În 1812 Basarabia a fost ocupată de Rusia ţaristă.

Starea economică a regiunii dintre Prut şi Nistru era

jalnică. Timp de şase ani de război armata rusă a jefuit populaţia băştinaşă. Administraţia ţaristă, coloniştii,
toţi veneticii, după cum scrie Ion Costin, „s-au aruncat cu o lăcomie furioasă asupra acestui pământ, l-au
secătuit, umplându-şi pungile şi sărăcind populaţia” (Ion Costin. Sub jug străin, Chişinău, 2011, p. 53).

În concluzie vom menţiona că Basarabia a fost subjugată fără consimţământul tuturor românilor moldoveni.
Basarabia a fost sărăcită şi exploatată într-un mod antiuman, sângeros şi necruţător. Din bogăţiile ei s-au
hrănit din belşug miile de cinovnici, care au tăbărât ca lăcustele asupra acestui pământ românesc. Mii de lifte
străine au exploatat Basarabia, s-au îmbogăţit şi au trăit peste 106 ani în lux şi orgiile din saloanele şi
tavernele din Moscova, Petersburg, Kiev, Odesa şi alte oraşe ale Rusiei. Economia Basarabiei s-a aflat peste
o sută de ani sub jugul şi controlul Rusiei ţariste. Cine trebuie să răspundă pentru această crimă antiumană,
antinaţională şi antiromânească? Răspunsul trebuie să fie dat de clasa politică şi populaţia de rând a
Republicii Moldova.

Dezvoltarea tîrgului ca oraş începe odată cu stăpînirea rusească (1812) care alege Chişinăul,
rebotezat Кишинёв (Kişiniov), drept capitală a noii gubernii botezată cu acest prilej Basarabia, după numele
purtat pînă atunci de ţinutul moldovenesc anexat de turci între 1484 şi 1538 şi denumit de
ei Bucak (Bugeac).

În prima jumătatea a secolului al XIX-lea economia Principatului Moldovaînregistrează creşteri pe

anumite segmente, determinate de o serie de factori. Suprefeţele cultivate cu cereale şi alte plante cresc
periodic, scad în schimb ca întindere imaşurile şi fîneţele şi au loc importante defrişări de păduri, îndeosebi
în zonele de deal şi şes. Dintre culturi popuşoiul ocupă primul loc, urmat de grîu, mei şi orz. Într-o
agricultură cu metode de cultură „tradiţionale” (practicate şi în secolele precedente) condiţiile climatice
rămîn hotărîtoare. Între 1830 şi 1851 o singură recoltă a fost maximă, 6 bune, 2 mediocre, 7 slabe, 2 rele şi
4 foarte rele.Tehnica rămîne, în general, tot tradiţională. Unelte şi metode noi îşi fac cu greu loc într-o lume
obişnuită, generaţie după generaţie, să cultive pămîntul numai în anume feluri. Totodată se constată
interesul crescînd al proprietarilor, dar şi al statului, pentru modernizarea raţională a domeniilor,
introducerea unor maşini şi utilaje care să sporească productivitatea şi să reducă timpul de muncă. În
această perioadă asistăm la apariţia agronomului, a geometrului, a administratorului şi a veterinarului, la
organizarea şi dezvoltarea învăţămîntului agronomic la Academia Mihăileană din Iaşi. ţărănimea constituia
majoritatea covîrşitoare a populaţiei care a cunoscut şi ea stratificări semnificative. Pînă la Regulamentele
Organice, în raport cu îndatoririle faţă de fisc, existau trei categorii: ţarani fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi. Tot
din rîndul ţăranilor erau persoanele care, în schimbul unor scutiri fiscale, aveau anumite obligaţii faţă de
proprietari (boieri sau/şi mănăstiri), purtînd diferite denumiri: scutelnici, posluşnici, breslaşi, slugi.
Regulamentele au disfiinţat aceste categorii sociale, simplificînd structura socială.
Realităţile economice şi sociale ale Moldovei de Est (Basarabia) în perioadă 1812 – 1917 au fost în mare
parte influenţate de faptul că teritoriul provinciei nu a fost teatru al operaţiunilor de război, bucurînduse de o
dezvoltare paşnică. Indiferent de caracteristicile orînduirii sociale şi ale regimului politic în care Moldova de
Est a fost inclusă, condiţiile de pace, de stabilitate au deschis posibilităţi noi de dezvoltare a tuturor
domeniilor vieţii. În pofida unor valuri de migrare a autohtonilor şi de imigrare în ţinut a unor fluxuri de
populaţie din Balcani şi din Rusia, populaţia regiunii a sporit în 1812-1859 de la 256.000 pînă la 941.000;
din 1819 pînă la 1859 numărul orăşenilor s-a mărit de la 43.000 pînă la 196.000. Sporul populaţiei avea loc
pe două căi: 1) naturală; 2) imigraţionistă - partea celor veniţi pe pămînturile dintre Prut şi Nistru (ucraineni,
sîrbi, bulgari, ruşi, nemţi ş.a.) alcătuia circa 31 %. În 1817 moldovenii constituiau vreo 377.000 oameni, iar
către 1859 numărul lor a sporit pînă la 570.000 oameni. Fluxul imigranţilor a făcut să scadă cota
moldovenilor în componenţa etnică a ţinutului: de la 78,2% (1817) pînă la 54,9% (1859). Reforma
ţărănească din 1861 a desfiinţat şerbia în Rusia şi a pus începutul relaţiilor economice de tip capitalist.
Efectul cumulativ al tuturor reformelor din Rusia veacului XIX asupra situaţiei social-economice din
Moldova de Est nu putea fi decît pozitiv. Întîi de toate în virtutea faptului că mai bine de un secol această
parte a Moldovei n-a ştiut de războaie, devastări, răzmeriţe interne. Apoi se cuvine să menţionăm că pînă în
1873 moldovenii nu erau înrolaţi în armata rusă. La dezvoltarea continuă economică a Moldovei de Est,
alături de factorul stabilităţii, a contribuit, evident, includerea producţiei locale în circuitul comercial general
rus, ceea ce a stimulat specializarea unor ramuri, sporirea productivităţii. Către sfîrşitul secolului XIX
suprafaţa semănată cu grîu s-a mărit de 15 ori, iar recolta - de 16 ori. În cei mai buni ani producţia cerealieră
ajungea pînă la 2,2 mln tone. Se cultiva mai mult păpuşoiul, care devenise un important articol de export
(pînă la 2/3 din recolta totală).

O nouă înflorire a oraşului are loc în perioada interbelică, când Soroca devine unul dintre cele mai vestite
centre culturale din România, dar în 1932 o inundaţie puternică distruge partea de jos a aşezării. Populaţia
rusească, ucraineană şi evreiască a continuat să crească şi după unirea primei Republici moldoveneşti (1917-
1918) cu România, din pricina afluxului de refugiaţi care încercau să trecă Nistrul înot sau pe ghiaţă, sub
gloanţele grănicerilor, nu rareori cu femei şi copii, pentru a scăpa de colectivizare, de marea foamete
sovietică sau de prigoana NKVD-ului. Pe teritoriul oraşului activează peste 2.000 agenţi economici, cea mai
mare pondere ca număr o constituie întreprinderile individuale şi deţinătorii de patentă. Sectorul industrial al
oraşului este reprezentat de 20 agenţi economici mari. Principalele întreprinderi industriale sunt concentrate
în industria uşoară, de prelucrare şi constructoare de maşini. În industria alimentară pot fi evidenţiate
domeniile de prelucrare a fructelor şi legumelor, laptelui, produselor din carne şi a tutunului. 

Realităţile economice şi sociale ale Moldovei de Est (Basarabia) în perioadă 1812 – 1917 au fost în mare
parte influenţate de faptul că teritoriul provinciei nu a fost teatru al operaţiunilor de război, bucurînduse de o
dezvoltare paşnică. Indiferent de caracteristicile orînduirii sociale şi ale regimului politic în care Moldova de
Est a fost inclusă, condiţiile de pace, de stabilitate au deschis posibilităţi noi de dezvoltare a tuturor
domeniilor vieţii. În pofida unor valuri de migrare a autohtonilor şi de imigrare în ţinut a unor fluxuri de
populaţie din Balcani şi din Rusia, populaţia regiunii a sporit în 1812-1859 de la 256.000 pînă la 941.000;
din 1819 pînă la 1859 numărul orăşenilor s-a mărit de la 43.000 pînă la 196.000. Sporul populaţiei avea loc
pe două căi: 1) naturală; 2) imigraţionistă - partea celor veniţi pe pămînturile dintre Prut şi Nistru (ucraineni,
sîrbi, bulgari, ruşi, nemţi ş.a.) alcătuia circa 31 %. În 1817 moldovenii constituiau vreo 377.000 oameni, iar
către 1859 numărul lor a sporit pînă la 570.000 oameni. Fluxul imigranţilor a făcut să scadă cota
moldovenilor în componenţa etnică a ţinutului: de la 78,2% (1817) pînă la 54,9% (1859). Ramura principală
a economiei Basarabiei era agricultura. În noile condiţii social-politice pentru prima dată în istoria regiunii
ponderea producţiei cerealiere prevalează în raport cu cea a vităritului. Suprafaţa pentru cereale s-a extins de
la 97,2 mii de desetine (1 desetină =1,09 ha) în 1814 pînă la 516,8 mii de desetine (1861). Producţia de
cereale a crescut respectiv de la 682 de mii de cetverice (1 cetveric = 9-10 puduri) pînă la 2.039 de mii de
cetverice; în unii ani se recolta pînă la 4 mln. de cetverice de grăunţoase, pe primul loc fiind păpuşoiul, apoi
grîul. Se dezvolta viticultura, pomicultura, legumăritul. În anii 1819-1859 podgoriile s-au lărgit de la 10,5
mii pînă la 24,8 mii de hectare de vii. Cantitatea de vin produsă în ţinut s-a triplat, ajungînd pînă la 3 mln. de
vedre.
În prima jumătatea a secolului al XIX-lea economia Principatului Moldova înregistrează
creşteri pe anumite segmente, determinate de o serie de factori. Suprefeţele cultivate cu
cereale şi alte plante cresc periodic, scad în schimb ca întindere imaşurile şi fîneţele şi au loc
importante defrişări de păduri, îndeosebi în zonele de deal şi şes. Dintre culturi popuşoiul
ocupă primul loc, urmat de grîu, mei şi orz. Într-o agricultură cu metode de cultură
„tradiţionale” (practicate şi în secolele precedente) condiţiile climatice rămîn hotărîtoare.
Între 1830 şi 1851 o singură recoltă a fost maximă, 6 bune, 2 mediocre, 7 slabe, 2 rele şi 4
foarte rele. Totodată se constată interesul crescînd al proprietarilor, dar şi al statului, pentru
modernizarea raţională a domeniilor, introducerea unor maşini şi utilaje care să sporească
productivitatea şi să reducă timpul de muncă.