Malpraxis medical.

Lipsa consimţământului scris al pacientei şi

omisiunea medicului de a informa adecvat pacienta asupra
riscurilor procedurii medicale - încălcarea art. 8 din Convenţie -
cauza Csoma c. României

Prin hotărârea din 15 ianuarie 2013 pronunţată în cauza Csoma c. României (cererea
nr. 8759/05), Curtea a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie prin faptul că, pe de o parte,
pacienta nu a fost complet informată cu privire la riscurile intervenţiei medicale, nu s-a
obţinut consimţământul scris al acesteia, s-a omis efectuarea testelor pre-operative
obligatorii, iar pe de altă parte, la momentul respectiv, statul nu asigura un cadrul legal
adecvat pentru reclamantă de a obţine un remediu efectiv pentru prejudiciul cauzat.
Prezentarea hotărârii

1. Circumstanţele cauzei

Reclamanta, de profesie asistentă medicală, a rămas însărcinată în ianuarie 2002,

evoluţia sarcinii fiind monitorizată de dr. P.C., medic ginecolog la Spitalul Orăşenesc
Covasna, iar în a 16-a săptămână a sarcinii fătul a fost diagnosticat cu hidrocefalie, ceea ce l-
a determinat pe medic să decidă întreruperea sarcinii.

In acest scop, reclamanta a fost internată în Spitalul Orăşenesc Covasna la data de 13

mai 2002, unde i s-a administrat prin perfuzie, iar a doua zi prin injecţie abdominală, soluţie
concentrată de glucoză care a determinat astfel moartea fătului.

În noaptea zilei de 15 mai 2002, reclamanta a avut febră şi frisoane, iar în dimineaţa
zilei următoare fătul a fost expulzat, după care pacienta a început să sângereze intens. In
pofida celor două chiuretaje efectuate de medic, hemoragia nu a putut fi oprită, reclamanta
fiind diagnosticată astfel cu Coagulare Intravasculară Diseminată (CID), ceea ce l-a
determinat pe medicul său să decidă trimiterea de urgenţă a pacientei la Spitalul Judeţean din
Sfântu Gheorghe, situat la aproximativ 30 de kilometri distanţă.

Deşi pacienta se afla într-o stare critică, pe parcursul transportului ea a fost asistată
doar de o asistentă medicală. Ajunsă la Spitalul Judeţean, medicii au trebuit să procedeze la o
histerectomie totală şi anexectomie bilaterală pentru a-i salva viaţa.

Apreciind că doctorul P.C. a comis erori medicale grave în tratamentul efectuat,

reclamanta a adresat o plângere Colegiului Medicilor Covasna, care, la 18 septembrie 2002, a
ajuns la următoarele concluzii:

i. întreruperea sarcinii fusese corect indicată;

ii. injectarea soluţiei de glucoză pe cale abdominală impunea monitorizarea acesteia şi o
localizare precisă a placentei cu ajutorul unei ecografii care însă lipsea din foaia de
observaţie a pacientei; o atare metodă impunea o prealabilă informare a pacientei
asupra posibilelor riscuri şi complicaţii precum şi obţinerea unui consimţământ scris
al acesteia, care de asemenea lipsea din fişa medicală;
iii. CID nu reprezenta o consecinţă directă a injectării pe cale abdominală a soluţiei deşi
reprezintă o rară şi gravă complicaţie rezultată din folosirea acestei metode;
 iv. luând în considerare că CID a fost detectată în timp util, ceea ce a permis transferul
pacientei către un alt spital cu consecinţa salvării vieţii acesteia, nicio neglijenţă
medicală nu a putut fi identificată.

Totuşi, raportul constata anumite neregularităţi de natură procedurală, respectiv lipsa

consimţământului scris al pacientei, lipsa ecografiei pentru localizarea placentei, inexistenţa
rezultatelor testelor de laborator preliminare, precum şi faptul că în raport de facilităţile şi
resursele Spitalului Orăşenesc, cazurile cu risc potenţial ridicat ar fi trebuit tratate în unităţi
spitaliceşti dotate corespunzător.

Totodată, în cursul anului 2002, reclamanta a formulat plângere penală împotriva

doctorului P.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de vătămare corporală gravă şi, respectiv,
neglijenţă în serviciu, iar la 19 noiembrie 2002 s-a constituit parte civilă.

La 4 decembrie 2002, la solicitarea organului de cercetare penală, Serviciul de

Medicină Legală Sfântu Gheorghe a finalizat un raport medical de expertiză prin care se
concluziona lipsa oricărei neglijenţe medicale, subliniindu-se că metoda aleasă pentru
provocarea avortului putea fi realizată in orice unitate medicală cu profil ginecologic. De
asemenea, se preciza că lipsa menţiunilor privind rezultatele testelor de laborator din fisa
medicală nu excludea posibilitatea ca testele să fi fost efectuate în realitate fără a se fi notat
însă rezultatul acestora.

La 15 ianuarie 2003, reclamanta a formulat obiecţiuni la acest raport de expertiză cu

privire la care, apreciindu-l incomplet, a solicitat să se răspundă printre altele la întrebările
dacă doctorul şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau în procedura de provocare a avortului,
dacă existau şi alte metode disponibile de întrerupere a sarcinii, dacă efectuarea ecografiei ar
fi putut influenţa cursul intervenţiei, precum şi dacă supunerea sa histerectomiei totale ar fi
putut fi evitată în condiţiile în care ea ar fi fost internată într-o unitate medicală dotată
corespunzător

La 27 martie 2003, Institutul de Medină Legală Târgu-Mureş a emis un aviz asupra

cazului reclamantei în care se specifica printre altele că nu se regăsea în documentele
medicale formularul necesar a fi completat şi semnat de doi medici specialişti şi de directorul
spitalului în cazul procedurilor de întrerupere a sarcinii mai mari de 14 săptămâni. De
asemenea, lipsea acordul scris al pacientei, necesar în intervenţiile medicale cu risc ridicat, tot
astfel cum lipseau şi rezultatele preliminare de laborator precum şi date privind localizarea
placentei prin ecografie.

La 26 ianuarie 2004, I.N.M.L. Mina Minovici a confirmat raportul din 4 decembrie

2002, apreciind că nu a existat neglijenţă medicală din partea medicului cu toate că, într-
adevăr, acesta din urmă a omis să discute cu pacienta despre riscurile pe care le implica
intervenţia medicală şi să obţină consimţământul scris al acesteia.

La 27 februarie 2003, deci anterior emiterii punctului de vedere de către I.N.M.L.

Mina Minovici, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna a decis
scoaterea de sub urmărire penală a doctorului P.C., soluţie confirmată de procurorul ierarhic,
precum şi de Tribunalul Covasna la 29 septembrie 2004.

2. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

 Reclamanta a invocat încălcarea drepturilor sale prevăzute art. 2, 6 şi 13 din
Convenţie prin faptul că nu a fost informată corespunzător asupra riscurilor intervenţiei şi că,
din cauza neglijenţei medicale, viaţa sa a fost pusă în pericol, fiind in imposibilitate de a mai
purta o sarcină.

Curtea, arătând că este singura în măsură să califice în drept situaţia de fapt dedusă
judecăţii şi că poate analiza o cerere din perspectiva unui alt articol decât cel invocat de
reclamant (Guerra şi alţii c. Italiei, 19 februarie1998, par. 44), a apreciat oportună examinarea
cauzei din perspectiva art. 8 al Convenţiei.

2.1. Admisibilitate

Guvernul a invocat excepţia neepuizării căilor de atac interne, susţinând că reclamanta

ar fi putut introduce o acţiune în răspundere civilă delictuală (art. 998-999 şi art. 100 alin. 3
C.civ.), reiterând aceleaşi argumente expuse în cauza Stihi-Boos c. României (cererea nr.
7823/06, decizia din 1 octombrie 2011, par. 44-48), făcând referire la hotărâri ale instanţelor
interne prin care a fost angajată răspunderea medicilor şi a spitalelor pentru prejudiciile
suferite de pacienţi prin erori medicale.

Curtea a apreciat că argumentele invocate de Guvern în acest sens sunt strâns legate
de fondul cauzei, motiv pentru care se impune unirea acestora cu fondul, declarând astfel
cererea admisibilă.

2.2. Asupra temeiniciei cererii

2.2.1. Susţinerile părţilor

Reclamanta a invocat faptul că nu a fost informată cu privire la natura şi posibilele

consecinţe ale procedurii medicale, susţinând că împrejurarea că ea era asistentă medicală nu
exonera medicul de îndeplinirea obligaţiilor sale de informare şi obţinere a consimţământului
pacientei. Tot astfel, în condiţiile în care procedura de întrerupere a sarcinii nu era urgentă, nu
există justificare pentru lipsa de pregătire a intervenţiei, în special cu privire la omisiunea de
a efectua testele de laborator preliminare.

Guvernul a susţinut că nu poate fi angajată răspunderea statului pe temeiul art. 8 din

Convenţie dat fiind că, pe de o parte, autorităţile naţionale nu au identificat nicio culpă din
partea medicului, iar pe de altă parte reclamanta, internată voluntar în spital, a cunoscut
semnificaţia procedurilor medicale realizate asupra sa. Guvernul a recunoscut, însă, că
singura neglijenţă a medicului poate fi identificată în omisiunea sa de a obţine
consimţământul scris al pacientei, împrejurare care însă nu poate conduce la concluzia că
pacienta nu fusese informată cu privire la natura procedurii sau că a lipsit consimţământul
acesteia.

2.2.2. Principii aplicabile

Curtea a reiterat principiile generale statuate în jurisprudenţa sa privitoare la

răspunderea statelor pentru erorile medicale, subliniind că statele contractante trebuie să
adopte reguli prin care spitalele publice şi private să fie obligate să recurgă la măsuri apte să
protejeze viaţa pacienţilor (decizia Trocellier c. Franţei, nr. 75725/01, par. 4).
 In acelaşi context, Curtea a reafirmat importanţa accesului la informaţii al persoanelor
confruntate cu riscuri privitoare la sănătatea lor, astfel ca aceste persoane să poată aprecia
riscurile la care se expun prin anumite tratamente medicale iar pe de altă parte
consimţământul acestora să fie unul dat în deplină cunoștinţă.

În măsura în care un risc previzibil se materializează fără ca pacientul să fi fost

anterior complet informat de către doctori, statul poate fi direct răspunzător în temeiul art. 8
din Convenţie pentru lipsa acestor informaţii (cauza Vo c. Franţei  [MC], nr. 53924/00, par.
89).

In registrul specific al neglijenţei medicale, Curtea admite că posibilitatea concretă

oferită victimei la nivel naţional de a avea acces deplin la procedurile civile sau disciplinare
care să conducă eficient la angajarea răspunderii pentru erorile medicale şi la despăgubirea
adecvată a victimei, poate fi în principiu suficientă pentru a exonera statul de răspundere
(cauza Calvelli şi Ciglio c. Italiei, [MC], nr. 32967/96, par. 48-51).

2.2.3. Aplicarea principiilor la cauza de faţă

Curtea, pornind de la faptul că prin intervenţia medicală efectuată de doctorul P.C.,

viaţa reclamantei a fost grav pusă in pericol, cu consecinţa imposibilităţii pentru aceasta de a
mai putea rămâne însărcinată, a constatat că a existat astfel o ingerinţă în dreptul la viaţă
privată al reclamantei.

Pentru a stabili dacă statul şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive impuse de exigenţele
art. 8 din Convenţie, Curtea, fără a fi însă în poziţia de a contrazice soluţiile instanţelor
naţionale privind neangajarea răspunderii penale a medicului P.C., s-a raportat atât la
circumstanţele concrete în care a fost efectuată intervenţia medicală, reflectate în conţinutul
rapoartelor de expertiză efectuate de autorităţile naţionale, cât şi la posibilitatea legală pusă la
dispoziţia reclamantei, la nivel naţional, de a obţine un remediu eficient al vătămării suferite.

Astfel, Curtea, în primul rând, a luat act de faptul că toate rapoartele de expertiză
converg în a stabili că medicul a neglijat, anterior intervenţiei, să obţină consimţământul scris
al pacientei şi să efectueze testele de laborator preliminare. In acest context, nu a putut fi
identificată o explicaţie raţională a omisiunii medicului de a cere consimţământul scris al
pacientei, Curtea respingând argumentul Guvernului potrivit căruia calitatea de asistentă
medicală a reclamantei ar justifica lipsa de informare şi ar sugera existenţa în fapt a
consimţământului acesteia.

Tot astfel, Curtea a constatat o inexplicabilă manieră de gestionare a situaţiei de către

doctor, care, deşi nu exista urgenţă în a proceda la întreruperea sarcinii, a neglijat să efectueze
testele preliminare obligatorii şi să aprecieze obiectiv dacă spitalul respectiv era dotat
corespunzător pentru a putea face faţă unor eventuale complicaţii. Tot din perspectiva lipsei
urgenţei în realizarea intervenţii medicale, Curtea a constatat că raportul de expertiză realizat
în timpul procedurilor judiciare nu a răspuns obiecţiunilor formulate sub aspect de
reclamantă, în condiţiile în care un răspuns detaliat asupra acestui aspect ar fi putut pune în
lumină cursul evenimentelor care au condus la pierderea suferită de reclamantă.

Privitor la remediile legale puse la dispoziţia reclamantei, Curtea, deşi a acceptat că

exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal ar fi suficientă prin ea însăşi să asigure
reclamantei o posibilitate reală de a obţine repararea prejudiciului, a apreciat totuşi că
maniera în care investigaţiile au fost derulate nu au satisfăcut anumite exigenţe.

Astfel, în rapoartele de expertiză s-a menţionat lipsa oricărei erori medicale din partea
medicului, în pofida unor evidente omisiuni ale acestuia, greşeli pe care de altfel rapoartele le
indicau.

La rândul său, procurorul nu a acordat atenţie contradicţiilor existente în rapoartele de

expertiză cu privire la culpa medicului, bazându-şi soluţia doar pe raportul realizat la cererea
sa (cel din 4 decembrie 2002), fără a lua în seamă raportul Colegiului Medicilor Covasna,
deşi acesta din urmă părea complet şi mai bine orientat pe aspectele procedurale analizate. Nu
în ultimul rând, Curtea a remarcat că procurorul nu a ajuns să cunoască punctul de vedere al
INML Mina Minovici, acesta neglijând totodată să se preocupe de obiecţiunile şi întrebările
ridicate de reclamantă cu privire raportul de expertiză realizat la 4 decembrie 2002.

In condiţiile în care, la momentul desfăşurării evenimentelor ce fac obiectul prezentei

cauze, nu era posibilă efectuarea unei noi expertize în cazul în care I.N.M.L. Mina Minovici
emisese un punct de vedere oficial, Curtea a constatat imposibilitatea reclamantei de a ridica,
din nou, pe calea unei proceduri, problema existenţei unei erori medicale. Acest aspect pune
sub semnul întrebării dacă acţiunea civilă formulată de către reclamantă în contradictoriu cu
medicul ar fi fost un remediu efectiv, mai ales având în vedere că raportul de expertiză
medico-legală ar fi fost un mijloc de probă esenţial în susţinerea acţiunii sale civile.

Curtea, deşi a remarcat o dezvoltare a jurisprudenţei naţionale în acest sens, totuşi a

constatat că instanţele naţionale nu au o practică bine stabilită privind răspunderea spitalelor
în cazurile de culpă medicală (cauza Stihi-Boos c. României, citată anterior, par. 64). Această
constatare coroborată cu nereţinerea vreunei culpe medicale în rapoartele de expertiză
efectuate, conduce la concluzia existenţei unei şanse minime pentru reclamantă de a fi putut
obţine un remediu eficient.

Cu toate că Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii a facilitat

obţinerea de despăgubiri de către victime chiar în lipsa stabilirii unei culpe a personalului
medical, Curtea a apreciat că ar fi disproporţionat a i se cere reclamantei să formuleze din
nou o altă cerere în despăgubiri în faţa instanţei civile, în condiţiile în care reclamanta, la
momentul respectiv, nu a rămăsese pasivă ci sesizase Colegiul Medicilor şi organele
judiciare, în cadrul procedurilor penale constituindu-se şi parte civilă.

Toate aceste argumente au fost suficiente pentru a determina Curtea să constate că

reclamantei i-a fost încălcat dreptul la viaţă privată prin lipsa de informare a acesteia asupra
riscurilor pe care le implica procedura medicală şi prin neimplicarea acesteia de către medic
la alegerea tratamentului medical administrat. Mai mult, statul nu şi-a îndeplinit obligaţia
pozitivă de a asigura la momentul respectiv un sistem legal eficient prin care reclamanta să
obţină o reparare adecvată a încălcării dreptului său la viaţă privată.

A existat, astfel, o încălcare a art. 8 din Convenţie.

3. Satisfacţia echitabilă

Curtea a dispus ca statul pârât să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la

rămânerea definitivă a hotărârii, suma de 6.000 EUR, cu titlu de daune morale.