Căluşul

În volumul „Obiceiuri populare de peste an” al lui Ion Ghinoiu, găsim

Căluşul ca fiind „zeu cabalin de origine indo-europeană, protector al cailor şi
sezonului călduros al anului care se naşte şi moare simbolic la Rusalii. La
apariţia creştinismului Tainele Căluşului se desfăşurau la echinocţiul de
primăvară, în perioada fătatului şi împerecherii cailor (martie-aprilie). Scenariul
ritual al naşterii şi morţii divinităţii precreştine a fost împins în afara Ciclului
Pascal (Caii lui Sântoader la Lăsatul Secului de Paşti, iar Căluşarii la Rusalii)
pentru a lăsa loc liber comemorării de către creştini a morţii şi Înverii
Mântuitorului. Rolul zeului cabalin este jucat în ceremonial de Mut şi are ca
efigii Steagul Căluşului şi Ciocul Căluşului. Anturajul său divin este format din
ceata ierarhizată a Căluşarilor (Vătaf, ajutor de Vătaf, Stegar, Căluşari), bărbaţi
viguroşi care, prin piesele de port, nume, imitarea tropăitului şi galopului,
gesturi etc., caută să semene sau să se confunde cu caii. Pe ansamblul
Calendarului Popular, zeul cabalin are vârste şi înfăţişări variate, în consonanţă
cu scurgerea timpului: Sântoaderul cel Mare este un fecior îmbrăcat în straie
ţărăneşti dar cu coadă de cal în cioareci şi cu copite în opinci; Sângiorzul este
un tânăr războinic care alungă spiritele malefice, în special Strigoii; Sântilie este
matur şi biciuie dracii din carul său ceresc tras de telegari voinici; Mutul
Căluşarilor poartă pe faţă mască de om bătrân sau de ţap, deşi are legat la brâu
un phalus cabalin. Ceremonialul Căluşarilor, desfăşurat în săptămâna Rusaliilor,
este o reducţie a Anului Solar la câteva zile, perioadă în care zeul îşi trăieşte
fulgerător viaţa. Scenariul ritual cuprinde trei secvenţe semnificative: Naşterea
Căluşului la Strodul Rusaliilor, numită Legarea Steagului, Alegerea Steagului,
Ridicarea Steagului, Jurământul; Jocul Căluşarilor în zilele de Rusalii, când
petrece şi se desfată zeul împreună cu anturajul său divin; moartea Căluşului, în
ziua numită Marţea Ciocului, care poartă diferite denumiri: Spargerea
Căluşului, Frângerea Căluşului la Marţea Ciocului. Asemănător cetelor de
feciori care colindă la Crăciun cu Turca, Boriţa, Cerbul, Brezaia, Capra, actele
şi practicile magice, în esenţă de renovare a timpului la Anul Nou, au finalităţi
diferite: lupta împotriva Ielelor sau Rusaliilor, vindecă bolile provocate de
acestea, fertilizează holdele de grâu, cirezile de vite şi femeile sterile. Căluşul,
numit în unele zone Zău (Zeu) a fost atestat, ca emblemă şi notă distinctivă a
românilor, în întreg spaţiul carpato-ponto-danubian. Aria lui de răspândire, la
nord şi la sud de Dunăre, se suprapune peste o parte a teritoriilor locuite de
traci, ramură importantă a indo-europenilor.”
 BIBLIOGRAFIE

*** Căluşul: emblemă identitară, Bucureşti: Editura Universităţii din

Bucureşti, 2009
GHINOIU, Ion, Obiceiuri populare de peste an: dicţionar, Bucureşti:
Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997
OPRIŞAN, Horia-Barbu, Căluşarii: studiu, Bucureşti: Editura pentru
literatură, 1969
POP, Mihai, Folclor românesc: texte şi interpretări, volumul II,
Bucureşti: Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, 1997