2.1.6.

Reguli particulare existente în contabilitatea americană

Există mai multe categorii de reguli particulare în contabilitatea americană. Dintre acestea
prezentăm:
A. Regulile referitoare la contabilitatea activelor fixe privesc în principal evaluarea
acestora şi recuperarea valorii prin amortizare.
În contabilitatea americană principiul costului istoric are o mare importanţă, iar cheltuielile
sunt recunoscute numai atunci când consumurile generează venituri. Aproape nici o dată nu are loc
reevaluarea activelor fixe, în schimb se efectuează scăderi de valoare a acestora în mod ocazional.
Costul de achiziţie istoric cuprinde preţul facturat, cheltuielile de transport, cheltuielile de
asigurare, cheltuielile de instalare.
Recuperarea valorii activelor fixe pe perioada duratei lor de viaţă se face în mod sistematic şi
raţional. Sunt acceptate mai multe metode de calcul a amortizării, dar metoda liniară este
preponderentă. Celelalte metode acceptate sunt:
- metoda unitară de producţie stabileşte o relaţie între depreciere şi utilizare, practic faţă de
metoda liniară care repartizează costul activului fix în perioade de timp, această metodă
repartizează costul activului fix asupra orelor de utilizare prevăzute. Este o metodă utilă
în cazul în care utilizarea diferă de la un exerciţiu financiar la altul;
- metoda SOFTY este o metodă de amortizare accelerată;
- metoda degresivă se utilizează pentru o singură valoare (k=2).
B.Contabilitatea contractelor de locaţie financiară se realizează având ca fundament
principiul priorităţii realităţii economice asupra juridicului.
Contractele de locaţie financiară se caracterizează prin aceea că proprietatea bunurilor
închiriate rămâne celui care închiriază, chiriaşul preluând uneori chiar şi riscul utilizării bunului, dar
nu şi celelalte atribute ale proprietăţii. Prelucrarea contabilă la chiriaş presupune înscrierea unui activ
în contrapartidă cu o datorie la semnarea contractului. În România ae tratează similar leasingul
financiar, bunurile fiind considerate intrate odată cu semnarea contractului şi preluarea activului,
concomitent înregistrându-se şi datoria faţpă de proprietarul bunului (operatorul de leasing).
La proprietar înregistrările privind transferul proprietăţii bunurilor nu au relevanţă, acesta fiind
considerat un furnizor de servicii.
Spre deosebire de alte legislaţii, în legislaţia americană contractele de natură financiară trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
- proprietatea bunurilor se transferă automat la sfârşitul contractului;
- durata contractului este cel puţin egală cu 75% din durata de viaţă a bunului;
- valoarea actualizată a plăţilor sub formă de chirii şi dobânzi este cel puţin 90% din
valoarea de piaţă;
- chiriaşul poate achiziţiona bunul în cursul contractului.
C.Contabilitatea stocurilor este de asemenea particularizată prin modalităţi de evaluare ale
acestora.
Stocurile se evaluează aproape în toate cazurile la cea mai mică valoare între cost şi preţul
pieţei. Prin cost se înţelege cost de înlocuire. Majoritatea companiilor americane utilizează metoda
LIFO spre deosebire de contabilitatea engleză.
D.Contabilitatea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare porneşte de la definiţia cercetării ca
fiind activitatea care vizează dobândirea de cunoştinţe noi în speranţa că ele vor fi utilizate pentru a
pune la punct servicii noi, produse noi, etc. Se defineşte de asemenea dezvoltarea ca fiind punerea la
punct de produse noi, servicii noi, procedee şi tehnici noi. Nu constituie cercetare-dezvoltare
adaptările periodice ale produselor şi nici studiile de piaţă.
Din punct de vedere al prelucrării contabile cheltuielile de cercetare-dezvoltare se
înregistrează ca active distincte foarte rar, de regulă ele se înregistrează direct pe cheltuieli şi se prind
distinct în contul de profit şi pierdere.
Programele informatice se înregistrează făcând distincţie între costurile angajate înainte de a
demonstra fezabilitatea programului, care se trec pe cheltuieli, şi costurile făcute după demonstrarea
fezabilităţii programului, care se înregistrează ca activ. Cheltuielile făcute cu programele informatice
sunt tratate similar cu cheltuielile de cercetare-dezvoltare.
 E. În ceea ce priveşte contabilitatea impozitului pe profit în S.U.A. se aplică metoda
impozitului amânat sau a reportului de impozit, se creează un post bilanţier „Impozite declarate”
utilizat pentru a pune de acord bilanţul economic cu cel fiscal.
Aspectul declarării impozitului este valabil de exemplu în cazul amortizării accelerate. Prin
contul „Impozite declarate” se pune de acord fiscalitatea cu contabilitatea.
Contul de impozite amânate este un cont de ordine şi evidenţă care nu implică o exigibilitate,
este situat între datorii pe termen lung şi capitaluri proprii.
F. Estimarea provizioanelor pentru deprecierea creanţelor clienţi. Spre deosebire de
contabilitatea europeană unde provizioanele se constituie pentru creanţe dubioase (falimentare), în
S.U.A. se constituie provizioane legate de clienţi şi pentru returnarea bunurilor vândute şi pentru
litigiile legate de acestea.
Se utilizează mai multe metode de estimare a provizioanelor de constituit cu condiţia ca
acestea să reflecte fidel activitatea economică. Cele mai utilizate metode sunt: metoda contului de
profit şi pierdere; metoda bilanţieră.
Metoda contului de profit şi pierdere permite determinarea mărimi provizionului pentru
creanţe dubioase pe baza unui procent aplicat la vânzările neîncasate. Procentul este determinat
analizând datele istorice din contabilitate.
Metoda bilanţieră pune în evidenţă relaţia dintre vechimea creanţei şi probabilitatea de
încasare şi presupune o analiză a creanţelor la închiderea contului. Sunt analizate datele istorice din
contabilitate.