Filozofia greacă cunoscută și sub numele de filozofia elenă, se referă la curentele,

inovațiile și metodele de analiză logică folosite de grecii antici.

Filozofia greacă este cel mai important curent filozofic ce a apărut în Europa, din el a
evoluat filozofia romană, filozofia arabă, persană și filozofia renașterii și iluminismului,
pavând drumul către modernitate.
Ea se concentra, printre altele, și pe rolul logicii în comportamentul uman, conceptele
create de greci au influențat omenirea, una dintre cele mai importante rezultate a filozofiei
elene fiind metoda științifică.
"Miracolul grec"
Istoricii filosofiei antice greceşti au scris despre acest fenomen unic în spiritualitatea
omenirii, ca despre o fericită înmănunchere de factori şi împrejură-ri prielnice, graţie cărora,
vechii greci, mai ales cei din epoca clasică au inventat şi creat valori unice, irepetabile, în
toate domeniile activităţii umane. Este vorba, în primul rând, de idealul Kalokagathon ,
frumuseţea fizică şi spirituală, fericită asociere de valori etico-estetice, fără care nu se poate
înţelege filosofia, arta şi cultura Greciei antice. Despre vechii greci s-a spus că au inventat
totul, în afară de forţele naturii, totul, adică, poliseea, democraţia, templul, sculptura,
tragedia, poezia epică, lirica ca să nu mai vorbim de filosofie, geometrie, teatrul ş.a. Istoria
filosofiei antice greceşti cunoaşte trei principale perioade: perioada presocratică, clasică
,elenistică. Cunoaşterea filosofiei presocratice este de o importanţă hotărâtoare, atât pentru
înţelegerea epocii arhaice cât şi a gândirii din, perioada clasică şi elenistă.

Inceputuri
Nici logica nici cercetarea nu au început cu grecii antici, dar metoda Socratică alături
de teoria formelor au reprezentat un avans ce a ajutat dezvoltarea unor domenii precum
logica,geometria și științele naturale.
Gândirea științifică a grecilor s-a cristalizat în secolele VII – VI î.Hr., detașându-se,
treptat, de cea religioasă. Spiritul lor critic, preocuparea pentru înțelegerea omului naturii
și Universului i-au determinat să încerce depășirea explicațiilor tradiționale oferite de religie;
tendința către alte căi de cunoaștere a adevărului, frumosului, fericirii, justiției și ordinii s-a
accentuat în perioadele de intensificare a conflictelor interne din polisuri și a luptelor pentru
hegemonie în Elada, din secolele V – IV î.Hr.
Dacă explicația clasică a apariției și existenței lumii se bazase timp de secole pe
miturile homerice, pe acțiunea zeilor, în fruntea cărora trona familia patriarhală a lui Zeus,
spiritul științific punea la îndoială schema divină încremenită în „ordine”, incapabilă să
împiedice războaiele, molimele, omorurile și numeroasele nedreptăți umane. O parte dintre
greci, bântuiți de teamă și neliniște, s-au orientat atunci spre misterele de origine orientală
sau spre zeități precum Orfeu, Cybele, Sabazios, Dyonisios, în speranța atingerii unui prag
superior al fericirii, prin inițiere sau într-o „viață de apoi”. Alții, însă, nu au încetat să caute
răspunsuri raționale, străduindu-se să ajungă, prin abstractizarea gândirii, la principiile ce
reglementau viața și moartea, existența Universului, destinul oamenilor. Pentru ei, știința,
unită, pe atunci, cu filosofia, trebuia să suplinească religia oficială, acceptată doar ca un
simplu exercițiu de ritual.
Ionienii
 
Thales din Milet, (n. 623 î.e.n., Milet, Turcia – d. 546 î.e.n., Milet, Turcia) a fost
un filozof grec presocratic, care a contribuit la
dezvoltarea matematicii, astronomiei, filozofiei. Este considerat părintele științelor.
Nominalizat în toate listele tradiționale ale celor "Șapte Înțelepți", inclusiv în cea a
lui Platon. Avea o reputație de priceput om politic iar istoria relatată de Herodot despre
deturnarea cursului râului Halys atestă reputația și capacitatea sa de inginer. Thales a fost
fondatorul filosofiei grecești și a Școlii Milesiene a cosmologiștilor. A fost contemporan
cu Solon și Cresus. Pentru că nu căuta întotdeauna răspunsuri la probleme practice, Thales
era văzut de unii oameni ca un om înțelept, dar imprudent: o scriere a lui Platon (Theaitetos)
ni-l prezintă căzând într-o fântână pentru că era prea ocupat să studieze stelele.
Anaximandros din Milet , redat uneori în limba română și
ca Anaximandru sau Anaximander (610 î.Hr.- 546 î.Hr.) a fost un filozof grec,
reprezentant al Școlii ioniene. Asemenea dascălului și precursorului său Thales din Milet,
Anaximandru posedă vaste cunoștințe în domeniul matematicii, astronomiei, științelor
naturii și geografiei. Ca și alți reprezentanți al școlii ioniene, Anaximandru a fost preocupat
de căutarea originii lucrurilor, identificând în apeiron ( din a privativ, indicând absența
și peras = limită, hotar) materia primordială care stă la baza universului. În
domeniul astronomiei, Anaximandru a fost preocupat de distanțele, mărimea și traiectoriile
aștrilor. El a realizat primul ceas solar și un glob ceresc (cu pământul în centrul universului)
destinat navigatorilor. Anaximandru era considerat de Eratostene întemeietorul geografiei
științifice. Cea mai importantă contribuție a lui Anaximandru la teoria cosmologică a fost,
fără îndoială, eliberarea sa de ideea că pământul are nevoie de un suport. Surse post-
aristotelice susțin că Anaximandru credea în existența unui infinit număr de lumi și ceruri.

Heraclit din Efes n. cca. 535 î.Hr. - d. 475 î.Hr. cunoscut ca „Obscurul” (Skoteinos),

a fost un filozof grec presocratic. El nu a fost de acord cu Thales, Anaximandru și Pitagora în
legătură cu substanța fundamentală și considera că elementul fundamental din care derivă
toate celalalte este focul, în locul apei, aerului sau pământului, cum considerau filozofii care
l-au precedat. Acest lucru a dus la convingerea că schimbarea este un lucru real și că
stabilitatea este iluzorie. Pentru Heraclit, totul este „într-un flux”, Lupta contrariilor și
unitatea lor fundamentală explicau natura fiecărui lucru (dielectrica).
De asemenea, Heraclit a devenit cunoscut pentru că a afirmat: „Nici un om nu poate să
intre în apa aceluiași râu de două ori, deoarece nici râul și nici omul nu mai sunt la fel”.
Această afirmație exemplifică punctul culminant al credinței materialiste. Materia lucrurilor
se transformă tot timpul și singurul lucru constant este forma, care poate fi exprimată în
limbajul atemporal al formulelor matematice. Unica sa scriere care s-a păstrat, căreia
posteritatea i-a dat titlul de Peri physeos (Despre natură), nu este o lucrare sistematică, ci mai
degrabă un jurnal în care autorul și-a consemnat, sub formă de maxime, concluziile asupra
unor probleme-cheie ale filozofiei. Interpretarea celor 130 de fragmente rămâne și astăzi
subiect de dispută.
 Toți filozofii ionieni considerau că întreaga diversitate a lumii derivă dintr-un
principiu material unic. Fiecare dintre ei însă considera că acest principiu este altceva și îl
identifica cu câte o substanță perceptibilă. Thales aprecia că apa este principiul primordial al
lumii, Anaximandru considera că substratul lucrurilor lumii este apeironul ( probabil materia
nederminată și nesfârșită). Anaximene credea că aerul este elementul generator al tuturor
lucrurilor iar filozoful Heraclit din Efes gândea că focul este principiul generator al tuturor
celor existente.

Pitagora, la rândul lui, fundamenta o adevărată filosofie a naturii și matematismului

sistematic. „Totul este număr”, considera acest matematician, fizician, filosof și „zeu”, omul
în jurul căruia s-a creat în secolul VI î.Hr. o mișcare (eterie) politico-militară, cu numeroase
caracteristici de sectă ascetică și purificatoare (în sudul Italiei și Sicilia). Pitagora a fost un
mare educator și învățător al spiritului grecesc și se spune că a fost și un atlet puternic, așa
cum stătea bine atunci poeților, filosofilor (de exemplu, Platonînsuși) și comandanților
militari. Ideea filosofică principală a pitagorismului este că numerele reprezintă esența
lucrurilor, iar universul este un sistem ordonat și armonios de numere și raporturi numerice.
Aristotel spune că în concepția pitagoreică „numărul constituie substanța tuturor
lucrurilor” și că „lucrurile constau din imitația numerelor”, adică numărul este un fel
de paradigmă a cărei imitație sunt lucrurile.
Grație lui Pitagora și pitagoricienilor, filosofia greacă își consolidează conceptul de
Kosmos și armonie. Determinarea numerică devine armonioasă și este esențială pentru
înțelegerea fenomenelor.
Teoria despre muzică
Sunetele muzicale sunt explicate de pitagoricieni tot prin teoria armoniei numerice.
Astfel, diferențele dintre sunete le apar ca raporturi numerice, sunetele muzicale fiind astfel
determinabile matematic. Pitagora stabilește raporturile numerice pentru principalele
intervale muzicale: octava 2:1; cvinta 3:2; cvarta 4:3; ton 9:8.
Cosmologia
Numerele au o funcție explicativă și pentru corpurile cerești. Tot Aristotel este cel care
relatează că pitagoricienii considerau că zece fiind numărul perfect, corpurile cerești trebuie
să fie tot zece la număr. Dat fiind că numai nouă sînt vizibile, ei inventează un al zecelea, pe
care-l numesc Antihton(Contrapămînt).
Cele zece corpuri cerești, gândite a avea formă sferică, sînt
următoarele: Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Soarele, Luna, Pământul, Calea
lactee (stelele fixe) și Contrapământul.
În centrul universului se află o masă de foc, iar Pămîntul se mișcă în cerc în jurul focului
central (care nu este identic cu soarele ci mai degrabă funcționează ca un termen denumit
Sufletul universului).
Datorită acestei idei despre rotirea pământului, heliocentrismul copernician a fost adesea
prezentat în epoca Renașterii ca o revenire la pitagorism.
Muzica sferelor
Cele zece sfere emit sunete, ca orice corp aflat în mișcare. Fiecare sferă produce un
sunet diferit, conform mărimii și vitezei sale de mișcare. În acest fel ia naștere un sunet
armonic produs de sferele în mișcare, muzica sferelor. Noi nu percepem distinct această
muzică pentru că trăim în ea și o auzim tot timpul. Mișcarea sferelor cerești este exprimabilă
prin raporturi numerice necesare.

Pitagorismul este un mod de viață, întemeiat pe principii riguroase cu privire la hrană,

îmbrăcăminte, conduita în intimitate și în viața publică, pe care grecii îl priveau cu un respect
profund.

Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine - Gnothi se auton. Esențială

pentru om este capacitatea sa de a intra în relație de dialog, Socrate punând pe prim plan
sufletul iar nu corpul.
Socrate. A fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană.
Începând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuși. "Persoana ta
este sufletul tău" spunea Socrate (Platon, Alcibiade, 138e).
Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine - Gnothi se auton. Esențială
pentru om este capacitatea sa de a intra în relație de dialog, Socrate punând pe prim plan
sufletul iar nu corpul. Pentru Socrate, cunoașterea propriei noastre ființe și a destinului
acesteia se realizează pe două căi:

 mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii;

 directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecție,
acțiune posibilă datorată intervenției daimonului.

Există precizarea făcută de Aristotel, în Metafizica sa, că Socrate a introdus în

gândirea filosofică „raționamentele inductive" și „definițiile generale". Prin „raționamentele
inductive" Stagiritul exprimă faptul că maestrul pornea de la realitățile vieții, de la faptele
concrete și particulare pe care i le oferea experiența de zi cu zi în contactul său permanent cu
oamenii. În ce privește „definițiile generale" ele sunt în accepțiunea dată de Aristotel totuna
cu noțiunile-cheie vehiculate mereu de Socrate și transmise ca atare de Platon și de Xenofon:
cumpătarea, curajul, înțelepciunea ș.a. Este adevărat, după cum subliniază un mare elenist
român, Șt. Bezdechi, că Socrate era „un semănător de îndoială"', că știuse să înfrunte, singur,
mânia mulțimilor dezlănțuite, că asculta de „demonul său", acea „voce lăuntrică" care îl
sfătuia ce să facă și de ce să se ferească, dar toate acestea erau puse numai și numai în slujba
adevărului, a binelui individual și social, menite să conducă pe atenieni pe calea virtuții.

Platon. În secolul IV î.Hr., Platon, filosof de la care ne-au rămas importante lucrări

(dialogurile Phaidon, Republica, Legile etc.), pornind de la metoda lui Socrate – al cărui elev
a fost – a creat dialectica și a făcut sinteza între raționalism și spiritualismul lui Pitagora. În
sistemul său Ideile erau o realitate absolută și imuabilă, inaccesibilă cunoașterii raționale.
Opera politică ne înfățișează, la maturitatea târzie, un Platon dezamăgit de tentativele de
înfăptuire a „statului ideal” (condus de filosofi), dar capabil să ne transmită mesajul că
scopul statului este să asigure ordinea, dreptatea.
Alături de profesorul său, Socrate, și de cel mai cunoscut student al său, Aristotel,
Platon a pus bazele filosofiei occidentale și științei. După spusele lui Alfred North Whithead:
„caracterizarea în general cea mai sigură a tradiției filosofice europene este că ea constă într-
o serie de note de subsol la scrierile lui Platon.” Dincolo de importantele sale contribuții care
au ajutat la închegarea filosofiei, științei și matematicii pe continentul european, Platon este
de asemenea adesea considerat ca fiind unul dintre importantele personaje fondatoare ale
religiei și spiritualității occidentale. Friedrich Nietzsche, alături de alți gânditori, au
caracterizat Creștinismul ca fiind ,,platonism pentru mase” Influența lui Platon asupra
gândirii creștine este adesea văzută ca fiind mediată de către Sfântul Augustin de Hipona,
acesta din urmă fiind unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi din istoria Creștinătății.
Platon a inovat dialogul scris și formele dialectice în filosofie, care originează odată cu
el. În special prin dialogurile Republica și Legile, Platon pune bazele și filosofiei politice
occidentale, producând unele dintre cele mai timpurii tratate politice scrise din perspectivă
filosofică.
La rândul său, Platon a fost profund influențat de predecesori precum
Socrate, Parmenide, Heraclit și Pitagora, cu toate că puține dintre textele acestora s-au
păstrat și majoritatea cunoștințelor care mai există aceștia provin din dialogurile lui Platon.

Aristotel. Discipol al lui Platon ,Aristotel (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.) a fost
unul din cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit
enciclopedic, fondator al școlii peripatetice. Deși Platon a pus bazele filosofiei, Aristotel este
cel care a tras concluziile necesare din filosofia acestuia și a dezvoltat-o, putîndu-se cu
siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. A
întemeiat și sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica.
Ca și magistrul său, Aristotel a scris foarte mult, iar scrierile sale au, la fel ca autorul lor, o
istorie interesantă. Ele au fost redescoperite treptat, dintre care „Poetica”, abia în perioada
Renașterii, deci unele dintre ele pot rămâne necunoscute și până în prezent. După moartea lui
Teofast, urmașul lui Aristotel la conducerea școlii, lucrările marelui filozof sunt duse în Asia
Mică, unde putrezesc în subsoluri, fiind readuse la Atena pe la 100 î.e.n. În 86 î.e.n., sunt
aduse la Roma și ajung mai târziu pînă la Andronicus din Rodos. Vastul sistem filozofic și
științific conceput de Aristotel, uimitor prin diversitate (logică, teologie, politică, estetică,
fizică, astronomie, zoologie etc.) și profunzime, a stat la baza gândirii medievale creștine și
islamice și a fost axul culturii Occidentului până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Din cele
peste 150 de lucrări care îi sunt atribuite (Diogenes Laertios menționa 145), s-au păstrat 47.
Posteritatea:
Cultura aristotelică a fost preluată de arabi, prin traducerile siriene, de unde a trecut în
Evul Mediu creștin. Lucrările lui sub formă de dialoguri totalizează peste 2.000 de pagini. O
clasificare a lucrărilor lui Aristotel a fost realizată de către Andronic din Rhodos, Adraste
d'Aphrodisias, M. Bühle. Operele sale au fost editate de către Tauschnitz în 16 volume în
1832, iar mai târziu au cunoscut numeroase traduceri, inclusiv în limba română.
 De asemenea, forma aristotelică a științelor naturale a rămas paradigmatică mai mult
de un mileniu în Europa.A ridicat raționamentul (inducție și generalizare) la rangul de „cale
a cunoașterii” științifice. Omul este perfecțiunea lumii vii, iar politica are drept scop fericirea
lui prin justiție.

Transmisia filozofiei grecești în orientul mijlociu

În Evul mediu, ideile filozofilor greci au fost pierdute în Europa de Vest. Odată cu
căderea Romei, puțini oameni din vest știau să citească greacă. Califi Abbasizi au colecționat
manuscrise și au angajat translatori, pentru a-și mări prestigiul. Filozofi precum Al-
Kindi (Alkindus), Al-Farabi (Alpharabius), Avicenna (Ibn Sina) and Averroes (Ibn Rushd),
au reinterpretat filozofia greacă în contextul Islamului. Aceste reinterpretări au fost
transimise europenilor în perioada târzie a evului mediu, prin translații făcute
din Arabă în Latină
Bibliografie:
Autor: Drîmba Ovidiu, Istoria Culturii Și Civilizației V3; Editura: SAECULUM
I.O; Anul aparitie: 2000
Autor: conf. univ. dr. Aslam Constantin, curs: Modele de Investigație Ontologică

Surse internet:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Filozofia_greac%C4%83_clasic%C4%83
https://ru.scribd.com/doc/29227053/Filosofia-Greciei-Antice
 Universitatea Ștefan Cel Mare Suceava

Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării

Specializarea Comunicare și Relații Publice

Referat

Civilizația greacă. Filozofia

Elaborat de: Lazari Maria Mădălina

Coordonator: Lect. dr. Moroșan Geta