ENIGMA DIN MADEIRA 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Colectia: Noul Excentric Club
Nr. 75
 
 
 
 
 
  
 
 
 

CUPRINS
 
 
CUPRINS
PREFAŢĂ
I. ZERO
II. ENIGMA RULETEI
III. SUCCESUL «VARŞOVIEI«
IV. DUELUL
 
 
 
 
 PREFAŢĂ

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat, independent

şi manierat, maestru în toate sporturile, dorea să fie primit ca
membru în renumitul »Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi atingă ţinta,
deoarece statutele clubului prevedeau în mod expres că nu
pot fi primiţi decât 197 de membri.
În afară de aceasta, Percy Stuart avea un duşman de
moarte în baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare şi
prin toate mijloacele, să îngreuneze primirea tânărului
american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a
clubului, obţinu să se admită pentru dânsul o excepţie a
statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un număr
de probleme propuse de conducerea clubului, număr
echivalent cu membrii clubului, adică: 197.
Rezolvarea fiecăreia din aceste probleme pune la o grea
încercare forţa fizică şi spirituală a lui Percy, energia sa,
precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiile, primind apoi de la mister
William Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare, care
conţinea prima problemă. Imediat după rezolvarea primei
însărcinări, i se înmână o alta.

…………………………………………………………………………..

S-au succedat apoi şi alte însărcinări. Iat-o pe cea de a 75-

a:
 
La Madeira, englezii au descris un tripou, unde jucătorii
îşi pierd toţi banii.
Percy Stuart e însărcinat să demaşte pe înşelători şi să-
i tragă la răspundere.
»Excentric-Club«
 I. ZERO

 
Societatea jocurilor de noroc din Monte Carlo ajunsese la
un moment dat în pragul ruinei sale economice. Acţionarii
francezi, care investiseră capitaluri imense pentru a
înfrumuseţa şi mai mult coasta Rivierei, prefăcând-o într-un
adevărat paradis, îşi dădeau perfect seama că, în scurt timp,
vor trebui să închidă porţile cazinoului din Monte Carlo, ale
cărui săli erau altădată pline de jucători.
Aceasta se întâmplase tocmai pe timpul primăverii, când de
obicei accesul străinilor e foarte numeros la Monte Carlo.
Conducătorii cazinoului făcuseră toate eforturile să-şi salveze
întreprinderea. Dar, cu toate că numărul vizitatorilor era
destul de mare şi în primăvara aceasta, totuşi jocurile de
noroc nu mai atrăgeau atât de multă lume ca în trecut.
Adevărata cauză a acestei stări de lucruri se putea afla din
ziare. Se publicaseră articole amănunţite cu privire la soarta
cazinoului din Monte Carlo. În aceste articole se arata că
jucătorii sunt atraşi acum în insula Madeira, unde se
deschisese un cazinou tot atât de mare ca şi la Monte Carlo şi
unde, după cum se spunea, condiţiile de joc la ruletă erau
mai avantajoase.
Noul El-Dorado al jucătorilor se afla acum în insula
Madeira. De altfel, această insula era dinainte bine cunoscută
prin poziţia ei pitorească şi clima ei dulce. Acum insula
Madeira, situată în apropiere de coasta Africii, deveni din ce
în ce mai mult vizitată de străini. La început, veneau acolo
bolnavii de piept, cărora medicii le recomandaseră clima dulce
a insulei. În ultimul timp însă, accesul numeros al străinilor
se datora şi altor împrejurări.
Cu doi ani înainte, doi englezi, cu numele de William şi
Steen, ambii foarte pricepuţi în afaceri şi posedând capitaluri
însemnate, se stabiliseră în Madeira, cumpărând întinse
parcele de teren în apropiere de Funchal, o localitate din
preajma oraşului, aşezată într-o poziţie foarte pitorească.
Populaţia din Madeira crezuse că cei doi englezi vor să
clădească un nou sanatoriu pentru tuberculoşi. Şi, într-
adevăr, ei îşi aduseseră din Anglia arhitecţi pricepuţi şi o
armată întreagă de lucrători, care începură imediat
construcţia unui mare şi minunat palat. După o jumătate de
an, frumosul palat instalat în cea mai pitorească poziţie a
insulei era terminat. Clădirea cuprindea mari săli de joc,
diferite alte localuri distractive, o sală de teatru proprie, un
restaurant şi două cafenele. Palatul era înconjurat de mai
multe hoteluri, aparţinând tot noii societăţi, care purta
numele de »Societatea de jocuri din Madeira«.
Sub această firmă, William şi Steen îşi făceau afacerile,
datorită unei reclame fantastice. În toate ziarele din lume
făcuseră să apară articole, în care se arăta că insula Madeira
e un adevărat paradis al lumii. Societatea înfiinţase şi linii de
navigaţie speciale, care legau insula cu principalele porturi
europene. Cum însă, la început, accesul străinilor era foarte
slab, conducătorii întreprinderii făcură mari cheltuieli,
organizând serbări fastuoase. În felul acesta, reuşiră să
atragă mulţi vizitatori, mai ales francezi, englezi, spanioli şi
portughezi.
Dar reclama societăţii nu se rezuma numai la atât.
Întreprinderea era organizată în stil mare şi trebuia deci să
găsească un punct deosebit de atracţie, spre a atrage şi mai
mulţi vizitatori. William şi Steen, ca pricepuţi oameni de
afaceri, ştiură să găsească un mijloc inedit de atracţie. În
sălile de joc din Madeira, ca şi la Monte Carlo, cel mai atractiv
joc de noroc era ruleta. De aceea, conducătorii societăţii
dădură acestui joc o altă formă.
La cazinoul din Madeira, masa de ruletă era mai lungă şi
mai lată ca de obicei. Pe suprafaţa întregii mese se învârtea o
bilă mare de fildeş, pusă în mişcare de un mecanism ascuns
şi foarte complicat. Pe pluşul verde al mesei era desemnată
harta Europei. Cele douăzeci de oraşe principale din Europa
erau marcate prin mici găurii de dimensiunea bilei. După ce
se mizau jocurile, bila de fildeş era pusă în mişcare şi trebuia
să se oprească în una din aceste găuri.
Jucătorii mizau sume variate de bani pe diferite oraşe.
Apoi, bila era pusă în mişcare. Câştigau aceia care mizaseră
în gaura oraşului unde cădea bila. Suma câştigată era de
douăzeci de ori mai mare decât cea mizată. În afară de
aceasta, după cum la Monte Carlo se putea miza pe roşu sau
negru, aici se putea miza pe «nord« şi «sud«, sau pe «est« şi
«vest«. Apoi, după cum la Monte Carlo mai existau tot felul de
alte combinaţiuni cu privire la mizele depuse şi la câştigurile
realizate, tot aşa existau şi aici felurite combinaţii.
Se ştie însă că la orice tripou, combinaţia jocurilor e de aşa
natură încât de fapt trebuie să câştige banca. La Monte Carlo
de pildă, pentru ca veniturile băncii să fie cât mai mari se
stabilise că atunci când bila cade pe zero, toate sumele mizate
pe diferite numere să fie câştigate de către bancă. La cazinoul
din Madeira, locul lui «zero« era ţinut de «Lisabona«. Când bila
cădea pe «Lisabona«, toate sumele mizate reveneau băncii.
Ruleta de la Monte Carlo are însă 36 de numere, deci 36 de
şanse de câştig. La cazinoul din Madeira fiind marcate pe
tablou numai 20 de oraşe, însemna că jucătorii aveau numai
douăzeci de şanse de câştig. Faptul acesta fiind în defavoarea
jucătorilor, direcţiunea cazinoului din Monte Carlo ştiuse să-l
exploateze. În toate reclamele pe care le făcea prin ziare,
direcţiunea cazinoului din Monte Carlo insista mereu asupra
condiţiilor defavorabile de joc ale cazinoului din Madeira,
lovind astfel în interesele celor doi englezi, proprietarii
întreprinderii de acolo. Din cauza aceasta, numărul
jucătorilor la cazinoul din Madeira era la început foarte redus.
William şi Steen ar fi dat faliment, dacă într-o bună zi n-ar fi
nimicit dintr-o singură lovitură concurenţa cazinoului din
Monte Carlo.
Într-o zi, toate ziarele mai importante din diferite ţări
publicară ştirea că la cazinoul din Madeira se poate ponta la
rulotă şi pe zero, adică pe «Lisabona«. În cazul când bila
ruletei cădea pe Lisabona, câştigurile nu mai reveneau băncii,
ci jucătorilor care pontaseră. În felul acesta, şansele
jucătorilor deveneau mai mari la Madeira decât la Monte
Carlo.
Efectul acestei inovaţii fu surprinzător. Cazinoul din
Madeira era mereu plin de jucători, veniţi din toate părţile
lumii. În mentalitatea lor, jucătorii îşi închipuiau că la
cazinoul din Madeira, banca va da foarte curând faliment.
Fiecare jucător voia să profite de ocazii, spre a se îmbogăţi.
În cele patru săptămâni ce urmară, se produse un adevărat
pelerinaj spre această insulă fermecătoare. Hotelurile
deveniră neîncăpătoare. La scurt timp, se ridicară noi
hoteluri. Vizitatorii se simţeau foarte bine la Madeira, datorită
climei şi frumuseţii acestei regiuni pitoreşti. În afară de
jocurile de noroc de la cazinou, vizitatorii puteau face excursii
minunate. Aveau apoi la dispoziţie teatre, concerte şi tot felul
de serbări fastuoase, organizate de societatea de jocuri. Din
toate părţile lumii soseau zilnic noi vizitatori.
În timp ce la Monte Carlo începuse criza, la Madeira
circulau zilnic milioane. Banca făcea afaceri excelente, cu
toate că desfiinţase «zero« la ruletă. În pofida credinţei
jucătorilor, banca realiza câştiguri enorme. Jucătorii mizau
sume considerabile, dar, în mod inexplicabil, bila cădea
totdeauna acolo unde se mizau sumele cele mai mici. Părea
vădit că sistemul de joc nu era corect. Jucătorii mai conştienţi
acuzau banca de înşelăciune.
Dar cei doi englezi, antreprenorii jocurilor de noroc, se
declarară dispuşi să permită o anchetă oficială. Mesele de
ruletă fură examinate de o comisie de experţi, care se folosi de
diferite instrumente. Comisia nu găsi însă nimic
compromiţător.
Societatea de jocuri continua să realizeze câştiguri enorme,
care se cifrau la aproape un milion de franci pe zi. Crupierii
lucrau toată noaptea şi nu se culcau decât în zorii zilei, când
casele de bani ale băncii erau pline. Totuşi, jucătorii nu se
descurajau, atraşi mai departe de mirajul ruletei. Mari
bogătaşi, din toate colturile lumii, pontau mii şi zeci de mii de
franci zilnic, dar prea puţini din ei câştigau câte ceva, pentru
a pierde totul a doua zi. Banca era cea care câştiga mereu.
După câtva timp, se înregistrară şi câteva sinucideri. Mai
mulţi străini, care veniseră la Madeira cu milioane în
buzunare, sfârşiseră prin a-şi zbura creierii, din cauză că-şi
pierduseră întreaga avere la jocuri, ajungând cerşetori.
Fireşte că William şi Steen, ca şi la Monte Carlo, căutau să
evite astfel de scandaluri compromiţătoare, acordând mici
despăgubiri celor ruinaţi la jocurile de noroc, spre a le facilita
părăsirea cât mai repede a localităţii.
Sinuciderile nenorociţilor de jucători ruinaţi nu avură
niciun efect asupra celor ce vroiau să-şi încerce norocul la
Madeira. Zilnic, ancorau vapoare cu pasageri, veniţi din toate
părţile lumii. Proprietarii cazinoului găseau continuu noi
mijloace spre a atrage pe jucători. Nicăieri nu erau atâtea
distracţii ca la Madeira. Societatea de jocuri instalase şi o
reţea de trenuri electrice, cu care se putea vizita toată insula.
Atracţia cea mare o formau totuşi jocurile de noroc şi mai
ales ruleta.
Şi totuşi, nimeni nu putea înţelege cum banca din Madeira
realizează câştiguri atât de mari, când la cazinoul din Monte
Carlo ruleta nu putea să funcţioneze fără de «zero«.
Aceasta era situaţia când Percy Stuart sosi la Madeira.
 II. ENIGMA RULETEI

 
Percy Stuart care cunoştea Madeira, rămase surprins de
modul cum se schimbase regiunea. Insula nu mai era de
recunoscut!
Pe locurile unde altădată se ridicau stânci goale şi izolate,
se construiseră acum clădiri splendide. Pretutindeni se
puteau vedea străzi largi şi curate.
Percy Stuart coborî din vapor, încredinţându-şi valizele
agentului unui mare hotel. Apoi, se urcă într-o maşină, care-l
duse la acest hotel. După ce îşi luă trei camere, tânărul
american plecă să viziteze insula, care avea acum un aspect
cu totul nou. Făcu o excursie de-a lungul coastei şi, după ce
se întoarse la hotel, ceru directorului acestuia să-i dea unele
explicaţii, cu privire la noul paradis al jucătorilor. Fu însă
foarte circumspect în întrebări, spre a nu-şi trăda scopul
vizitei. Misiunea sa trebuia să rămână în cel mai strict secret,
pentru ca William şi Steen să nu bănuiască nimic.
Află că cei doi englezi erau consideraţi ca un fel de
guvernatori ai insulei. Ei reuşiseră să câştige întreaga
încredere a guvernului portughez, care fiind mereu în jenă
financiară, le acordase toate drepturile de administraţie, în
schimbul unor însemnate subvenţii. Orice străin putea să
frecventeze cazinoul în care se practicau jocurile de noroc,
spre deosebire de Monte Carlo, unde frecventarea cazinoului
era admisă numai celor care se înscriau, de formă, ca membri
ai clubului de jocuri.
Percy Stuart putu deci să intre imediat în sălile cazinoului.
El rămase uimit de fastul şi frumuseţea sălilor de joc,
luminate feeric de mii de becuri electrice.
Toate sălile de jocuri erau pline de lume. Jucătorii preferau
ruleta, închipuindu-şi că la acest joc au mai multe şanse de
câştig.
 Cu toate că jocul începuse încă de la orele trei după
amiază, era imposibil de găsit un singur loc liber la mesele de
ruletă. În cele din urmă, Percy Stuart reuşi să se apropie de
una din mesele de ruletă.
Deocamdată, tânărul american nu intră în joc. Rămase
simplu spectator, urmărind cu atenţie desfăşurarea jocului.
Ca şi la celelalte mese de ruletă, jocul era supravegheat de un
şef de masă, care punea în mişcare bila de fildeş. Tot el
supraveghea atent pe cei patru crupieri. Şeful de masă părea
să fie un englez, căci vorbea perfect limba engleză. Cei patru
crupieri erau de naţionalităţi diferite.
Percy Stuart observă cum mizează jucătorii. Tot felul de
fise, mari şi mici, precum şi bancnote şi monede de aur şi
argint se îngrămădiră pe masă. După inspiraţie, jucătorii
mizau pe câte unul din cele douăzeci de oraşe marcate pe
tabloul mesei de ruletă. Se auzi apoi înştiinţarea tipică a
şefului de masă: «Nimic nu mai cade!«, ceea ce însemna că nu
se mai poate miza. După aceasta, în emoţia jucătorilor, bila
de fildeş fu pusă în mişcare şi începu să ruleze pe tabloul
mesei de ruletă. De câteva ori, se părea că se va opri într-un
loc sau altul, dar îşi continuă mersul mai încet, oprindu-se în
cele din urmă la «Viena«.
Crupierii plătiră câteva câştiguri neînsemnate jucătorilor
care mizaseră pe «Viena«. Dar, în acelaşi timp, crupierii
adunară cu lopeţile lor mormanul de fise, de bancnote şi de
monede mizate pe celelalte oraşe.
La jocul următor, jucătorii mizară sume mari pe «Viena«,
dar bila de fildeş se opri la «Madrid«. Banca avu şi de astă
dată un mare câştig, căci tocmai pe Madrid erau cele mai mici
mize.
Percy Stuart clatină tăcut din cap, neştiind ce să creadă
despre ciudăţenia acestei întâmplări. Părea imposibil ca şeful
de masă să influenţeze prin vreun mijloc oarecare mersul bilei
de fildeş. Cum ar fi putut face lucrul acesta? Desigur numai
cu ajutorul unui mecanism secret de sub masa de ruletă. Dar
asta era imposibil, căci bila se oprea odată într-un loc, iar a
doua oară în alt loc. O înşelăciune părea deci de necrezut.
Percy Stuart nu se mişcă de lângă masa de ruletă timp de
douăzeci de jocuri. În acest timp putu să observe că banca
realizează regulat câştiguri mari, întrucât bila de fildeş se
oprea numai acolo unde erau mizele cele mai mici. O singură
dată, bila se opri la «Berlin«, unde fiind mizate sume mai
mari, banca trebui să achite câştiguri de câteva mii de franci.
Dar se părea că această pierdere a băncii fusese anume
provocată, pentru a deruta şi mai mult pe jucători şi a le mări
curajul să continue jocul.
În cele din urmă, Percy Stuart intră şi el în joc. Cum
«Roma« nu câştigase de mult timp, tânărul american miză
câteva sute de franci pe Roma. Şi într-adevăr: bila se opri aici.
Percy încasă un câştig de două mii de franci. El lăsă întreaga
sumă de bani tot pe «Roma«. Din nou, bila se învârti pe masă
şi se opri tot la Roma. Foarte calm, crupierul înmână lui
Percy Stuart câştigul de patruzeci de mii de franci. Tânărul
american lăsă întreaga sumă pe locul de înainte. Voia să-şi
încerce încă o dată norocul.
Bila fu pusă iarăşi în mişcare. Porni spre dreapta şi apoi
spre stânga, apropiindu-se tot de Roma. Se părea că pentru a
treia oară se va opri în acelaşi loc, dar, ca atrasă de o putere
misterioasă, porni mai repede şi se opri la «Bucureşti«. Pe
oraşul acesta nu se pontaseră decât mize foarte mici. De data
aceasta, câştigul băncii fu enorm. Percy Stuart îl evaluă la
aproape un sfert de milion de franci.
Întâmplarea părea ciudată şi suspectă. Pe tabloul mesei de
ruletă erau douăzeci de oraşe şi totuşi bila se oprise la
«Bucureşti«, unde se pontaseră mizele cele mai mici. Era vădit
că bila de fildeş serveşte interesele băncii.
Percy nu-şi părăsi locul până la miezul nopţii. Când se
ridică de la ruletă, îşi formase convingerea că la acest joc se
trişează, întrucât bila cădea aproape regulat acolo unde
jucătorii mizaseră cel mai puţin.
 În timpul celor patru zile următoare, Percy Stuart fu un
neobosit vizitator al sălilor de joc. Bineînţeles că juca foarte
rar, întrucât nu vroia să-şi piardă averea în câteva zile. Văzu
cum mulţi străini pierd milioane de franci în faţa ochilor săi.
La fiecare sumă de ruletă rezultatul era acelaşi. Banca ieşea
mereu câştigătoare.
Când se întâmpla ca banca să plătească unele câştiguri
mai însemnate, nu era jocul întâmplării. Era sigur  intenţia
vădită a şefului de masă  şi în acest fel, deruta şi mai mult pe
jucători.
De altfel, parte din jucători erau şi ei intrigaţi de faptul că
mereu câştigă banca. Percy Stuart auzi lângă el comentariile
câtorva persoane, care pierzând sume mari de bani,
susţineau că la mijloc nu e o afacere curată.
Cea de a 75-a însărcinare primită de Percy Stuart din
partea clubului Excentric începu să-l intereseze foarte mult
pe tânărul american. Îşi propuse să descopere maşinaţiunile
necinstite ale lui William şi Steen, care după toate
probabilităţile operau în complicitate cu şefii de masă,
oamenii lor de încredere. Chestiunea aceasta preocupa zi şi
noapte pe Percy Stuart. Îşi frământa zădarnic mintea să
descopere modul în care banca din Madeira izbutea să înşele
pe jucători. Tânărul american făcu diferite calcule, dar nu
putu ajunge la niciun rezultat.
În schimb, Percy Stuart putu să facă observaţii foarte
interesante din punct de vedere pur omenesc. Observa cu
atenţie pe toţi cei care se ruinau la ruletă într-o seară, fu
martorul unui act de disperare din partea unui jucător, care-
şi pierduse toată averea la joc.
Era în seara celei de a patra zile de când se afla la Madeira.
Percy Stuart luase loc la una din mesele de ruletă, urmărind
cu încordare desfăşurarea jocului. Vis-a-vis de el, tânărul
american observase un alt tânăr, a cărui figură îi părea
cunoscută. Era fiul unui bogătaş american, mort de curând.
Tânărul se numea Allan Green, iar tatăl lui fusese
proprietarul mai multor mine de aur, lăsându-i o avere de
milioane. Allan se aşezase la masa de joc, pontând zeci de
bancnote de o mie de dolari la fiecare joc.
Uşile{*} lui erau peste măsură de mari. La Monte Carlo nu i
s-ar fi permis să mizeze atât de mult, căci acolo există un
regulament sever al jocurilor. La cazinoul din Madeira însă,
şefii de masă admiteau orice miză, chiar când tânărul Green
ajunsese să ponteze dintr-o dată o sută de mii de dolari. Dar
tânărul Green pierdea mereu. Nu câştigase nici măcar o
singură dată.
Trecuse de miezul nopţii, când tânărul Green părăsi masa
de joc. Îşi pierduse absolut toţi banii pe care-i avusese asupra
lui. Percy Stuart se ridică şi el, părăsind de asemenea sala de
jocuri. Văzuse destul şi era acum pe deplin încredinţat că se
trişează îngrozitor la ruletă.
După ce părăsi sala, Percy Stuart se opri pentru câteva
minute în parcul cazinoului. Se simţea parcă jenat de faptul
că nu reuşise încă să demaşte pe escrocii de antreprenori ai
jocurilor şi pe complicii lor. Era lucru cert că la jocurile de
noroc, şi mai ales la ruletă, se trişa fără ruşine. Tânărul
american luă hotărârea să intre imediat în acţiune, spre a
clarifica enigma jocurilor de noroc din Madeira.
Tocmai se gândea la modul cum să procedeze, când auzi
deodată o împuşcătură, la o oarecare depărtare. Alergă în
direcţia de unde răsunase detunătura şi peste câteva secunde
ajunse lângă o bancă, pe care zăcea corpul neînsufleţit al
unui tânăr. Era nenorocitul de Allan Green, care îşi zburase
creierii cu un glonte de revolver.
Allan Green pierduse la ruletă zece milioane de dolari în
timp de numai patru săptămâni. Venise ca milionar la
Madeira şi sfârşise mai rău ca un cerşetor.
Percy Stuart tresări. Se apropiau păzitorii parcului, care se
grăbeau să şteargă urmele acestei tragice sinucideri. Percy
Stuart mai rămase puţin pe gânduri şi apoi plecă la hotelul
său.
În cursul întregii nopţi, Percy Stuart nu se sculă de la
biroul său, unde rămase până în zorii zilei, calculând şi
desemnând. În cele din urmă, îi trecu prin minte un plan,
datorită căruia să-şi poată duce la bun sfârşit însărcinarea
primită. Era în măsură să pornească adevărata luptă
împotriva lui William şi Steen.
 III. SUCCESUL «VARŞOVIEI«

 
A doua zi dimineaţă Percy Stuart părăsi insula Madeira.
Antreprenorul hotelului îl întrebă decepţionat dacă pleacă din
cauză că nu-i place viaţa din insulă. Dar Percy Stuart îi spuse
că-şi lasă bagajele la hotel, întrucât se va întoarce peste două
sau trei săptămâni.
— Am de aranjat câteva chestiuni de afaceri, pe care nu le
pot amâna, adăugă tânărul american, ocolind întrebările
hotelierului.
Percy pleca cu vaporul la Lisabona, rămânând timp de trei
săptămâni în capitala Portugaliei. Aici avu mai multe
consfătuiri cu câţiva tehnicieni renumiţi. După acesta se
întoarse la Madeira.
Imediat, se duse la hotelul său, unde avea rezervat
apartamentul. Cele trei săptămâni de absenţă le folosise
pentru a pregăti o grea lovitură tripourilor necinstite de sub
conducerea lui William şi Steen.
El ceru băncii sale din New-York să-i trimită printr-o bancă
din Madeira suma de o jumătate de milion de dolari. Avea
nevoie de acest capital, spre a putea trece la realizarea
planului sau. Era sigur că va reuşi să demaşte pe William şi
Steen.
Seara, Percy Stuart îşi făcu din nou apariţia în sălile de joc
ale cazinoului. Se duse la una din mesele de ruletă,
aşezându-se lângă locul unde era marcat pe tablou oraşul
Varşovia.
Percy îşi scoase din portmoneu zece mii de dolari, mizând
întreaga sumă pe «Varşovia«. Fireşte că miza aceasta
excepţională stârni de la început atenţia celorlalţi jucători.
Până şi şeful de masă, precum şi cei patru crupieri, priviră cu
încordare pe Percy Stuart.
Jocul începu. Bila fu pusă în mişcare şi porni spre «Viena«,
unde se şi opri. Acolo se puseseră mizele cele mai mici.
Zâmbind, crupierii adunară un morman de bancnote şi de
fise de pe masă.
Percy Stuart miză pe acelaşi oraş suma de douăzeci de mii
de dolari. Pierdu însă şi banii aceştia. Tânărul american
dublă suma, pentru a treia oară şi în sfârşit pentru a patra
oară. Totuşi, pierdu şi aceste două jocuri. Partida aceasta
încordată stârni senzaţie în întreg cazinoul.
Foarte calm, Percy Stuart întrebă pe şeful de masă:
— Pot miza o sută şaizeci de mii de dolari?
— Mă rog, domnule, puteţi miza cât doriţi!
Percy Stuart numără liniştit o sută şaizeci de mii de dolari,
mizând întreaga sumă tot pe oraşul Varşovia. Şeful de masă
rămase puţin confuz. Când puse în mişcare bila de fildeş,
mâna îi tremura de emoţie.
Bila rulă mai întâi spre sud, apoi spre est şi în sfârşit se
îndreptă spre Varşovia, dar apoi se îndepărtă iarăşi spre sud.
Percy Stuart urmări cu un zâmbet pe buze cum bila se
îndepărtează de Varşovia.
Apoi însă, bila făcu o curbă, întorcându-se din nou spre
Varşovia, unde se şi opri. În întreaga sală se auziră strigăte de
exclamaţie. Se produsese o adevărată minune!
Întrucât banca acceptase miza de o sută şaizeci de mii de
dolari, urma acum să plătească fericitului câştigător suma de
aproape trei milioane şi jumătate de dolari.
Percy Stuart privi fix pe şeful de masă. Ochii acestuia
exprimau groază. De altfel, şi ceilalţi crupieri erau speriaţi,
figurile lor devenind palide ca ceara.
Şeful de masă se ridică de la locul său.
— Trebuie să întrerupem jocul pentru câteva minute, până
ce vom aduce noi sume de bani în casă! spuse el.
După câteva minute, şeful de masă aduse suma pe care o
câştigase Percy Stuart, încredinţându-i banii.
După aceasta, vechiul şef de masă, care suferise un astfel
de eşec, fu înlocuit. Locul său fu luat de un englez, care
clătina mereu din cap, neştiind cum să-şi explice eşecul
suferit de colegul său. Jocurile reîncepură.
 — Pot miza o sută de mii de dolari? întrebă Percy.
— După cum doriţi, domnule! răspunse noul şef de masă.
Percy Stuart pierdu de trei ori la rând câte o sută de mii de
dolari. Mizase tot pe «Varşovia«. A patra oară însă, mizând pe
acelaşi oraş, câştigă. Bila de fildeş se oprise la Varşovia, cu
toate că, după cum se părea, puteri misterioase încercau să-i
dirijeze mersul în altă parte.
Percy Stuart încasă din nou un câştig de două milioane.
Şeful de masă fu iarăşi înlocuit, de astă dată de un bătrân, cu
părul cărunt. Acesta era chiar Steen, unul din proprietarii
cazinoului. Dar nici Steen nu putea să facă nimic. Percy
Stuart, pontând mereu pe Varşovia, câştigă de trei ori la rând.
În cele din urmă, Steen declară că banca nu poate primi o
miză mai mare de douăzeci de mii de dolari. Personalul era
nevoit să aducă mereu bani. Toţi jucătorii din celelalte săli se
îngrămădiseră în sala unde juca tânărul american.
Palid la faţă, Steen declară că masa de joc trebuie să aibă
un oarecare defect. Invită deci pe Percy Stuart la o altă masă
de ruletă. Dar şi la aceasta, Percy continua să câştige. La
miezul nopţii, tânărul american avea un câştig de 7 milioane
de dolari. O astfel de înfrângere nu suferise niciodată banca
din Madeira.
Minunea se întâmplase însă numai datorită unui aparat pe
care Percy Stuart îl purta asupra sa. Tânărul american avea
sub haină, în jurul corpului, o curea de care erau fixate mai
multe baterii mici. De la curea, pornea o sârmă subţire prin
mâneca stângă, până la încheietura mâinii, unde era prinsă
de brăţara de metal de la ceasul tânărului american. În
brăţara aceasta se afla ascuns un electromagnet mic, dar
foarte puternic. O a doua sârmă, pornită tot de la curea,
mergea până în buzunarul din partea dreaptă a pantalonilor
lui Percy Stuart, unde avea priza. Când tânărul american
apăsa pe această priză, aparatul electromagnetic din brăţara
ceasului de la mâna stângă declanşa un puternic curent
electromagnetic. Percy Stuart descoperise că bila ruletei,
anume construită de William şi Steen, era numai pe deasupra
de fildeş, iar la mijloc avea un miez gros de metal. Mizând pe
oraşul Varşovia, Percy Stuart avea grijă să-şi ţină mâna
dreaptă în buzunar, iar mâna stângă întinsă spre masă, lângă
locul unde era marcat oraşul Varşovia. După ce bila era pusă
în mişcare de şeful de masă, Percy Stuart apăsa cu mâna
dreaptă contactul din buzunarul său drept. Brăţara de la
mâna stângă, încărcată acum puternic cu curent
electromagnetic şi fiind chiar lângă locul unde era marcat
acest oraş, atrăgea acolo bila cu miezul de metal.
În felul acesta, Percy Stuart reuşea să dirijeze bila acolo
unde miza. Bineînţeles că şeful de masă, datorită unui sistem
complicat, bazat pe aceleaşi mijloace, încerca să dirijeze bila
în altă direcţie. Curentul electromagnetic al aparatului lui
Percy era însă mai puternic.
Secretul acesta fusese descoperit de Percy Stuart din chiar
primele zile ale prezenţei lui la Madeira. Dându-şi seama cu
ce mijloace operează antreprenorii cazinoului, se dusese la
Lisabona, construindu-şi aparatul său electromagnetic,
minuscul, dar foarte puternic.
După amiază, când Percy Stuart veni din nou la cazinou,
găsi afişe mari în toate saloanele, prin care direcţiunea
anunţa că nu se admit mize mai mari de zece mii de franci.
Aceasta fu prima încercare a antreprenorilor de a lupta cu
Percy Stuart.
Tânărul american se aşeză şi de astă dată la una din
mesele de ruletă, câştigând pe tot timpul serii. Când se ridică
de la locul său, spre a face o mică pauză, se apropie de el un
tânăr şi i se adresă:
— Domnii William şi Steen ar vrea să vă vorbească!
Percy Stuart îl urmă tăcut într-un elegant salon de primire,
unde era aşteptat de cei doi englezi. William deschise
discuţia:
—  Vă mulţumesc că aţi venit! E vorba de o afacere foarte
bună pentru dvs. şi de aceea vă voi vorbi fără ocoluri. Nu ştiu
în ce mod aţi reuşit să descoperiţi secretul nostru. Fapt e că
sunteţi în măsură să ne ruinaţi banca. Vă oferim douăzeci de
milioane de dolari, dacă vă obligaţi să părăsiţi imediat insula
şi să nu spuneţi nimănui cele ce aţi constatat aici!
Percy Stuart clătină din cap.
—  Sunt nevoit să resping propunerea dvs., fiindcă n-am
venit la Madeira să mă îmbogăţesc, ci ca să pun capăt unei
nemaipomenite ticăloşii. Nu vă cer nimic altceva decât să
încetaţi cu escrocheriile dvs.!
Cei doi englezi tresăriră speriaţi. Dar Percy Stuart nu mai
spuse niciun cuvânt, ci se întoarse în sala de jocuri,
aşezându-se din nou la o masă şi câştigând mereu, spre
marea uimire a crupierilor.
A doua zi, Percy Stuart continuă să câştige datorită
aparatului său. El fu însă foarte prevăzător, întrucât îşi dădea
seama că cei doi englezi nu se vor da în lături de la niciun
mijloc spre a-l face inofensiv. Şi, într-adevăr, aşa era, căci
William şi Steen îşi şi întocmiseră un plan de răzbunare.
Chiar în ziua în care tânărul american trimisese băncii sale
din New-York cel de al zecelea milion de dolari câştigat la
ruletă, spre a fi împărţiţi săracilor din metropolă, William şi
Steen începuseră tratativele cu un tânăr înalt şi cu barbă
neagră.
—  D-ta ştii, Posta, în ce situaţie ne găsim! spuse William.
Ţi-ai investit şi d-ta mulţi bani în întreprinderea noastră şi
dacă lucrurile vor merge aşa mai departe, suntem în pericol
să dăm faliment în câteva zile. Dacă izbuteşti să extermini pe
acest Percy Stuart, îţi dăm două milioane de franci, pe care îi
poţi învesti tot în întreprinderea noastră. Ne e perfect egal
cum vei proceda ca să scăpăm de acest om!
—  Îmi am eu planul meu! răspunse Posta. După câte am
aflat, americanul acesta e foarte sensibil. Deci, nu se va lăsa
ofensat. Am să-l provoc şi ştiţi prea bine că sunt un scrimeur
neîntrecut. Restul vi-l puteţi închipui!
Planul lui Posta găsi aprobarea celorlalţi doi ticăloşi.
 IV. DUELUL

 
Lui Percy Stuart i-ar fi fost acum foarte uşor să termine cu
cea de a 75-a însărcinare pe care i-o dăduse clubul Excentric.
N-ar fi avut decât să denunţe poliţiei modul cum erau jefuiţi
jucătorii la tripourile lui William şi Steen. Dar tânărul
american nu făcu lucrul acesta. Îşi propusese nu numai să
demaşte pe cei doi escroci, dar să-i şi ruineze. Dacă s-ar fi
mulţumit să-i denunţe autorităţilor, nu era exclus ca William
şi Steen, datorită influenţei tor, să poată fugi la timp, cu
restul banilor. De aceea, Percy Stuart îşi continuă
deocamdată tactica.
Spre seară, se duse din nou la cazinou, câştigând iarăşi
sume însemnate. La aceeaşi masă de ruletă, luase loc un
tânăr portughez, cu barba neagră. Percy Stuart ştia că
tânărul acesta se numeşte Alfredo Posta, un fost ofiţer
portughez, care făcea parte dintr-o veche familie de nobili.
Posta îşi învestise toată averea în asociaţia lui William şi
Steen. Cei doi antreprenori englezi îşi făceau şi reclamă cu
acest nobil, care era foarte prezentabil şi manierat.
Dar portughezul nu-i era deloc simpatic lui Percy Stuart,
care-l suspecta, întrucât ştia că e interesat în afacerile
murdare ale lui William şi Steen.
În societatea portughezului se mai aflau doi prieteni ai lui,
pe care Percy Stuart nu-i cunoştea.
Şi în această seară, Percy Stuart câştigă mult. Aparatul
său funcţiona minunat. La un moment dat, se auzi vocea lui
Posta, care spuse:
— Omul acesta are un noroc nebun! Îmi vine să cred că nu
joacă corect!
Percy Stuart nu se lăsase niciodată ofensat. Se întoarse
spre portughez, întrebându-l:
— Ce vrei să spui?
— Sunt convins de cele ce spun!
 — Şi de ce lucru anume eşti convins?
— Că joci incorect!
— Vrei să mă ofensezi?
—  Poate că da! Dacă nu-ţi convine, îţi stau la dispoziţie!
Ştii unde mă poţi găsi!
—  Asta n-o ştiu! Nu pot cunoaşte locuinţele tuturor
escrocilor din Madeira!
Portughezul sări în sus, ca muşcat de un şarpe.
—  Acum, m-ai ofensat d-ta pe mine! exclamă el. Îţi voi
trimite martori, căci eu ştiu unde te pot găsi!
Spunând aceste cuvinte, Posta întoarse spatele lui Percy
Stuart şi plecă. Tânărul american mai rămase câteva minute,
iar apoi plecă şi el.
În drumul spre hotel, Percy Stuart reflectă mai adânc
asupra celor întâmplate, ajungând la convingerea că
provocarea portughezului nu putea fi decât opera lui William
şi Steen, Desigur că cei doi englezi puseseră la cale acest
duel, în care să fie învins.
A doua zi dimineaţa, Percy Stuart fu vizitat la hotel de doi
domni eleganţi. Unul din ei susţinea că e un nobil francez, iar
celălalt un nobil spaniol. Se prezentară ca martorii prietenului
lor Costa.
Francezul spuse că emfază:
— Aţi ofensat grav pe seniorul Posta, domnule! Trebuie să-i
daţi satisfacţie!
— Cu plăcere!
— Ce fel de armă alegeţi?
— Arma s-o aleagă senior Posta, întrucât el e cel ofensat. În
ce mă priveşte, vă asigur că el nu mă poate ofensa.
Francezul rămase mulţumit de acest răspuns.
— Atunci alegem floreta!
—  Cu o condiţie însă, răspunse Percy Stuart. Vreau ca
duelul să aibă loc fără martori!
— Senior Posta va fi de acord! Fixaţi vă rog ora şi locul de
întâlnire! Armele vor fi aduse de prietenul nostru.
 —  Propun să ne întâlnim chiar în seara aceasta. La orele
zece, pe stânca «Maria del Mare«. Ştiţi unde e?
—  Da, lângă statueta fecioarei de pe stânca de la ţărmul
mării.
— Aşa e! În jurul statuetei e un fel de platformă. Acolo va
avea loc duelul. Eu voi fi punctual!
Cei doi martori se înclinară şi apoi plecară asigurând pe
Percy Stuart că vor comunica totul lui Posta. Păreau
mulţumiţi de modul cum îşi îndepliniseră mandatul. Dar şi
Percy Stuart era foarte mulţumit că duelul va fi fără de
martori. Vroia să fie singur cu Posta şi era sigur că o să-l
învingă. Ţinea să afle chiar de la el că e o unealtă a lui
William şi Steen.
După masa de seară, Percy Stuart se îmbrăcă foarte
elegant, de parcă s-ar fi pregătit să se ducă la o recepţie. Îşi
puse apoi paltonul pe umeri şi se îndreptă spre stânca «Maria
del Mare«, care se afla la o depărtare de numai zece minute de
hotel. Sus se afla o platformă în mijlocul căreia era statueta
«Sf. Fecioare«.
Când Percy Stuart ajunse la locul de luptă, platforma era
luminată numai de razele lunii. În momentul următor, zări şi
pe portughez. Acesta era şi el foarte elegant îmbrăcat.
Întrucât nu aveau martori, trebuiau să se înţeleagă singuri.
Portughezul spuse:
— Cred că ar trebui să procedăm cât mai repede.
Percy Stuart îşi aruncă paltonul şi pălăria.
— La dispoziţie! Dă-mi arma!
Posta îi întinse două florete. Percy Stuart le examină şi
alese una din ele.
Portughezul se puse în gardă şi spuse rece:
— Începem!
— Mă rog… Începem!
În momentul următor nu se mai auzi decât zângănitul
floretelor, care luceau la lumina lunii.
Percy Stuart era un abil mânuitor de floretă, învăţase
scrima la un renumit profesor italian.
 Dar peste câteva minute, Percy îşi dădu seama că are de-a
face cu un adversar foarte periculos. Portughezul era mereu
în ofensivă, iar Percy îi para cu greu loviturile. Totuşi, nu-şi
pierdu nici curajul şi nici sângele rece.
Trecuseră câteva minute, în care timp tânărul american se
menţinu în apărare. La un moment dat, observă că Posta
urmăreşte o anumită tactică. Îşi schimba poziţia, silind pe
Percy Stuart să fie continuu cu spatele spre râpa stâncoasă,
de la marginea mării.
Trecuseră patru minute de luptă. Acum, Percy Stuart trecu
la ofensivă. Prin lovituri repezi şi abile, îşi atacă adversarul şi
desigur că Posta ar fi pierdut lupta, dacă n-ar fi călcat regulile
cavalereşti ale duelului.
În toiul luptei, portughezul strigă:
— Primeşte acum o lovitură ca pedeapsă pentru cele ce ai
făcut direcţiunii cazinoului!
Odată cu acest strigăt, portughezul se năpusti cu o lovitură
puternică asupra lui Percy Stuart. Tânărul american pară la
început lovitura, dar rămase totuşi zăpăcit. Exclamaţia
portughezului dovedea că el e în serviciul antreprenorilor
necinstiţi ai jocurilor de noroc.
Percy Stuart ar fi vrut să pună o întrebare adversarului
său în această privinţă. Dar portughezul, profitând de cele
câteva clipe de incertitudine din partea lui Percy, îşi continuă
ofensiva, îngrămădindu-l spre marginea prăpastiei. Percy
Stuart se retrase pas cu pas, până ce ajunse la marginea
prăpastiei. Posta strigă din nou:
— Te-am dat gata!
Percy Stuart primi o nouă lovitură, pe care parând-o, îşi
pierdu echilibrul, se clătină pe picioare şi se prăbuşi în
adânc.

.......................................................................................

În cădere, tânărul american îşi pierduse cunoştinţa. Când

îşi reveni în simţiri, se văzu culcat în încăperea mică a unei
barăci de scânduri. Lângă el se afla o femeie tânără care-i
schimba pansamentul la umăr, unde avea o rană sângerândă.
Percy Stuart privi mirat în jurul său.
— Unde mă aflu?
— În casa unor oameni buni, care te-au găsit în nesimţire
pe plajă. Probabil ca ai fost aruncat de valurile mării.
Bărbatul meu, care e pescar, te-a descoperit în nesimţire şi
te-a adus în casa noastră. Acum, s-a dus la Funchal, ca să
cheme un medic.
Percy Stuart mulţumi călduros tinerei femei. Apoi, închise
ochii, gândindu-se la situaţia în care se afla.
Probabil că, datorită unei întâmplări norocoase, scăpase cu
viaţă. În prăbuşirea sa de pe stâncă, căzuse în valurile mării.
Dacă ar fi căzut pe plajă, desigur că şi-ar fi frânt oasele.
După câteva minute, sosi medicul adus de pescar. Medicul
constată că rana lui Percy Stuart nu e gravă. Percy îl rugă să
nu spună nimănui nimic despre această întâmplare.
Timp de 24 de ore, Percy Stuart mai rămase în locuinţa
pescarului. Apoi plecă în oraş. Pe vrednicul pescar îl
recompensă cu o frumoasă sumă de hani.
În aceeaşi zi, William şi Steen fură arestaţi de poliţie, în
urma denunţului lui Percy Stuart. Autorităţile închiseră
cazinoul şi sechestrară întreagă avere a celor doi englezi. La o
examinare a meselor de ruleta, poliţia descoperi complicate
aparate cu fire electromagnetice, care manevrate de şefii de
masă, dirijau după voie mersul bilei.
William şi Steen nu mai ajunseră să fie judeceaţi, căci
reuşiră între timp să dispară. Nu s-a mai putut stabili dacă
evadarea lor a fost sau nu ajutată de autorităţi. Cu ei dispăru
şi Posta.
Percy Stuart comunică clubului Excentric că şi-a dus la
bun sfârşit însărcinarea. Plecă apoi la Lisabona, unde primi:
 
Cea de a 76-a însărcinare
 
 La Madrid e un individ care pretinde că poate reda
bătrânilor vigoarea tinereţii.
Percy Stuart e însărcinat să demaşte pe acest nou
Cagliostro.

Clubul-Excentric.
 
 
VA URMA
 
{*} Sumele de bani jucate, mizele.