Studiu introductiv

Monica Lovinescu este un nume rar întâlnit în media de astăzi, cu toate că vocea i-a
răsunat zi de zi pentru poporul ei aproape o jumătate de veac. La doar câțiva ani de la moartea
ei, lumea pare să o fi uitat-o deja pe una dintre cele mai puternice persoane care a luptat cu tot
ce a avut pentru a făuri istorie – istoria unei țări pe care nu știa dacă avea să o mai vadă
vreodată. O țară care i-a dat totul și care i-a luat totul. O țară pe nume România.

Un nume cât o zestre

Pe 19 noiembrie 1923, într-o zi de luni, în viața cunoscutului critic literar Eugen

Lovinescu a apărut o nouă femeie, o femeie pe care avea să o iubească mai presus de oricare
alta – Monica. Mama, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, profesoară de limba franceză, a iubit-o
foarte mult, ele având tot timpul o legătură specială. Astfel, cei doi intelectuali au crescut-o pe
Monica într-un mediu livresc, dându-i tot ce au avut mai bun: un nume cu greutate în
societatea românească de atunci și de acum, o moștenire genetică ce nu poate fi trecută cu
vederea, o educație aleasă, și o dragoste neasemuită pentru bun și frumos. Copila, „o negresă
mărunţică, sprintenă şi inteligentă”, după cum o descrie unchiul ei, Anton Holban, a crescut
între București și Fălticeni, fiind influențată de marile nume ale culturii românești din acea
vreme care aveau legătură cu tatăl ei sau care participau la cenacul lui, „Sburătorul”.
Cu o astfel de moștenire, Monica era predestinată să ajungă o figură importantă pe
scena culturală a societății românești, iar primii primii pași în această direcție s-au văzut încă
de la vârsta de 8 ani, când i se publică un basm și mai târziu, când publică nuvele și schițe în
revistele Vremea și Kalende. Monica a fost o elevă excepțională, așa că după absolvirea
bacalaureatului se îndreaptă către Facultatea de Litere a Universității din București pentru a
studia limba și literatura franceză, atât de dragi părinților ei. Inteligența ei este remarcată și de
scriitorul Camil Petrescu, care îi oferă poziția de asistentă la seminarul lui de artă dramatică.
Câteva luni mai târziu, primește o bursă de studiu la Paris din partea guvernului francez, o
bursă care avea să îi schimbe viața pentru totdeauna.

i
 Minunata lume nouă

Ajunsă la Paris în 1947, Monica se hotărăște să ceară azil politic la începutul anului
1948, după instaurarea regimului comunist în România. Aici își continuă studiile și
colaborează cu diferite reviste franțuzești precum East Europe, Kontinent, Preuves,
L'Alternative, Les Cahiers de l'Est, Témoignages, La France Catholique, dar scrie din exil și
pentru o serie de publicații românești, cum ar fi Luceafărul, Caiete de dor, Ființa
românească, Ethos, Dialog sau Agora. Scrie articole și studii despre literatura română și
realitățile dureroase ale comunismului din țata ei și traduce în franceză texte românești. În
1951, Monica începe să colaboreze cu Radiodifuziunea franceză, atât la emisiunea în limba
română, cât și la redacția centrală a emisiunilor pentru Europa de Est.

Nu este dragoste mai mare decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi

Când deschizi prima dată jurnalul Monicăi Lovinescu, primul lucru pe care îl observi
este că... nu este, de fapt, un jurnal. Nu este un jurnal în sensul propriu al cuvântului.
Elementele centrale ale unui jurnal clasic sunt emoțiile, trăirile, părerile și întâmplările care
alcătuiesc viața unei persoane, acestea împletindu-se în jurul eului scriitorului. Nu și jurnalele
Monicăi. În cazul ei, eul este neglijat; emoțiile și vorbele nu contează. Ele trebuie date la o
parte pentru a lăsa loc faptelor și oamenilor. Însemnările ei sunt scurte, succinte, cu scop
documentar. Este o dovada ultimă de altruism: jurnalul ei nu este pentru ea. Este pentru noi.
Încetul cu încetul, renunță la toate lucrurile nenecesare din viața ei care nu fac altceva
decât să îi ocupe timpul, atât de prețios, care începe să fie dedicat în totalitate cauzei ei: accea
de a informa, de a culturaliza și de a schimba o situație, o țară și o lume. Astfel, în rândurile
așternute pe hârtie se poate vedea cum planuri, pasiuni și ambiții proprii dispar în defavoarea
unei chemări mai mari: aceea de a ajuta. Monica este disident politic și cultural, iar scopul ei
devine denunțarea ideologiei și acțiunilor comuniste, atât de ireale și totuși atât de palpabile
într-un teritoriu unde ea nu are voie să se întoarcă, dar unde mama îi este ținută captivă.
Nu trece mult timp până când cuvintele ei ating niște puncte sensibile, așa că regimul
comunist recurge la armele pe care le cunoaște cel mai bine pentru a închide vocea puternică a
femeii mărunte de la radio: amenințarea, șantajul și durerea.
Cunoscând relația strânsă dintre cele două din notele informatorilor securității,
comuniștii își dau repede seama că singurul mod de a ajunge la fată este prin mamă. După
cum spune Ion Caraion într-o notă proprie, cele două aveau o relație aparte:

ii
 Deci prin 1955-1958, Monica, aflată la Paris din toamna lui 1947, îi scria de peste un
deceniu în fiecare zi. Repet: în fiecare zi câte o scrisoare. Şi uneori de câte două ori
pe zi. Toate acele scrisori, câteva mii, compartimentate pe ani, fuseseră date la legat
şi alcătuiau nişte mici volumaşe de corespondență primită din străinătate şi purtând,
fiecare volumaş, însemnul anului expedierii. Erau vreo douăsprezece sau treisprezece.
Anul 1947, anul 1948, anul 1949 şi tot aşa, până în 1958. Lipseau, bineînţeles,
scrisorile oprite de cenzură sau pe care le pierduseră postaşii, în fiecare mic tom fiind
- de aceea - şi ruperi de ritm. Dar de scris, ele îşi scriau şi-şi scriseseră una alteia în
fiecare zi, o dată sau de două ori. Şi în fiecare zi, unica sa preocupare, de altfel, în
afara încercării de a asculta la radio Parisul, de unde i se părea că aude vocea
Monicăi, în fiecare zi mama desprindea câte un tom cu scrisori din raft, ca pe un mic
sicriu cu nimicuri, citind şi recitind ore întregi epistolele fiicei, evocându-si-o,
bâiguind cu imaginaţia pe urmele copilului plecat şi, pentru ea, pierdut.

Autoritățile o pun pe Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu într-un lagăr de concentrare în

speranța că acest lucru o va determina pe fiică să tacă, iar când rezultatul nu este cel așteptat,
o torturează pe femeia care i-a dat viață, îi opresc accesul la mediacție și, în 1960, o ucid, în
speranța că acest lucru o va frânge pe Monica. Dar nu se întâmplă.
Din 1962, Monica Lovinescu începe colaborarea cu Radio Europa Liberă, postul de
radio anticomunist finanțat de americani, unde avea două emisiuni săptămânale, Actualitatea
culturală românească și Teze și antiteze la Paris. Aceste emisiuni au avut o mare influență
asupra situației din România și a regimului de la București, după cum ne arată nu doar
însemnările din jurnal, ci și istoria. Monica și-a opținut puterea de influență ce venea pe calea
undelor, nu doar pentru a-și informa ascultătorii, ci și pentru a trata în mod direct cu
reprezentații autorității. Nu că ar fi făcut vreun compromis. De-a lungul anilor, cuvintele de
condamnare care transcendeau barierele fizice și Cortina de fier, au fost folosite pentru a ajuta
intelectualii din țară și din afara ei, pentru a negocia eliberări și pentru a schimba situații. Iar
guvernului nu îi plăcea ce auzea, așa că această voce ușor răgușită și ușor franțuzită trebuia
redusă la tăcere definitiv.
După cum însăși Monica povestește, în după-amiaza zilei de 18 noiembrie 1977, doi
bărbați necunoscuți o așteptau în curtea casei. După ce a refuzat să îi lase să intre, aceștia au
început să o bată cu sălbăticiune, lăsând-o inconștientă. Din fericire, un vecin a auzit-o, i-a
„pus pe fugă” pe cei doi și a chemat ajutoare. Este transportată de urgență la spital, în stare de
comă, dar își revine relativ repede și păsrăsește spitalul după doar cinci zile, împotriva voinței

iii
medicilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma, ajuns de curând la Paris și
pentru a-și anunța ascultătorii despre întâmplările prin care a trecut.
Nu este de mirare, deci, că atacurile din presă ale lui Ion Caraion, Corneliu Vadim
Tudor, Eugen Barbu și ale multor altora nu o deranjează cât de puțin – ce efect pot avea
cuvintele rostite din ură și lipsite de orice fundație împotriva unei femei care a sacrificat nu
numai viața mamei ei, ci era gata să și-o dea și pe a ei, totul în schimbul dreptului de a vorbi
liber, de a spune ce crede și de a-și menține integritatea. Pe lângă acestea, Monica a renunțat
la cariera strălucitoare care o aștepta, fie de scriitor, critic literar sau regizor, viața personală,
pentru a-și dedica tot timpul, energia și emoțiile altora.

Dacă te roagă cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două

Monica și soțul ei, Virgil Ierunca, și-au folosit influența și relațiile nu pentru a avansa
în carieră, pentru a deveni cunoscuți sau prosperi, ci pentru a ajuta. Astfel, cei doi au făcut
întotdeauna nu doar ce li s-a cerut, ci tot ce le-a stat în putere pentru a ajuta deținuți politici
din România, disidenții din țară și din afara ei, refugiații dar și pe cei care fuseseră exilați.
Unul dintre cele mai elocvente cazuri este cel al scriitorului Dorin Tudoran. Când află că
acestuia nu îi este acordat buletinul, Monica și Virgil încep să dea telefoane, să scrie cronici,
să ia legătura cu diferite contacte și să facă orice este posibil pentru a-l ajuta pe Tudoran să
emigreze. Dar ajutorul nu se oprește aici. După ce acesta își primește, în cele din urmă, viza
pentru plecarea în străinătate, Monica încearcă să îl ajute cu bani, cu un loc de stat și chiar cu
o slujbă, apelând de nenumărate ori la amicul ei, Vlad Georgescu, pentru a-i oferi lui Tudoran
o funcție în cadrul postului de radio pe care acesta îl conduce.
Un alt caz este cel al scriitorului și dramaturgului Matei Vișniec. Ajuns la Paris cu o
bursă de studiu, acesta află că una dintre piesele lui a fost interzisă cu o zi înainte de premieră
și cere azil politic în Franța, pe care îl și obține. Venit singur și nepregătit, autorul își
amintește ajutorul neașteptat venit din partea ei:
Monica Lovinescu era însă, dincolo de lupta ei împotriva comunismului, o
sursă inepuizabilă de sfaturi practice pentru cineva ca mine proaspăt aterizat la
Paris. Ea mi-a sugerat ideea de a începe un doctorat şi de a postula pentru o bursă în
acest sens, ea şi Virgil Ierunca mi-au vorbit despre opacitatea mediilor de informare
franceze când vine vorba de comunism, despre modul în care funcţionau editurile şi
editorii, revistele şi diversele publicaţii literare etc. (...)Tot ea m-a dus la cenaclul
„lui Mămăligă" unde am citit poezie şi apoi teatru... Şi tot ea m-a sunat într-o zi la

iv
 căminul unde stăteam ca să-mi spună că era un post liber la München la Europa
Liberǎ şi un altul la BBC… Practic, aşa am postulat pentru BBC, în urma unei
informaţii pe care mi-a dat-o Monica, şi tot ea l-a sunat pe directorul de atunci al
postului, Cristian Mititelu, ca să-i vorbească de mine. Aşa s-a făcut deci că m-am
dus, în august 1988, la Londra, unde am stat un an şi două luni.

Ea era un fel de ghid moral al întregii lumi culturale române din Occident.
Uneori te recomanda unei fundaţii, de unde-ţi dădea bani să-ţi cumperi cărţi şi
diverse nimicuri. Şi-n rest se interesa cum e-n ţară şi ce se întâmpla în literatura
română. În întâlnirile mele cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, în general, îi
rugam să nu spună adevărul întreg despre cărţile mele, zice și Augustin Buzura.

A iubit întotdeauna oamenii și se simţea răspunzătoare pentru fiecare dintre cei în

suferinţă sau în pericol, așa că încerca întotdeauna să facă tot ce se putea. Iar atunci când nu a
putut face nimic, cum a fost în cazul lui Gheorge Ursu, a fost devastată și îndurerată că nu i-a
fost cerut ajutorul, că nu a putut interveni. Așa cum spune foarte frumos Ioana Pârvulescu,
Monica a ajutat nenumărate „persoane aflate în primejdie, pe care le-a salvat făcând scut de
cuvinte în jurul lor, la Europa liberă. Îi îmbracă în armura vocii ei pe toţi cei în care crede. Se
simte părtaşă şi răspunzătoare pentru fiecare om ameninţat.”

Monica Lovinescu – un om ca nimeni altul

Când citești însemnările zilnice din jurnalele ei, îți dai seama că Monica a reușit
cumva să împletească istoria cu politica și cultura, legându-le pe toate într-un nod gordian
imposibil de desfăcut. Cum a reușit acest lucru o femeie micuță în blugi, folosindu-se de
nimic altceva decât de puterea cuvintelor, nu se știe exact, dar inteligența și bunătatea par să
fie elemente cheie ale răspunsului final. Deși, în aparență, Monica a renunțat la ambițiile
literare, ea a reușit să își transforme vocația într-o armă de luptă, de mare impact, fără a
renunța la visul ei de a fi o scriitoare.
Cu toate că a trăit aproape toată viața la Paris, Monica s-a înconjurat întotdeauna de
români și nu a lăsat să îi scape nici un detaliu despre viața din țară. Petrecea în fiecare zi ore
bune pentru a afla cele mai noi vești și a fi la curent cu tot ce se întâmpla românilor și
României, fiind întotdeauna perfect sincronizată cu evoluția și transformările ce aveau loc.

v
 Pare să fi citit fiecare operă literară, oricât de mică și neînsemnată, a fiecărui scriitor
român contemporan și când o auzi cum vorbește despre ei, ai impresia că îi știe pe fiecare pe
nume - și așa este. Casa lor din Paris a găzduit mai mulți artiști români decât poate orice alt
cenaclu românesc, iar „La Monici” mergeai de drag, după cum mărturisesc cei care le-au
călcat pragul. Ajuns acolo, primeai o băutură, ceva bani, poate o carte și o vorbă bună. Iar
acest tratament nu era oferit doar prietenilor. Monica povestește cum, într-o seară de iarnă,
după ce au ajuns acasă cu taxiul, taximetristul nu a mai putut porni mașina, așa că a fost
invitat la un pahar de tărie și o gustare. A plecat de la Monici cald, sătul și mai ales... surprins!

Despre Monica se mai pot spune multe lucruri și toate numai de bine. Chiar și în nota
informativă a securistului Ion Caraion, care mustește de răutate și viclenie, despre Monica se
spun lucruri de bine. Însă în locul unei prelungiri nenecesare a acestei introduceri, te invit,
cititorule drag, să o cunoști chiar tu pe Monica.

Lectură plăcută!

vi