranţei la poziţia relativă a elementelor geometri ce, se

utilizeaţă cadrul de toleranţe cu primele două casete obligatorii şi una până la trei casete,
în care se înscriu elementele:
 în prima casetă din stânga se înscrie simbolul grafic al caracteristicii de
poziţie relativă pentru care se prescrie toleranţa de poziţie relativă;
 în a doua casetă se înscrie valoarea toleranţei de poziţie relativă (mărimea
zonei de toleranţă), în milimetri;
 în a treia casetă se înscrie simbolul literal al bazei de referinţă sau
simbolurile literale ale bazelor de referinţă care formează baza de referinţă
comună, despărţite prin cratimă;
 atunci când este necesară indicarea unui sistem de baze de referinţă, în
casetele a III- a, a IV- a şi a V- a se înscriu simbolurile literale ale bazelor
de referinţă care compun sistemul de baze de referinţe.
Notă: un cadru de toleranţe poate conţine minim două casete şi maxim cinci casete.
Baza de referinţă se indică, pe desenul de execuţie, printr -o casetă în care se
înscrie simbolul literal al elementului geometric specificat drept bază de r eferinţă; caseta
se ataşează printr-o linie subţire terminată cu triunghi înnegrit de elementul geometric
bază de referinţă, astfel:
 direct de elementul geometric (pe conturul acestuia);
 indirect, pe o linie subţire ajutătoare;
 în continuarea liniei de cotă a elementului geometric specificat drept bază
de referinţă, atunci când aceasta este un plan median sau o axă de rotaţie;
 alăturat cadrului de toleranţe al unui alt element geometric tolerat şi care
este specificat drept bază de referinţă pentru altă tol eranţă geometrică.
Se prezintă, în continuare, exemple de indicare a toleranţelor de poziţie relativă
pe desenele de execuţie, împreună cu identificaea elementelor înscrise (interpretarea
notaţiilor de pe desen).
La identificarea toleranţei geometrice (interpretarea notaţiilor de pe desenul de
execuţie), utilizatorul desenului de execuţie va urmări obţinerea tuturor informaţiilor date
de proiectant şi anume:
 caracteristica tolerată (ce caracteristică geometrică este tolerată pe desen):
se observă simbolul grafic în prima casetă;
 elementul geometric tolerat (care a primit toleranţă): se observă de care
element geometric este legat cadrul de toleranţe;
 valoarea toleranţei geometrice: se observă valoarea numerică, dată în
milimetri, din a doua casetă a cadrului de toleranţe;
 baza de referinţă sau sistemul de baze de referinţă specificate: se observă
simbolul literal din caseta a III- a, respectiv, simbolurile literale şi din
casetele a IV- a şi a V- a;
  informaţii suplimentare indicate prin specificaţii suplimentare.
Notă: după identificarea simbolului literal al bazei de referinţă în cadrul de toleranţe,
se identifică, pe desen, care element geometric al piesei este specificat drept baza de
referinţă indicată în cadrul de toleranţe.

Notă: poziţia nominal a elementului tolerat este specificată prin dimensiuni teoretic
exacte (cote încadrate).

Fig. 8
Interpretare: toleranţa la poziţia nominală a
axelor celor patru suprafeţe cilindrice
interioare, în raport cu axa suprafeţei
cilindrice interioare cu N=35 mm,
specificată drept bază de referinţă A, este
0,03 mm.
Fig. 9
Interpretare: toleranţa la poziţia nominală a axei suprafeţei
cilindrice interioare cu N=25 mm, în raport cu sistemul de
baze de referinţe D, B, C, în care: D este bază de referiţă
primară şi B este bază de referinţă comună formată din
uniunea bazelor de referinţă secundară, este 0,020 mm.

Fig. 8
Interpretare: toleranţa la poziţia nominală a
axelor celor patru suprafeţe cilindrice
interioare, în raport cu axa suprafeţei
cilindrice interioare cu N=35 mm,
specificată drept bază de referinţă A, este
0,03 mm.
Fig. 9
Interpretare: toleranţa la poziţia nominală a axei suprafeţei
cilindrice interioare cu N=25 mm, în raport cu sistemul de
baze de referinţe D, B, C, în care: D este bază de referiţă
primară şi B este bază de referinţă comună formată din
uniunea bazelor de referinţă secundară, este 0,020 mm.
 Fig. 11
Fig. 10
Interpretare: toleranţa la concentricitate a centrului
Interpretare: toleranţa la poziţia nominală a axelor oricărei secţiuni tansversale a suprafeţei cilindrice cu
celor două suprafeţe cilindrice interioare cu N=12 N=55 mm, faţă de axa suprafeţei cilindrice
mm, în raport cu sistemul de baze de referinţe A, interioare, specificată drept bază de referinţă A, este
B, C, în care: A este bază de referiţă primară şi B 0,020 mm.
este bază de referinţă secundară, este 0,02 mm,
respectiv, 0,03 mm, pe două direcţii
perpendiculare, în planul de proiecţie.

Fig. 12 Fig. 13

Interpretare: toleranţa la coaxialitate a axei Interpretare: toleranţa la simetrie a planului median

suprafeţei cilindrice cu N=60 mm, faţă de baza de al canalului piesei, faţă de planul de simetrie al
referinţă comună formată din uniunea bazelor de piesei, specificat drept bază de referinţă A, este
referinţă A şi B (suprafeţele cilindrice cu N=40 0,025 mm.
mm), este 0,040 mm.
 Fig. 14
Interpretare: toleranţa bătăii radiale circulare
a suprafeţei faţă de axa comună a suprafeţelor
cilindrice interioare cu N=40 mm, specificate
drept baze de referinţă A şi B, este 0,05 mm.
Fig. 15
Interpretare: toleranţa bătăii frontale circulare a
suprafeţei frontale din dreapta, în raport cu axa suprafeţe
cilindrice cu N=40 mm, specificată drept bază de
referinţă A, este 0,08 mm.

Fig. 16
Interpretare toleranţa bătăii radiale totale a
suprafeţei din mijloc, în raport cu axa comună
a suprafeţelor cilindrice interioare cu N=40
mm, specificate drept baze de referinţă A şi B,
este 0,08 mm.
Fig. 17
Interpretare: toleranţa bătăii frontale totale a suprafeţe
frontale din dreapta, în raport cu axa suprafeţei cilindrice
cu N=40 mm, specificată drept bază de referinţă A, este
0,05 mm.

În tabelul 1 sunt prezentate, sintetic, definiţiile zonelor de toleranţe pentru

abaterile de poziţie relativă, notarea toleranţelor pentru aceste abateri pe desenul de
execuţie şi interpretarea informaţiilor înscrise în caseta de tolera nţe.
Tabelul 1
Tabelul 1 (continuare)
 Toleranţe generale.
Datorită abaterilor dimensionale şi ale caracteristicilor geometrice ( formă,
orientare, poziţie relativă ), sunt necesare toleranţe care asigură buna funcţionare a
pieselor; toleranţele trebuie înscrise complet pe desen pentru a exista certitudinea că s- au
indicat toate condiţiile pentru obţinerea dimensiunilor şi caracteristicilor geometrice.
Pentru dimensiunile funcţionare, respectiv cele de montare sunt stabilite toleranţe
din sistemul ISO de toleranţe şi ajustaje, acestea înscriindu- se după dimensiunea
nominală; toleranţele se înscriu individual pentru fiecare dimensiune funcţională sau de
montare.
Pentru dimensiunile libere sau nefuncţionale este necesară stabilirea de toleranţe,
în scopul realizării acestora cu preţ de cost minim, dar nu din sistemul ISO de toleranţe ci
toleranţe mai mari care să nu afecteze funcţionarea piesei. Aceste toleranţe se numesc
toleranţe dimensionale generale şi sunt stabilite pentru dimensiuni fără indicarea
toleranţelor individuale, de către standardul SR EN 22768- 1: 1995.
Standardul stabileşte toleranţe generale dimensionale pentru dimensiuni liniare şi
unghiulare pentru patru clase de toleranţe, simbolizate cu literă mică:
- clasa de toleranţe f ( fină );
- clasa de toleranţe m ( mijlocie );
- clasa de toleranţe c ( grosieră );
- clasa de toleranţe v ( grosolană ).
Toleranţele generale dimensionale sunt date prin indicarea abaterilor limită care
sunt simetrice faţă de linia zero. Clasa de toleranţe stabilită pentru o piesă este aceeaşi
pentru toate dimensiunile libere ale ei şi se trece o singură dată în indicatorul desenului
sau lângă indicator, în câmpul desenului.
Din aceleaşi considerente de eficienţă economică, trebuie stabilite şi toleranţe
pentru caracteristicile de formă, orientare şi poziţie relativă ale suprafeţelor libere, pentru
care nu au indicate toleranţe individuale pe desen. Aceste toleranţe se numesc toleranţe
geometrice generale şi sunt stabilite prin standardul SR EN 22768 - 2: 1995.
Standardul stabileşte toleranţe generale geometrice pentru trei clase de toleranţe
simbolizate cu literă mare, în ordinea creşterii valorii toleranţei:
- clasa de toleranţe H;
- clasa de toleranţe K;
- clasa de toleranţe L.
Clasa de toleranţe stabilită pentru o piesă este aceeaşi pentru toate elementele
geometrice ale ei şi se trece o singură dată în indicatorul desenului sau lângă indicator, în
câmpul desenului, după cu clasa de toleranţe pentru dimensiuni.
Exemplu de notare a toleranţelor generale pe desen:
Toleranţe generale ISO 2768 – mK.
Interpretare: - Toleranţe generale – se referă la elementele geometrice fără indicarea
toleranţelor individuale (suprafeţe care nu formează îmbinări);
- ISO 2768 – este standardul internaţional ISO, în conformitate cu care
s- au stabilit toleranţele generale;
- m este clasa de toleranţe pentru toleranţe generale dimensionale;
- K este clasa de toleranţe pentru toleranţe generale geometrice.
Avantajele folosirii toleranţelor generale:
- simplificarea desenelor, care sunt mai uşor de citit şi mai bine înţelese de către
utilizator;
 - economie de timp pentru proiectanţi care nu mai trebuie să calculeze toleranţe
detaliate;
- desenul permite identificarea rapidă a pieselor care se pot executa cu o precizie
normală şi ajută la reducerea nivelurilor de inspecţie.
În anexele III – VIII sunt date toleranţele generale pentru dimensiuni liniare şi
unghiulare şi pentru abaterile de formă macrogeometrică, de orientare şi poziţie relativă.