Etica deontologică

Mulți ani mai târziu, Kant a introdus conceptul de „imperativ categoric”.

Explicând una dintre cele trei formulări ale lui Kant relativ la conceptul de
imperativ categoric, „Acționează ca și cum maximul acțiunii tale ar deveni
prin voința ta o Lege Universa a naturii”, Dimmock și Fisher (2017, p. 35) au
afirmat că morala este judecată prin natura acțiunilor, iar dacă maximul
acțiunii nu este capabil să fie universalizat, atunci el este inacceptabil. Cu alte
cuvinte, dacă maximul eșuează nu este niciun argument pentru tine să urmezi
acea acțiune și nu este moral permis să faci așa. O altă versiune a formulării
date de Kant imperativului categoric lua forma „Acționează astfel încât să
tratezi umanitatea indiferent dacă din persoana proprie ori din persoana
altuia, întotdeauna în acelaşi timp ca scop, niciodată însă numai ca mijloc”
(Dimock și Fisher, 2017, p. 35), ceea ce însemna că persoanele, spre
deosebire de lucruri nu ar trebui niciodată să fie folosite. În concepția lui
Kant, dreptatea este virtutea principală a instituțiilor sociale și ceea ce este
corect moral are prioritate față de ceea ce este bun. Teoria lui Kant reprezintă
etica deontologică sau etica datoriei. Kant susținea că Legea Morală este
datoria individuală deoarece este înzestrată cu „voința bună” care este
motorul moralei.
Etica responsabilitate
În postmodernism, drepturile omului au devenit baza viziunii despre
omenire, absolutismul exprimat prin imperativul categoric al lui Kant a fost
înlocuit cu un relativismul bazat pe autonomia individuală, iar valorile
datoriei morale absolute au fost înlocuite prin fericirea personală. Etica
responsabilității a fost noua direcție a eticii. Pentru Levinas, „Fața” sau
„Celălalt” reprezintă responsabilitatea ultimă a individului. Legând însă etica
și morala de actul predării, Levinas afirmă că: „Predarea juxtapune automat
Eul ca instructor, Celuilalt, ca elev. Predarea este un dialog între instructor și
Celălalt, Fața care vine spre noi, în «slăbiciunea» sa, fără protecție și fără
apărare”. (Levinas, citat de Carriere, 2007, para.2).
Potrivit lui Levinas (citat de Carriere, 2007), profesorul proiectează
universul pe care dorește să-l creeze prin actul predării, iar elevul este parte a
acestui univers limitat. În efortul său de dezvoltare, elevul transcende însă,
această proiecție limitată, imaginată inițial de profesor, care este responsabil
pentru devenirea elevului său.

Noi construim lumea noastră în mintea noastră. Dar când Fața Celuilalt
pătrunde în această construcție mărginită, Celălalt devine inevitabil parte a
construcției noastre. Și cum Ceălalt nu poate niciodată să devină unul și
același cu sinele nostru, el transcende în continuu slaba noastră încercare
de a-l cunoaște. Celălalt se ridică deasupra marginilor noastre, deasupra
cunoașterii noastre construite, și astfel ne transcende, transcende sărmana
noastră încercare de a-l cunoaște și de a-l categorisi și devine cel pentru
care Eu sunt responsabil, cel pentru care trebuie să răspund. (Levinas, citat
de Carriere, 2007, para. 4).
Astfel de fragmente ar putea să prilejuiască exerciții de interpretare și în
același timp, reflecții pentru studenți, referitor la natura relației lor cu
profesorii din universitate. Sarcinile de lucru pentru studenții antrenați în
această activitate ar putea fi: Discutați în interiorul grupelor semnificația
fragmentelor analizate. Comunicați colegilor concluziile la care ați ajuns.

Tipuri noi de etică

Realitatea noastră de astăzi este însă mult modificată față de etapele
trecute în care gânditorii produceau marile teorii filosofice. Etica aplicată,
etica profesională sau etica grijii (ethics of care) sunt tipuri de etică specifice
zilelor noastre.
Potrivit lui Sandu (2012) etica aplicată, analizează din punct de vedere
moral o serie de situații concrete din practica socială sau profesională, în
vederea luării unor decizii adecvate. Beuchamp (citat de Mureșan, 2009,
p.15) afirmă că etica aplicată „presupune utilizarea unor metode specifice
pentru examinarea critică a problemelor morale ale diferitelor profesii, a
tehnologiilor sau a diferitelor politici publice”. Între metodele specifice,
amintite mai sus se numără analiza conceptuală, echilibrul reflectat,
cazuistica, moralitatea comună, cântărirea principiilor, etc.
Etica grijii (ethics of care) sau etica feministă a fost fundamentată de
Gilligan (2014) și Okano (2016). Acest tip de etică, consideră Pettersen
(2011), descrie agenții morali, nu în primul rând prin independență, ci mai
degrabă ca fiind interconectați, vulnerabili, dependenți și asimetrici. Etica
grijii studiază toate felurile de relații, nu numai pe cele private sau
profesionale. Ea atenționează asupra violenței structurale, care alterează
relațiile între instituții și indivizi și este caracterizată prin lipsa grijii între
părți inegale (corporația globală vis a vis de individ). Un etician al grijii
aplică un set diferit de concepte analitice decât un deontologist sau un
utilitarist.