PROZA INTERBELICĂ

1.Tendințe în proza interbelică

Proza interbelică este dominată de roman. Înainte de a discuta

propriu-zis această perioadă, se cuvine a se realiza o incursiune în
istoria romanului românesc și în diversele tipuri romanești abordate
în literatura română.
Romanul, în general, este o specie literară aflată în directă
relație cu ridicarea burgheziei. În privința nașterii romanului, unii
critici consideră ca punct de plecare epopeile lui Homer – „Iliada” și
„Odiseea”, în timp ce alții pun specia în relație directă cu acele
cântece medievale. Dacă într-o primă etapă, romanul are în centru un
narator omniprezent și omniscient, specia evoluează către un narator
implicat, de multe ori personaj principal, așadar evoluează de la
persoana a III-a la persoana I.
Romanul românesc se cristalizează în perioada numită
postpașoptistă (pe la 1865) când apar scrieri precum „Don Juanii din
București” de Radu Ionescu sau „Misterele Bucureștilor” de George
Baronzi, scrieri fără importanță literară, traduse de multe ori după
romanele senzaționale franțuzești. Dimitrie Bolintineanu scrie două
romane – „Manoil” și „Elena” – romane de tip sentimental, în care
tema fundamentală este reprezentată de eros. Fresca socială apare
odată cu romanul lui Nicolae Filimon – „Ciocoii vechi și noi” – primul
roman remarcabil din literatura română, în care apare tipul
parvenitului – personajul principal Dinu Păturică. Duiliu Zamfirescu
încearcă să creeze un ciclu romanesc – „Ciclul Comăneștenilor” –
reprezentat de cinci romane: „Viața la țară”, „Tănase Scatiu”, „În
război”, „Îndreptări” și „Anna”. Acest ciclu surprinde surparea clasei
boierești și ridicarea ciocoimii, a arendașilor. În sfârșit, în perioada
marilor clasici, Ioan Slavici scrie romanul „Mara” – un roman frescă,
un roman cu un personaj feminin remarcabil.
În perioada interbelică, romanul românesc cunoaște un avânt
remarcabil, oscilând între tradiție și noutate. Apariția speciei
determină și apariția criticii literare despre roman – Călinescu,
Lovinescu, G. Ibrăileanu.
G. Ibrăileanu, în studiul Creație și analiză, împarte romanele în :
 romane de creație care cunoaște multe formule artistice:
roman frescă („Ion”, „Răscoala”, „Enigma Otiliei”), roman de
familie („Ciclul Halipilor”, „Moromeții”), bildungsroman (Panait
Istrati), roman de război („Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război”, „Pădurea spânzuraților”), roman istoric
(„Frații Jderi”, „Neamul Șoimăreștilor”), roman polițist
(„Amândoi”), roman mitic și fantastic („Adam și Eva”, Mircea
Eliade).
 romane de analiză – sub influența teoriei lui Henri Bergson:
analiza unui sentiment („Adela”, „Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război”, „Pădurea spânzuraților”), romanele
psihologiei obsesive („Ciuleandra”, „Donna Alba”).

Nicolae Manolescu, în Arca lui Noe, distinge trei vârste ale

romanului:
 doricul – cuprinde în mare parte romanul de tip tradițional –
„Mara”, „Ion”, „Baltagul”, „Enigma Otiliei”, „Moromeții”;
 ionicul – presupune psihologism și analiză – Hortensia Papadat
Bengescu și Camil Petrescu;
 corinticul – în care personajele par simple marionete, iar
autorul are vocația jocului: Urmuz, Max Blecher.

2.Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu s-a născut la Bistrița-Năsăud, în casa

învățătorului Vasile Rebreanu. Debutează cu nuvele la revista
„Luceafărul” din Sibiu în anul 1908. Primele volume publicate au fost
tot de nuvele – „Frământări” (1912), „Golanii” (1916), „Mărturisire”
(1916), „Răfuiala” (1919).
 Momentul important în evoluția scriitorului este reprezentat de
anul 1920 și de apariția romanului „Ion”. Romanul a apărut la editura
Viaţa românescă” şi are două volume „Glasul pământului” şi „Glasul
iubirii”, semnificative pentru cele două dorinţe fundamentale ale
personajului principal. Acţiunea este complexă, structurată pe mai
multe fire narative. Este un roman monografic prin prezentarea
realităţii satului transilvănean: hora la care este prezent tot satul,
hramul bisericii, ritualurile de botez, nuntă şi înmormântare.
Roman este circular/simetric prin simetria incipit – final
realizată prin drumul care intră, respectiv iese din sat (sunt
semnificative denumirile de la intrarea în sat: Râpele Dracului,
Cişmeaua Mortului, Hristoul răstignit). Drumul reprezintă și o
metaforă oentru intrarea, respectiv ieșirea din lumea ficțiunii. „Acest
drum este o metaforă a romanescului. Să ne amintim că el
îndeplinește un rol dublu: asigură o continuitate firească între lumea
„din afară” și cea „dinăuntru”; și realizează o convergență a acesteia
din urmă. Cu alte cuvinte, deschide și închide o lume. Paradoxul
drumului reflectă în fond un paradox al romanului: acela de a se lăsa
în voia similarității, situându-și lumea ficțiunii în marele flux al lumii
reale, și de a se construi totodată ca un duplicat, relativ autonom,
condus de legi proprii.”1
Personajele reprezintă tipuri umane: Ion este tipul arivistului, Zaharia
Herdelea reprezintă intelectualul, Vasile Baciu – tatăl dur, Titu este
un visător. Romanul urmăreşte, pe de o parte, destine individuale
(Ion, Ana, Titu Herdelea, Zaharia Herdelea), precum şi destinul
colectiv al ardelenilor, de aceea există un conflict macrotextual, între
români și unguri. Acţiunea se petrece în satul Pripas, un sat din
Ardeal. Are o dsfăşurare pe parcursul unor ani, la începutul secolului
al XIX-lea.
Naraţiunea este la persoana a III-a, obiectivă, naratorul
reprezintă o instanţă omniscientă, omniprezentă, cu toate acestea
apar şi procedee ale prozei moderne, precum introspecţia sau
monologul interior – importante în caracterizarea personajelor. De
asemenea, personajele sunt construite prin relativizarea perspectivei,

1
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Editura Grammar, p. 141
fiind privite nu numai din punctul de vedere al naratorului, dar şi prin
ochii altor prsonaje.

În roman, tema principală este reprezentată de dorinţa lui Ion

de a obţine pământ, dorinţă în slujba căreia îşi pune toate forţele. Se
remarcă, însă, şi alte teme: iubirea, familia, conflictul între generaţii,
condiţia femeii în lumea rurală, destinul, precum şi o temă socială –
viaţa dintr-un sat ardelean aflat sub stăpânire austro-ungară.
Realitatea satului transilvănean de la începutul secolului al XX-
lea este prezentată într-un limbaj simplu, adecvat lumii descrise, fără
podoabe, într-un stil anticalofil. Limbajul ţăranilor este cel specific, iar
atunci când intelectualii intră în scenă, şi registrul stilistic se modifică.
„Ion este o largă frescă a vieții românești în Ardealul revenit,
eposul permanenții elementului românesc în mijlocul unor
împrejurări neprielnice, evocat însă nu în motivația ei eroică, ci prin
înțelegerea resorturilor statornice ale sufletului țărănesc, lăcomia de
pământ și senzualitatea robustă, afirmate prin șiretenie, lipsă de
scrupule, cruzime. Sunt în Ion și câteva momente de potențare
simbolică, în care personajul principal este împins, dincolo de planul
realist, în lumina tare a apoteozei, dar cununa eroică este ridicată
atunci de pe conștiința omului, pentru a fi așezată pe instinctele lui,
viguroase și nezdruncinate.”2

„Răscoala” este romanul despre care scriitorul însuși

mărturisește că ar fi o continuare a romanului „Ion”. Este un roman
social, în care sunt urmărite două planuri: viața țăranilor din Amara,
una dintre moșiile boierului Miron Iuga, și existența unui grup de
moșieri și oameni politici, care are în centru familia Iuga. Planurile nu
sunt complet separate, personajele se mișcă între ele, legătura
realizându-se prin intermediul personajului Titu Herdelea, personaj
care asigura și continuitatea cu primul.
Prima parte, intitulată „Se mișcă țara!”, are șase capitole:
„Răsăritul”, „Pământurile”, „Flămânzii”, „Luminile”, „Friguri”,
„Vestitorii”, titlurile fiind sugestive pentru perioada de pregătire a

2
Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, București, Editura Minerva, 1988, p. 259
răscoalei. Sunt prezentate condițiile de viață ale țăranilor în
comparație cu viața boierilor. Partea a doua – „Focurile” – are tot
șase capitole: „Scânteia”, „Flăcări”, „Focul”, „Sângele”, „Petre Petre”,
„Apusuul” și decrie mișcarea propriu-zisă. În primul plan se află eroul
colectiv - țăranii- și amănuntele care-i irită și care declanșează
răscoala. Titlurile celor două părți, precum și cele ale capitolelor sunt
semnificative, iar primul și ultimul titlu oferă circularitate romanului.
Dacă la început, ritmul romanului este lent, el crește treptat și se
amplifică, pentru ca în final să revină la ritmul lent.
Întregul roman este structurat în jurul „chestiunii țărănești” și a
modului diferit în care personajele se raportează la ea. Titu Herdelea
este cel care realizează relația între cele două planuri, prin interesul
pe care îl manifestă față de discuțiile despre pământ, în calitate de
ziarist. Cu toate acestea, implicarea sa în răscoală nu este directă, ci
rămâne doar martor ocular.
„Pădurea spânzuraților” pornește de la un element
biografic, și anume modul în care fratele scriitorului, Emil Rebreanu,
a fost condamnat la moarte și spânzurat. Eroul romanului este
Apostol Bologa, ofițer în armata austro-ungară, care devine militar
pentru a-i demonstra Martei, logodnica sa, că este capabil de fapte
mărețe. După obținerea unor decorații, devine foarte plin de sine
când este numit în completul de judecată care îl condamnă pe
Svoboda și el însuși va supraveghea îndeplinirea pedepsei. Nu
realizează că destinul se răzbună și va fi nevoit să lupte împotriva
românilor. Vrea să dezerteze, dar e rănit. Cauza dramei lui Apostol
Bologa este reprezentată de monstruozitatea războiului în care
diferite grupări etnice sunt obligate să lupte împotriva propriilor frați.
Eroul este un intelectual, cu o stare materială relativ bună, deci
suferă mai puțin din pricina asupririi străine. A trăit într-o familie cu
un tată sever și o mamă cu convingeri religioase, așadar el are porniri
sufletești contradictorii. Moartea tatălui semnifică pentru el
părăsirea, dar nu plânge pentru a nu fi luat în râs de ceilalți. Romanul
analizează un caz de conștiință dezlănțuit în condițiile războiului.
„În ce constă în definitiv conflictul din romanul lui Rebreanu?
Este, pe scurt, acela dintre nevoia de opțiune personală și neputința
de a rezista unor imperative exterioare conștiinței. (...) Ceea ce nu s-a
remarcat îndeajuns este că Bologa este un iluzionist aproape
permanent, incapabil a discerne între propriile dorințe și dorințe
străine. Crizele lui se datorează descoperirii acestei confuzii.” 3

3.Camil Petrescu

S-a născut la București, a făcut parte din cenaclul

Sburătorul,condus de E.Lovinescu, dar s-a delimitat de acesta în
1933. A urmat cursurile liceelor Sf. Sava și Gheorghe Lazăr din
București, iar apoi Facultatea de Filosofie și Litere din Universitatea
București. Obține doctoratul în filosofie. Participă la primul război
mondial, experiență care va fi folosită în primul său roman – „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război”.
Romancierul Camil Petrescu se definește prin aspirația spre
autenticitate, el fiind unul dintre cei care au dorit înnoirea literaturii
române. Consideră că literatura trebuie să fie sincronă cu celelalte
domenii ale culturii; romanul său este de tip subiectiv, memoria și
introspecția fiind două elemente importante. Folosește persoana I,
dar pune și problema stilului – anticalofil.
Romanele sale nu au un subiect propriu-zis, ci sunt structurate pe
o pasiune sau pe o idee, sunt consacrate realității interioare, nu celei
exterioare.

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a

fost publicat în anul 1930; încă din 1929, romancierul anunţă
publicarea unui volum de nuvele inspirate din război, apoi două
viitoare romane. Titlul iniţial al romanului era „Proces verbal de
dragoste şi de război”, devenind apoi „Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război”.
Acţiunea se petrece în 1916, la popota ofiţerilor, unde
Gheorghidiu se află – pe valea Prahovei, între Buşteni şi Predeal. Cea

3
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Editura Grammar, p. 166-167
mai mare parte a acţiunii se desfăşoară în Bucureşti, unde cuplul Ela –
Ştefan locuieşte.
Timpul acţiunii nu este unul linear, ci are întoarceri în timp,
principiul organizator al romanului fiind memoria involuntară. Există
un timp al povestirii şi un timp povestit.

Romanul este scris la persoana I, este un roman subiectiv, de tip

ionic, în concepţia lui Nicolae Manolescu. Naratorul este şi personajul
principal, cititorul ia cunoştinţă de evenimente în măsura în care
naratorul homodiegetic le descoperă sau şi le aminteşte. Romanul
urmăreşte fluxul conştiinţei personajului-narator, model preluat de la
Marcel Proust; focalizarea este internă.

Titlul romanului sugerează cele două experienţe fundamentale

ale personajului – iubirea şi războiul – care devin teme. Pe lângă
acestea, recunoaştem şi tema moştenirii, fresca societăţii sau
absolutul. Registrele stilistice sunt diferite, dar stilul lui Camil
Petrescu se caracterizează, în special, prin anticalofilie, este clar,
concis, fără înfrumuseţare artificială.
Fluxul conştiinţei reprezintă elementul principal, romanul iubirii fiind
inclus în cel al războiului. Tehnicile utilizate sunt: memoria
involuntară, inserţia, alternanţa, contrapunctul. Incipitul fixează
timpul şi spaţiul reale, finalul este deschis. Există două planuri: unul al
realităţii exterioare, obiective, celălalt al realităţii interioare,
subiective, planul conştiinţei personajului narator.

Romanul „Patul lui Procust” a fost publicat în anul 1933 şi

aduce consacrarea prozatorului. De asemenea, este de remarcat
faptul că în revista „Cetatea literară”, cu opt ani înainte de publicarea
romanului, au apărut „Scrisorile doamnei T.” Structura romanului
este pe trei planuri narative: scrisorile doamnei T., jurnalul lui Fred
Vasilescu şi notele de subsol ale autorului. Acţiunea romanului se
petrece între anii 1923-1926, la Bucureşti şi Techirghiol, mediul rural
al romanului tradiţional fiind astfel schimbat cu cel citadin.
 Perspectiva narativă este subiectivă, romanul fiind scris la
peroana I, iar relativismul sporeşte prin prezenţa mai multor naratori:
doamna T. în scrisori, Fred Vasilescu în notele de subsol şi în primul
epilog, autorul în notele de subsol şi în al doilea epilog.
Tema principală a romanului este iubirea, dar sunt prezentate și
aspecte ale vieții sociale, precum și stări de conștiință ale
personajelor.
Stilul este specific lui Camil Petrescu – anticalofil: „Fără ortografie,
fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie.” Personajele fac parte
din categoria intelectualilor: Fred Vasilescu, Ladima, doamna T. De
asemenea, sunt folosite elemente care sporesc autenticitatea,
precum articole din ziare sau elemente de jurnal.
„În Patul lui Procust, 2 vol., f.a., al doilea roman al lui Camil
Petrescu, procedeele compoziției au suferit o radicală transformare.
Ultima noapte de dragoste... era un roman compus la persoana
întâia, în forma povestirii și autoanalizei lui Gheorghidiu, care, după
scena discuției violente la popota ofițerilor, se reîntoarce cu
povestirea sa în trecut și continuă de-acolo pe direcția uniliniară a
dezvoltării evenimentelor în timp. O tehnică clasică, folosită de Virgil
în Eneida. Patul lui Procust este compus din două confesiuni ale unor
personaje deosebite, relative la aceleași evenimente și completate cu
unele din scrisorile pe care ele le primesc și cu adaosurile finale ale
autorului, un procedeu care permite identificarea situațiilor și ale
caracterelor prin încrucișarea unor mărturii deosebite.(...) Tehnica
Patului lui Procust este aceea a relativismului odern. Dar, în afară de
acest motiv teoretic, rămas învăluit, ultimul roman al lui Camil
Petrescu aduce și motive mărturisite de ordin literar, o adevărată
artă poetică a romanului nou, pe care, pentru interesul ei ca semn al
orientărilor actuale, merită s-o considerăm mai de-aproape.”4

4
Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Editura Minerva, București, 1988, p. 312