EXAMENUL DE BACALAUREAT. SUBIECTUL AL II-LEA.

OPERA LIRICĂ (4)

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul de mai jos, evidențiind relația dintre

ideea poetică și mijloacele artistice:

Și dacă ramuri bat în geam

Și se cutremur plopii,

E ca în minte să te am

Și-ncet să te apropii.

Și dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l,

E ca durerea mea s-o-mpac

Înseninându-mi gândul.

Și dacă norii deși se duc

De iese-n luciu luna,

E ca aminte să-mi aduc

De tine-ntotdeauna.

Mihai Eminescu, Și dacă…

Sugestii analitice:

Poezia „Și dacă…” e o miniatură prozodică, în concizia și claritatea versurilor

sintetizându-se o imagistică poetică extrem de semnificativă. Mai întâi se remarcă paralelismul

strofelor, prin care, sub semnul deschiderii ipotetice a spațiului poetic („și dacă”), se introduc

simetric trei planuri distincte ale reflecției lirice, deplin concordante, având toate o singură

temă: amintirea perpetuă a chipului ființei iubite, prin oglindire în simboluri ale eternității.

Poezia se construiește pe seama aceluiași timp prezumtiv, elementele naturii participând

empatic la constituirea spațiului imaginar: „Și dacă ramuri bat în geam/ Și se cutremur plopii,/

E ca în minte să te am/ Și-ncet să te apropii.”. E o reprezentare mai întâi terestră, cu zbatere de

1
ramuri și tremurul plopilor, care înfiripă imaginea mentală și declanșează apropierea din

câmpul amintirii.

Strofa a doua apropie înaltul, prin reflectarea stelelor în adâncul lacului, sentimentul

de iubire având o proiecție la dimensiuni cosmice, bolta cerească suferind o atingere inefabilă:

„Și dacă stele bat în lac/ Adâncu-i luminându-l,/ E ca durerea mea s-o-mpac/ Înseninându-mi

gândul.”. Nemărginirea spațiilor, seninul cerului, amplificat de oglinda lacului, unirea

planurilor transferă în sufletul poetului un sentiment de liniște și de siguranță, diminuând

durerea neîmplinirii iubirii terestre prin seninătatea gândului, care dă o notă atemporală

sentimentului.

Luna vine, în strofa a treia, să împlinească, la rândul ei, această resurecție a memoriei

involuntare, declanșată de vastele staze atemporale ale eternității: „Și dacă norii deși se duc/

De iese-n luciu luna,/ E ca aminte să-mi aduc/ De tine-ntotdeauna.”.

În concluzie, natura participă la comuniunea cosmică a celor doi îndrăgostiți;

asistăm, cu fiecare strofă, prin paralelism și gradație, la o mărire treptată a cadrului spațial și

temporal, în care se proiectează amintirea profundului sentiment erotic. Mai întâi se remarcă

prezența plopilor, care sugerează imaginea terestră, a lumii comune; se evocă apoi cadrul

cosmic, prin apariția stelelor, reflectate în adâncul lacului, depozitare ale imaginilor

transmise prin raze de lumină, cândva, în trecut. În cele din urmă apare luna,

„atotștiutoarea”, ca receptacul al faptelor trecute. Ființa feminină este încadrată panoramic în

această poveste de iubire, văzută din mai multe unghiuri deodată.