SISTEMUL REPRODUCĂTOR MASCUL

Organizare funcţioală
 FUNCŢIILE GLANDELOR GENITALE ANEXE

Glandele ampulare prezintă o secreţie bogată în fructoză, şi acid citric la unele specii (taur). Secreţia lor are
rol în facilitarea pasajului spermei.
Glandele veziculare. Secreţia glandelor veziculare conţine: cantităţi mari de fructoză (în cantitate redusă la
vier), acid citric (la armăsar), acid ascorbic, inozitol, aminoacizi, fosforilcolină şi prostaglandine. Secreţia
veziculară are următoarele roluri: vehicularea spermatozoizilor, hrănirea spermatozoizilor, tamponarea pH-ului
spermei (uşor acid datorită produşilor de catabolism spermatic), tamponarea pH-ului vaginal, de asemenea uşor
acid, stimularea motilităţii spermatozoizilor şi capacitarea spermatozoizilor. Prostaglandinele veziculare au rol
în stimularea motilităţii tractusului genital (mascul şi femel) şi reducerea răspunsului imun al tractului femel
împotriva spermei. În amestec cu secreţia prostatei sau, la unele specii, cu secreţia glandelor bulbouretrale,
secreţia veziculară coagulează. La unele specii, coagulul formează un dop vaginal care previne refularea
spermei depuse în vagin.
Glanda prostată. Secreţia prostatei este bogată în glicoproteine (fibrinolizină), fosfataze, glucuronidaze,
acid citric, zinc, diferiţi cationi, anioni de clor. Roluri: mediu de transport pentru spermatozoizi, stimulează
motilitatea spermatozoizilor, rol trofic. Secreţia prostatei conţine o fracţie proteică coagulantă denumită
veziculază cu rol în coagularea fluidului vezicular. Zincul are rol în stabilizarea ADN din spermatozoizi.
Carența în zinc determină fragilizarea spermei.
Glandele bulbouretrale. Secreţia bulbouretrală este alb-lăptoasă şi este caracterizată de faptul că are în
compoziţia sa o proteină mucin-like care dă spermei o consistenţă vâscoasă. Nu este o mucină adevărată
deoarece nu precipită prin tratare cu acid acetic. Această proteină are următoarele roluri: lubrifiant, coagularea
spermei la unele specii, creşterea mobilităţii spermatozoizilor în vagina şi cervix prin crearea unui canal mai
puţin vâscos şi prevenirea difuzării acestora înafara spermei, contribuie la stabilizarea texturii spermei. Secreţia
bulbouretrală mai conţine galactoză şi acid sialic.
 FUNCŢIILE EPIDIDIMULUI
Morfologic, epididimul este reprezentat de un tub lung (36 m la taur, 54 m la vier) şi foarte
circumvoluţionat, aderent la suprafaţa testiculului. Epididimul este alcătuit dintr-o porţiune iniţială, caput
epididimis, o porţiune mijlocie, corpus epididimis, şi o porţiune terminală, cauda epididimis, care se continuă cu
ductus deferens.
Canalul epididimar reabsoarbe excesul de lichid din lumen, provenit din tubulii seminiferi (peste 60 mL de
lichid testicular pe zi la berbec, ceea ce constituie o concentrare de câteva zeci de ori a fluidului testicular).
Fluidul rămas serveşte la transportul spermatozoizilor spre canalul deferent.
Epiteliul epididimar sintetizează fructoză, glicerilfosforilcolină şi glicoproteine. Activitatea secretorie a
celulelor epiteliale epididimare este controlată de testosteron. În capul epididimului, spermatozoizii suportă un
proces de maturare. Printre modificările morfologice caracteristice procesului de maturare se numără
definitivarea condensării nucleare şi pierderea picăturii protoplasmatice. Are loc şi o deshidratare parţială a
acestora înainte de pierderea citoplasmei. Spermatozoizii din coada epididimului prezintă un procent de
fertilitate egal cu cel al spermatozoizilor ejaculaţi.
În epididim, spermatozoizii devin: capabili de fecundare; motili; capabili de respiraţie aerobă. Toate aceste
procese sunt testosteron /dihidrotestosteron dependente.
Rol de depozitare a spermatozoizilor: coada epididimului stochează aproximativ 75% din totalul
spermatozoizilor epididimari, menţinându-i viabili până la 45 de zile, dependent de secreţia de androgeni.
Rol în transport.: timpul necesar pentru parcurgerea canalului epididimar de către spermatozoizi este de 9 –
13 zile pentru speciile de fermă. Transportul spermatozoizilor de la capul la coada epididimului este datorat
fluidului testicular, activităţii cililor şi contracţiei peretelui muscular epididimar. Deşi în epididim capacitatea de
mişcare a spermatozoizilor creşte, în interiorul canalului epididimar aceştia sunt imotili.
Fenomenul este datorat: presiunii parţiale scăzute a oxigenului, concentraţiei crescute a bicarbonatului,
densităţii crescute a spermatozoizilor, deficienţei de glucide glicolizabile, concentraţiei ridicate de potasiu şi
sodiu, prezenţei unor inhibitori metabolici.
Decapacitarea spermatozoizilor: în epididim, spermatozoizii sunt acoperiţi de o peliculă polizaharidică
(factor decapacitator) rezultată din secreţiile epididimului, unul din factorii care trebuie distruşi de către
secreţiile tractului genital femel în vederea fecundării
Deşi mediul epididimar este favorabil, spermatozoizii nu supravieţuiesc indefinit în epididim.
Spermatozoizii neejaculaţi sunt eliminaţi prin urină. Spermatozoizii neeliminaţi prin urină urmează un proces de
îmbătrânire gradată: întâi îşi pierd capacitatea fecundantă, apoi motilitatea şi în final se dezintegrează.
Proteoliza spermatozoizilor îmbătrâniţi şi neejaculaţi şi absorbţia produşilor de liză sunt asigurate tot de
epididim

SPERMATOGENEZA
Spermatogeneza este procesul de formare şi maturare a spermatozoizilor (gameţi masculi), în care
materialul genetic este redus de la starea diploidă (2n cromozomi) la cea haploidă (n cromozomi).
Spermatogeneza începe la pubertate şi încetează la andropauză. Procesul de spermatogeneză se realizează în
tubulii seminiferi din testicule, având la bază linia seminală. Spermatogeneza cuprinde două mari etape:
Spermiocitogeneza (spermatocitogeneza) şi Spermiomorfogeneza
Spermiocitogeneza. Procesul de spermiocitogeneză (spermatocitogeneză) începe cu diviziunea mitotică a
spermatogoniilor: spermatogonie, goniile suşe (celulele stem) se divid mitotic formând:
- spermatogonii care menţin linia seminală şi
- spermatogonii de tip A, care continuă linia seminală şi se divid în:
- spermatogonii de tip intermediar (In) se divizd mitotic în spermatogoniile de tip B.
Spermatogoniile de tip B se divid mitotic în spermatocite primare.
Spermatocitele primare intră în diviziune meiotică.

Diviziunea meiotică
Diviziunea meiotică este formată din prima diviziune de maturare şi cea de a doua diviziune de maturare.
Înaintea primei diviziuni de maturare are loc replicarea ADN.
Prima diviziune de maturare prezintă patru faze: profaza I, metafaza I, anafaza I şi telofaza I. Profaza I are o
durată lungă, de câteva zile. Ea este subdivizată în cinci subfaze: leptoten, zigoten, pahiten, diploten şi
diachineză. La sfârşitul primei diviziuni de maturare, dintr-o spermatocită primară rezultă 2 spermatocite
secundare cu câte n cromozomi.
 A doua diviziune de maturare urmează imediat după prima diviziune de maturare şi este alcătuită din
profaza II, metafaza II, anafaza II şi telofaza II, asemănătoare în general cu fazele diviziunii mitotice. Între cele
două diviziuni, cromozomii nu se mai replică.
La sfârşitul celei de-a doua diviziuni de maturare, din cele două spermatocite secundare rezultă, în total, 4
spermatide, fiecare cu câte n cromozomi. Întregul proces divizional al spermiocitogenezei durează aproximativ
45 zile.
Spermiomorfogeneza. Spermiomorfogeneza este procesul de transformare a spermatidelor în
spermatozoizi. Spermiomorfogeneza este un proces de metamorfoză celulară, fără diviziune. În acest proces de
transformare sunt distinse patru faze: faza Golgi, faza cap, faza acrosom şi faza de maturare.
Pe parcursul procesului de spermiomorfogeneză spermatidele suferă procese de modelare morfologică şi
funcţională finalizate cu transformarea lor în spermatozoizi. Durata procesului de spermiomorfogeneză este de
circa 30 zile, astfel că durata întregului proces al spermatogenezei este de 75 – 90 zile.

CICLUL ŞI VALUL SPERMATOGENIC

Intervalul de timp dintre două diviziuni succesive ale spermatogoniilor constituie ciclul spermatogenic şi
repezintă una din căile prin care se asigură producerea de spermatozoizi la intervale mai scurte decât durata
spermatogenezei. Spermatogoniile A se divid la intervale de 9 zile la vier, 10 zile la berbec, 12 zile la armăsar şi
şobolan şi 14 zile la taur. Aceste intervale constituie ciclul spermatogenic.
Valul spermatogenic este desfăşurarea diferenţiată pe faze a ciclului seminifer pe lungimea tubului
seminifer. Valul spermatogenic începe la extremitatea periferică a tubulului seminifer şi se deplasează către rete
testis. Programarea fazială a zonelor adiacente ale tubulului seminifer asigură eliberarea continuă de
spermatozoizi.
 REGLAREA SPERMATOGENEZEI
Procesul de spermatogeneză este reglat de hipotalamus prin intermediul hipofizei şi al funcţiei endocrine a
testiculelor. Hipotalamusul secretă pulsatil gonadoliberin-releasing hormone (GnRH) care stimulează secreţia
hipofizară de LH şi FSH din hipofiza anterioară. LH (ICSH) stimulează celulele Leydig pentru secreţia de
hormoni androgeni, în principal testosteron. Testosteronul stimulează celulele Sertoli, maturarea spermatidelor
şi poate întreţine singur spermatogeneza iniţiată de FSH. FSH iniţiază şi stimulează procesul de
spermiocitogeneză până la spermatocit.Stimulează metamorfoza spermatidelor în spermatozoizi
FSH stimulează celulele Sertoli pentru: sinteza de proteină ABP (androgen-binding protein), conversia
testosteronului la dihidrotestosteron şi secreţia de inhibină. Inhibina are efect negativ asupra secreţiei de FSH,
nu şi asupra secreţiei de LH. Odată spermatogeneza iniţiată de FSH, ea poate fi menţinută doar de androgeni.
Androgenii supresează secreţia de GnRH, LH şi FSH prin mecanism feedback negativ asupra
hipotalamusului şi hipofizei. Efect secundar asupra spermatogenezei exercită şi alţi hormoni hipofizari: PRL,
GH şi TSH.

CAPACITAREA SPERMATOZOIZILOR
Totalitatea transformărilor suportate de spermatozoizi pe timpul rezidenţei în tractul genital femel, în scopul
obţinerii capacităţii fecundante maxime poartă denumirea de capacitare. Rezultatul capacitării este creşterea
şanselor spermatozoizilor de a fecunda ovulul.
Capacitarea constă în: 1. îndepărtarea factorului decapacitator (stratul glicoproteic) de pe suprafaţa
spermatozoizilor depus în epididim. Având probabil rol protector, glicoproteinele de pe suprafaţa
spermatozoidului interferează fecundarea. 2.- reacţia acrosomului, proces care constă în eliberarea din acrosom
a unor enzime hidrolitice cu rol în penetrarea ovulului: A. una din aceste enzime este hialuronidaza, cu rol în
hidroliza acidului hialuronic, component al matricei intercelulare a celulelor granuloasei. B. o altă hidrolază
eliberată de acrosom este acrosina, o enzimă trypsin-like cu rol în hidroliza zonei pellucida; 3. - intensificarea
respiraţiei, a glicolizei şi a ciclului acizilor tricarboxilici.
 Timpul necesar capacitării este de ordinul orelor: între 1,5 ore la oaie şi 6 ore la iepure. Abilitatea tractului
genital femel de a realiza capacitarea spermatozoizilor este influenţată hormonal: estrogenii intensifică procesul,
iar progesteronul îl inhibă.

PLASMA SEMINALĂ
Plasma seminală este lichidul biologic ce rezultă din amestecarea secreţiilor glandelor genitale anexe cu
fluidul ce transportă spermatozoizii de la epididim. Volumul şi compoziţia plasmei seminale sunt variabile cu
specia (vezi tabelul). Deoarece spermatozoizii recoltaţi direct din epididim sunt capabili de fecundarea ovulului
în condiţii de însămânţare artificială, rezultă că plasma seminală nu este esenţială în procesul de reproducţie
Substraturi hrănitoare: fructoza şi acidul lactic ca principalele subst. nutrt. din plasma seminală. Alte
substanţe nutritive: sorbitolul, fosfolipidele, aminoacizii şi acizii graşi, metabolizabili într-un grad limitat.
Glicerilfosforilcolina, hidrolizabil de o diesterază secretată de tractul genital femel cu eliberarea
glicerolfosfatului ca sursă de energie.
Sisteme tampon cu rol în menţinerea pH-ului la o valoare de circa 7,0 prin sisteme tampon pe bază de
bicarbonat, acid citric, proteine şi aminoacizi. Electroliţi: sodiu, potasiu, calciu, magneziu şi clor, plasma
seminală fiind izo-osmotică cu plasma sangvină. La realizarea presiunii osmotice a plasmei seminale contribuie
în mare măsură şi substanţe organice cu greutate moleculară mică. Diferite lipide, polipeptie şi proteine care
ajută la protejarea membranei spermatozoizilor împotriva efectelor diferiţilor diluanţi. O „antiaglutinină“care
previne aglutinarea spermatozoizilor în timpul diluţiei.
Un factor decapacitator polizaharidic care acoperă spermatozoidul împiedicând penetrarea ovulului până la
îndepărtarea sa de către enzimele tractului genital femel.
Enzime: reprezentate în principal de proteaze, fosfataze, glicozidaze, colinesterază, diaminooxidază şi
lacticdehidrogenază. Hormoni: adrenalină, noradrenalină, androgeni, estrogeni şi prostaglandine. Vitamine:
acidul ascorbic, inozitolul, riboflavina etc. Constituenţi antimicrobieni: imunoglobuline, în principal IgA.
Funcţiile plasmei seminale - Vehicul pentru transportul spermatozoizilor din tractul genital mascul în cel
femel. Stimulează motilitatea şi metabolismul spermatozoizilor sosiţi din epididim. Prin capacitatea sa tampon,
plasma seminală neutralizează pH-ul acid al mediului vaginal. Prin conţinutul în prostaglandine stimulează
contracţia musculaturii netede a tractului genital femel, ceea ce ajută la transportul spermatozoizilor. Rol trofic
pt. spermatozoizi prin conţinutul în substanţele nutritive.

REFLEXELE SEXUALE ALE MASCULULUI

Sunt reprezentate de: erecţie, salt şi intromisiune, emisie şi ejaculare.
Erecţia este un act reflex ce constă în creşterea turgidităţii şi a dimensiunilor penisului. Aceasta se realizează
prin creşterea presiunii sângelui în sinusurile cavernoase ale penisului ca rezultat al: creşterii aportului şi
scăderii drenajului sanguin.
Creşterea aportului sanguin este determinată de vasodilataţia arterială. Scăderea cantităţii drenate se
realizează prin compresiunea venelor dorsale ale penisului determinată de contracţia muşchilor ischiocavernoşi.
Contracţia muşchilor ischiocavernoşi compresează şi sângele din sinusurile cavernoase, asistând în continuare
erecţia. La speciile cu flexură sigmoidă (taur, berbec, vier), umplerea sinusurilor cavernoase împreună cu
relaxarea muşchilor retractori ai penisului determină ştergerea flexurii şi îndreptarea penisului. Presiunea
(medie) a sângelui în sinusurile cavernoase atinge 140 mmHg în timpul montei. Erecţia este controlată de centri
nervoşi aparţinând parasimpaticului sacral.
 Saltul este asumarea poziţiei masculului prin care penisul este adus în apoziţie cu vulva. Realizarea cu
succes a saltului implică o asumarea poziţională a femelei.
Intromisiunea este actul reflex de introducere/reintroducere şi menţinere a penisului în organul copulator
femel. Durata intromisiunii variază cu specia, fiind mai scurtă la taur şi berbec şi mai lungă la vier.
Emisia este procesul de golire a conţinutului glandelor sexuale anexe şi al epididimului în lumenul canalului
ejaculator, respectiv deferent, şi în uretră. Se realizează prin contracţia musculaturii structurilor respective.
Amestecul spermatozoizilor cu fluidele glandelor anexe constituie sperma.
Ejacularea constă în evacuarea spermei din tractul genital mascul. Se realizează prin contracţia peristaltică a
uretrei simultan cu contracţia sfincterului vezical intern (asistată de simpaticul lombar) pentru a preveni
refularea spermei în vezica urinară. Contracţiile peristaltice ale uretrei sunt asistate de contracţia m.
bulbospongios. Declanşarea emisiei şi a ejacularii este asigurată de stimuli tactili ce acţionează în principal la
suprafaţa glandului penisului. Centrii nervoşi ai ejaculării au localizare simpatică lombară.

FUNCŢIA ENDOCRINĂ A TESTICOLULUI:

HORMONII GONADICI MASCULI: TESTOSTERONUL
Testosteronul este un hormon androgen cu structură sterolică secretat de celulele glandei interstiţiale Leydig
aplasate printre canalele seminifere. Testiculele secretă câţiva hormoni androgeni. Dintre aceştia, testosteronul
este secretat în cel mai mare procent şi este cel mai potent, astfel încât poate fi considerat răspunzător de
efectele hormonale mascule. Mici cantităţi de hormoni androgeni secretă şi corticala suprarenală.
Rolurile testosteronului
La făt, testosteronul este factorul determinant al formării organelor genitale mascule (penis, scrotum), al
glandelor genitale accesorii şi al ductelor genitale, inhibând totodată formarea de organe genitale femele.
Testosteronul controlează migrarea testiculelor în scrotum la făt. La pubertate, testosteronul determină creşterea
şi dezvoltarea penisului, a scrotumului, a testiculelor şi a ductelor genitale precum şi creşterea, dezvoltarea şi
activitatea secretorie a glandelor genitale anexe (virilizare). Tot la pubertate, testosteronul determină formarea şi
menţinerea caracterelor sexuale secundare şi a comportamentului sexual (caracter sexual terţiar). Testosteronul
stimulează stadiile finale ale spermatogenezei, prelungeşte durata de viaţă a spermatozoizilor în epididim şi
menţine singur spermatogeneza.
Caractere sexuale secundare la mascul : pilozitatea specifică facială, pectorală, axilară, pubiană la barbat,
îngroşarea vocii, dezvoltarea musculaturii; la păsări, creşterea crestei şi a bărbiţelor, penajul specific
masculului, cântatul; creşterea organelor genitale externe.
Caractere sexuale secundare la femelă (femeie): creşterea glandelor mamare, depunerea de grăsime în zona
şoldurilor, dezvoltarea pilozităţii axilare şi pubiene, creşterea organelor genitale externe.
Testosteronul şi androgenii de sinteză au un puternic efect de stimulare a anabolismului proteic, ceea ce duce
la dezvoltarea musculaturii scheletice. În metabolismul calciului, testosteronul are o acţiune de favorizare a
depunerii acestui element în oase, crescând cantitatea totală de matrice osoasă, efect pus pe seama funcţiei
anabolizante proteice generale a testosteronului. În perioada pubertală, testosteronul stimulează puternic
creşterea somatică, dar datorită efectului de favorizare a osificării discurilor de creştere epifizo-diafizare,
creşterea este apoi rapid întreruptă. Testosteronul participă la reglarea secreţiei de gonadotropine
Reglarea secreţiei de testosteron
Bucla mecanismului feedback negativ al reglării hipotalamo-hipofizo-gonadale a secreţiei de testosteron este
următoarea: 1. Hipotalamulsul secretă GnRH. 2. GnRH este transportat pe calea sistemului port hipofizar la
adenohipofiză unde stimulează secreţia de ICSH. 3. ICSH este transportat pe cale sanguină la testicule unde
stimulează hiperplazia celulelor Leydig şi sinteza de testosteron de către acestea. 4. Creşterea concentraţiei
plasmatice a testosteronului determină inhibarea secreţiei hipotalamice de GnRH.