O scrisoare pierdută

de Ion Luca Cargiale

-Rezumat-

Capodopera comediei româneşti şi una din capodoperele universale este o

comedie de moravuri, a cărei acţiune se desfăşoară în timpul alegerilor de
deputaţi, într-un oraş, capitală de judeţ, „În capitala unui judeţ de munte, în
zilele noastre”.
Conflicul ia naştere între Nae Caţavencu, aflat în fruntea unui grup
independent şi mai marii judeţului: Zaharia Trahanache – preşedintele local al
partidului aflat la putere şi Ştefan Tipătescu – prefectul judeţului.
Situaţia îi devine favorabilă lui Caţavencu. El sustrage de la Cetăţeanul
turmentat o scrisoare compromiţătoare, adresată de Tipătescu, amantei sale, Zoe
Trahanache, soţia prezidentului.
În posesia unui asemenea document, Caţavencu se şi vede învingător,
considerându-se chiar invulnerabil. Şantajul îi dă forţă şi aroganţă. El îi
ameninţă pe cei trei că, dacă nu-i vor susţine candidatura, va publica scrisoarea
în ziarul Răcnetul Carpaţilor.
Cei trei acţionează însă divergent la ameninţările lui Caţavencu: Zoe
Trahanache intră în panică şi, în disperare, îi promite că-l va alege; Tipătescu se
înfurie şi ar fi în stare să-l împuşte pe „mizerabil”; în timp ce Zaharia
Trahanache, soţul încomorat, consideră scrisoarea o plastografie şi se pregăteşte
să-i dea „stimabilului” Caţavencu o contralovitură.
În timpul şedinţei pentru desemnarea candidatului, când Caţavencu jubila,
sigur pe situaţie, se produce o rasturnare cu totul neaşteptată, o adevărată
lovitură de teatru. De la Bucureşti, prin telegraf, se ordonă să fie ales un
necunoscut din afara judeţului: Agamiţă Dandanache.
Se poduce un adevărat scandal. Oamenii poliţaiului, Ghiţă Pristanda, trec
la acţiune pentru a pune în aplicare planul prefectului de a-l „umfla” pe
Caţavencu. În aceste împrejurări, dom Nae îşi pierde pălăria în căptuşala căreia
avea ascunsă scrisoarea.
Situaţia intră într-o tumură inversă. Pe cât de arogant şi de intransigent
fusese Caţavencu, pe atât de servil şi umil devine acum când nu mai are nici o
acoperire. Îngenunchează în faţa rivalilor şi pentru a le reintra în graţii, acceptă
să conducă, personal, festivităţile de sărbătorire a lui Agamiţă Dandanache, ales
în „unanimitate”.
După cum se ştie, sursele comicului în comedia lui Caragiale, au fost
amplu cercetate şi clasificate. Cele de mai largă substanţă sunt: comicul de
situaţii, comicul de nume, şi comicul de limbaj.
 Pretextul care declanşează conflictul, determină de altfel, şi răsturnarea de
situaţii. Astfel, scrisoarea de amor compromiţătoare, cade în mâinile lui
Caţavencu şi situaţia pare acum explozivă. Zoe îi cere amantului să acţioneze, s-
o salveze. Conflictul ia amploare şi din linii colaterale. Membrii de bază ai
partidului, se tem de trădare şi intră în alertă (Farfuridi şi Brînzovenescu).
Cand totul pare rezolvat, în urma hotărârii unilaterale, luată de Zoe, de a-i
asigura candidatura lui Caţavencu, situaţia se răstoarnă din nou prin apariţia lui
Dandanache.
În suita comicului de situaţii asistăm la răsturnări şi reveniri
imprevizibile. Cetăţeanul turmentat regăseşte scrisoarea şi o înapoiază
andrisantului. Caţavencu, al un pas de triumf, se prăbuşeşte definitiv după
pierderea scrisorii, fiind acum la cheremul rivalilor săi; grupul Trahanache,
Tipătescu, Zoe, pus în derută, controlează din nou, cu dezinvoltură, situaţia, nu
fără o undă de amărăciune – din partea Zoei – după a cărei opinie, Caţavencu
era onest, în raport cu noul ales, ce excelează prin ticăloşie.
Personajele se caracterizează prin acţiune, manifestări şi limbaj. Ele sunt
realizate tipologic, la un asemenea nivel, încât „fac concurenţă stării civile”
(Ibrăileanu).
Caţavencu, al cărui nume derivă din caţa-caţa, este tipul demagogului
politic; Tipătescu de la tipa-tipa, este amorezul şi politicianul abil; Dandanache,
prin similitudine cu dandana este tipul prostului ticălos; Trahanache, ticăitul,
tipul politicianului machiavelic, sub masca mişcării greoaie, în gândire şi
acţiune, „ai puţintică răbdare”, ascunde o şiretenie de temut. Având nevoie de
tânărul prefect pentru a stăpâni şi controla situaţia în judeţ, îl declară prieten.
Scrisoarea acestuia pentru soţia sa o consideră plastografie, în timp ce pe
Caţavencu îl torpilează cu o poliţă falsificată.
Personajele comediei troiesc intens, nu numai prin modul de acţiune, ci şi
prin limbaj. Mentalitatea, nivelul de cultură şi civilizaţie, diferitele tare de
caracter, pot fi stabilite la personajele lui Caragiale şi în raport de nivelul de
exprimare. Caţavencu, de exemplu, îşi ascunde vidul de principii şi orizont
politic sub o ploaie de cuvinte şi fraze contradictorii sau comparaţii antitetice
gratuite, ce dau, inerent, naştere comicului: „Fraţilor! (toţi se-ntorc şi-l ascultă).
După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru
realizat! Ce eram acum catva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am
progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liberpansisismul! ieri
întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui
sistem constituţional!”
Comicul este predominantsub toate aspectele, atât sub raportul răsturnării
succesive de situaţii, cât şi prin limbajul, ideile şi acţiunile personajelor.
Poliţaiul Ghiţă Pristanda, tipul omului slugarnic, a ajuns la anumite
automatisme, în dorinţa de a-i fi pe plac stăpânului. Din aceste formule şablon,
apar unele asociaţii comice, cum ar fi „curat murdar” sau „curat constituţional”.
 În cazul altui personaj, care construieşte corect fraze, din punct de vedere
sintactic, avocatul Farfuridi, comicul rezultă din contradicţia absolută dintre
termeni: „ori să se revizuiască, primesc! dar atunci să nu se schimbe nimica; ori
să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi aume în
punctele… esenţiale…”
În esenţă, fiecare personaj se individualizează, nu numai prin acţiune şi
nume propriu, ci şi prin limbaj mai ales. Uneori, cu ticuri sau automatisme,
alteori, în limitele normalului, limbajul se află totuşi într-un aport indestructibil
cu starea socială a protagoniştilor, de unde derivă, în permanenţă, o puternică
atmosferă de trăire şi autenticitate.
După cum a apreciat G. Călinescu „adevărurile spuse de Caragiale rămân
eterne şi suave, în timp ce umorul e inefabil”.