Structurile din lemn în viaţa omului

1.1. Consideraţii generale

Noţiunea de structură este explicată ca fiind un „mod de organizare internă, de alcătuire a

unui corp, a unui sistem" sau „mod de asociere a componenţilor unui corp sau a unui întreg
organizat, caracterizat prin formă şi dimensiunile fiecărui element component, cum şi prin aranjarea
lor unul faţă de celălalt" (DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMANE -1998). Dacă de
referim la o structură din lemn, definiţia anterioară ar putea fi adaptată ca fiind modul în care părţile
componente ale unui ansamblu concret din lemn sunt constituite, dispuse şi asamblate între ele
pentru a forma un întreg.
Lemnul a fost şi este prezent permanent în viaţa noastră. Această prezenţă se manifestă fie în
forma sa vie, ca decor primăvara sub înfăţişarea de arbore, ca „fiinţă" integrată în natură, fie într-o
formă metamorfozată, prelucrată, secundară, ipostază în care devine unul dintre materialele de bază
în domeniul structurilor, al meşteşugurilor tradiţionale, al artei, al designului etc. Putem spune că
există o infinitate de forme în care lemnul apare în viaţa de zi cu zi: podeţul de acces în gospodărie,
poarta pe care intrăm, obiectele de uz casnic, mijloacele de transport, mobilierul, pardoseala
încăperilor sub diferite forme, deasemenea structura caselor şi a altor construcţii sunt confecţionate
din lemn.
Se poate spune că lemnul nu are vârstă, el poate însemna tradiţionalul dar şi inovaţia. De
aceea, este necesar un mod complex de abordare, o permanentă regândire a rolului acestui material,
o repoziţionare a lemnului dar şi o relaţie dintre om şi lemn într-o lume aflată la rândul ei într-o
continuă schimbare. Propunerea de permanent pentru perfecţionarea structurii din lemn pare
justificată, iar acest lucru este posibil numai din colaborarea mai multor domenii aparent străine
între ele la prima vedere: arhitectura, etnografie, construcţie, sociologie, istoria a artei, design,
economie etc. Procesul de regândire a început în ţări dezvoltate din punct de vedere economic, sau
care au o tradiţie în acest sens, cum ar fi ţările scandinave, sau ţările din jurul Alpilor. Procesul a
demarat şi în zona carpatină, în diferitele regiuni istorice ale ţării, care poseda o bogată tradiţie
culturală a lemnului, capodopere de arhitectură tradiţională din lemn, în folclor sau în arta populară.
Prezenţa arborelui, a lemnului în lumea de astăzi nu mai este o problemă exclusiv legată de
economia forestieră, a industriei lemnului sau a construcţiilor aşa cum se întâmpla cu decenii în
urmă, când mari suprafeţe de păduri au fost defrişate, ci este o problemă culturală de identitate şi
ecologie.
Din acest punct de vedere rolul arhitecturii devine din ce în ce mai important, fiind o
veritabilă punte între diferitele domenii si metodele de analiză ale folosirii lemnului: cea tehnologică
(industrială), cea culturală sau cea ecologică. Construcţia din lemn trebuie reinventată, regândită.
Cele două extreme cu care ne întâlnim astăzi, tradiţional şi modernism, pun în evidenţă decalajele' în
timp, deformaţiile în relaţia dintre beneficiar şi construcţie, fenomene datorate în primul rând izolării
de lumea din jur. Armonizarea cerinţelor tehnologice tradiţionale folosite în construcţii, realizate în
decursul mai multor secole, nu pare fi evidentă.
Având în vedere consideraţiile expuse anterior se poate concluziona că lemnul dobândeşte
din nou statut între materialele de construcţie moderne contemporane.
Lemnul este alegerea corectă, nu doar fiindcă este o resursă care se regenerează, ci şi pentru
că aduce cu sine o serie de avantaje tehnice în construcţie: păstrează căldura optimă, conferă o
rezistenţă foarte bună, are o greutate redusă, cu el se obţin pereţi de grosime redusă, iar perioada de
construcţie este scurtă - pentru a numi doar câteva din aceste calităţi. Construcţia modernă din lemn
îndeplineşte fără probleme înaltele cerinţe ale fizicii construcţiilor legate de protecţia termică,
umiditate, zgomot, conservarea lemnului, precum şi protecţia în caz de incendiu. Avantajul
construcţiei din lemn este conferit şi de structura compusă la acoperiş, tavan şi pereţi. Printr-o
1
distribuire inteligentă a suprafeţelor şi a materialelor componente, lucrările se pot executa în deplină
concordanţă cu cerinţele. Astfel ne putem bucura, zi de zi, de mai mult confort şi de sănătate în
locuinţă.
Spre deosebire de situaţia construcţiei obişnuite, caz în care greutatea se distribuie pe pereţi
şi pe planşeele masive, elementul cheie al structurii din lemn îl reprezintă o combinaţie între cadrul
de lemn şi membrană, aşa-zisul „înveliş din scânduri" sau acel înveliş din plăci din material lemnos.
Cadrul de lemn este alcătuit din grinzi, îmbinate între ele şi peste care se montează plăci din material
lemnos, bătute în cuie sau fixate cu şuruburi, astfel încât să formeze diferite structuri de rezistenţă.
Aceste structuri solide suportă atât greutatea construcţiei cât şi vibraţiile provocate de circulaţia
rutieră sau de vânt, asigurând rezistenţa şi stabilitatea casei. Deoarece lemnul are o greutate scăzută
comparativ cu rigiditatea sa, greutatea totală a construcţiei este semnificativ mai redusă decât în
cazul construcţiei din zidărie şi beton. Elementele componente ale construcţiilor din lemn sunt
alcătuite din mai multe straturi multifuncţionale. Printr-o alegere atentă a materialelor de construcţie
pentru fiecare strat exterior, spre exemplu, nu se permite pătrunderea aerului rece prin pereţi sau
acoperiş. Straturile de protecţie asigură păstrarea căldurii şi amortizarea zgomotelor, creând în
acelaşi timp, spaţiu pentru amplasarea componentelor instalaţiilor.

1.2. Scurt istoric

Un lucru de importanţă vitală pentru om 1-a constituit momentul când a început să-şi
dezvolte capacitatea de a tăia şi de a spinteca materialele în scopul de a crea o structură. Aceasta a
fost diferenţa dintre încercarea agresivă a structurii elementelor şi supunerea paşnică în formele lor
normale. In această diferenţă a germinat o sămânţă a curiozităţii şi aventurii care a dus la
dezvoltarea intelectului şi in acelaşi timp, munca constructivă a mâinilor a devenit baza civilizaţiei.
înainte de epoca fierului puţine erau diferenţele între adăposturile umane şi cele ale altor specii.
Oamenii erau obligaţi să-şi sape gropi în pământ sau să trăiască în peşteri, dar acestea nu se puteau
numi case. Când fierul a fost în sfârşit extras din stâncă, şi au început să apară uneltele, abia atunci
omul a fost capabil să facă primii săi paşi în afara trecutului său primitiv iar structurile sale au
început să reflecte şi să reprezinte destinul său.
Prima sa unealtă ascuţită a fost probabil folosită pentru a modela unul dintre cele mai
răspândite materiale folosite în construcţie - lemnul. Era accesibil, uşor de lucrat şi deja se dovedise
a fi rezistent în orice fel de structuri. Deci, scheletul din grinzi -structura complexa cea mai
apropiată de arbori-era cea mai bună soluţie pentru construcţiile care s-au ridicat acum de pe pământ
şi care au început să arate semne ale permanenţei. Aceste construcţii erau destul de durabile şi
funcţionale pentru a-i stabiliza pe oameni într-un singur loc. Aceasta a fost începutul civilizaţiei. A
fost de asemenea începutul unui sistem de construcţii fundamental, încât se regăseşte în dezvoltarea
culturilor din lumea întreagă. în acelaşi timp a fost atât de formidabil şi de sublim, încât nu a fost
abandonat multe secole la rând.
Posedând unelte de metal în locul celor de piatră şi trecând de la economia primitivă bazată pe
vânat, la creşterea vitelor, cultivarea pământului, la meşteşuguri, oamenii au putut să producă un
surplus de bunuri de consum faţă de cele strict necesare, fapt care a înlesnit schimburile de produse
între indivizi şi grupuri. Acestea au determinat necesitatea lărgirii sferei căilor de comunicaţie,
terestre şi maritime (drumuri, poduri şi corăbii pentru navigaţie).
Cel mai mare progres în domeniul construcţiilor din lemn şi în special în cel al podurilor a
fost realizat în Roma antică. Constructorii romani, posedând o serie de unelte de fier pentru
dulgherie şi tâmplărie, au reuşit să realizeze îmbinări din cele mai perfecţionate. Drept exemplu de
construcţii raţionale de poduri executate de romani, din grinzi de lemn, pot servi: podul peste Rin
executat de armatele lui Cezar în secolul I î.H. în timpul războaielor purtate de acesta în Galia
2
(construit în numai 10 zile, deşi avea o lungime de 500 m ) şi podul peste Dunăre, cu lungimea 1070
m, executat de cel mai mare constructor al antichităţii - Apolodor din Damasc - în vederea expediţiei
în Dacia a împăratului roman Traian, în dreptul localităţii Drobeta-Turnu Severin de astăzi (fig.1.1).

Fig. 1.1. Podul de peste Dunăre din arce de lemn (reconstituire)

Podul peste Dunăre se remarcă prin faptul că se folosesc pentru prima dată arce din lemn,
rezemate pe pile din zidărie de piatră.
Dacă marcăm începuturile construcţiilor cu schelet din grinzi atunci acesta este în jurul anului
200Î.H. Studiile arheologilor ne arată că această dezvoltare a fost simultană în estul îndepărtat şi în
Europa. în ambele cazuri primele construcţii cu schelet erau formate din beţe unite prin prăjini.
Acestea au evoluat în structuri elongate rectangulare, cu o structură centrală care se repetă, formând
o serie de travee. Doar cu câteva modificări şi acestea se potrivesc perfect cu noua structură care a
devenit designul principal pentru scheletul structurii din grinzi de azi.
Chiar de la început omul a arătat o afinitate pentru munca cu lemnul, pentru construcţia
structurilor din grinzi. Individualitatea şi varietatea lemnului i-a menţinut curiozitatea; umilele sale
cunoştinţe, cu unelte simple i-au dat satisfacţie. între pereţii acestor clădiri era destulă securitate
pentru a se relaxa. Nu este loc de o istorisire completă a acestor civilizaţii dar în continuare se va
face un studiu între formele vechi şi noi ale structurilor din grinzi.
Constructorii romani din antichitate au folosit lemnul şi la realizarea acoperişurilor. Ei au
folosit soluţii noi în construcţiile din lemn. Spre deosebire de constructorii din Egipt şi
Mesopotamia, care executau de regulă acoperişuri plane din grinzi de lemn rotund sau cioplit,
aşezate alăturat şi de constructorii din Grecia antică, care foloseau căpriori înclinaţi, romanii
executau acoperişurile la clădiri cu ajutorul unor ferme triunghiulare de până la 23 m deschidere.
Acestea se deosebeau puţin de construcţiile moderne de azi.
Unele dintre cele mai admirate temple de piatră din Grecia au fost create cu structuri de grinzi
din lemn (fig. 1.2). Un istoric a scris că Heraion din Olimpia mai avea doar o coloană din lemn,
ultima din cele patruzeci care urma a fi schimbată cu piatra. Când piatra a luat locul lemnului
arhitectura a devenit mai masivă, mai monumentală, odată cu aceasta a crescut greutatea şi
rezistenţa dar şi volumul. Datorită flexibilităţii sale stâlpii din lemn puteau fi lungi şi în acelaşi timp
nu trebuiau să fie groşi. Probabil de aceea vasele pictate arată construcţii mult mai aeriene şi mai
delicate decât structurile din piatră existente azi. Mai la est, în India, -la fel structurile din piatră erau
duplicate ale predecesoarele lor din lemn (200Î.H.). Structurile erau din teak, iar tâmplăria pentru
construcţii era simplă, îmbinările cu cepuri din lemn de bambus.
În aceiaşi perioadă (fig. 1.3) construcţiile cu structuri din grinzi au început să înflorească în
Japonia.

3
 Fig. 1.2. Templu grecesc(500î.H.). Fig. 1.3. Construcţie din perioada neolitică
200Î.H. în Japonia.

Japonezii făceau construcţii de case şi temple din lemn (fig. 1.4) dar acesta nu mai era înlocuit
cu piatră. Ei au multe taifunuri şi cutremure, de aceea constructorii au descoperit imediat avantajele
structurilor fibroase şi ale cepurilor care le conectează. Dacă o construcţie din piatră sau cărămidă
este uşor zgâlţâită ea crapă, dacă e făcută cu structuri din grinzi doar se zgâlţâie.
In secolul VI, cu ajutorul chinezilor emigranţi, cunoştinţele lor s-au dovedit nepreţuite. în anul
679 a fost construit Golden Hali, iar în anul 693 Pagoda. Ambele sunt cele mai vechi structuri de
lemn din lume.
Dulgheria japoneză a evoluat atât de mult şi datorită competiţiei intense. Meseria a fost
dezvoltată în cadrul unui sistem breaslă-familie care menţinea o securitate severă în privinţa
tehnicilor de construcţie şi o strictă autoritate a procedurilor în cadrul familiei. Rivalitatea intensă
între două corporaţii majoritare a avut un efect pozitiv în menţinerea standardelor ridicate. O
atitudine înceată sau neglijenţa nu putea fi tolerată în această rivalitate. Dar în încercarea de a se
întrece una pe alta aceste bresle executau îmbinări mai mult amuzante decât practice. Ei au inventat
peste 400 de îmbinări iar multe dintre ele încă mai sunt folosite şi azi.

Fig. 1.4. Templu japonez. Fig. 1.5. Fermă din grinzi

Tradiţia japoneză a fost de asemenea apreciată pentru sculele folosite. Cuvântul care le
descrie este „D5gu" tradus „instrumentele drumului". Datorită faptului că japonezii erau conştienţi
de ceea ce puteau face cu instrumentele lor, ei au rămas încăpăţânaţi în a folosi scule mai simple. In
Japonia constructorii erau bine organizaţi în puternice bresle care menţineau standardele uniform
ridicate. In Europa aceştia erau mai rari şi nu exista rivalitate. Datorită absenţei concurenţei ei erau
uniţi şi aveau o înclinaţie spre utilitarism. în această lumină dulgherii europeni erau capabili să
descopere răspunsuri simple la probleme aparent complexe.
Aceştia au fost oamenii care au construit acoperişuri de ferme capabile să se ridice la 1,8 m
sau mai mult, construite în întregime cu elemente din lemn scurte. Tot ei au fost cei care au realizat
acele tavane valoroase în catedrale magnifice.
Ei au găsit modalităţi de a folosi legături unghiulare nu doar pentru stabilitate ci şi ca
ornamente (fig. 1.5). Când clasa de sus dorea extravaganţa ei făceau îmbinări ale structurilor bogat
ornate cu sculpturi care se potriveau chiar şi cu gusturile cele mai pretenţioase ale lorzilor.
Evoluţia scheletului structurilor a fost înceată la început, dar cu timpul au început să apară
elemente sofisticate şi de rafinament considerate necunoscute la vremea aceea.

4
 În umilele începuturi ale structurilor nu se regăseau nici un fel de ornamente. Erau folosiţi
doar arborii curbaţi natural care se despicau, rupeau pe lungime, iar apoi se înclinau unul spre
celălalt uniţi la vârf. Aceasta era o „cruck" (părţi ale aceluiaşi arbore despicat unite la vârf). Când
două sau mai multe perechi de astfel de „cruck" erau reunite ele formau un schelet primitiv. Mai
târziu din motive de rafinament a fost folosită o grindă care le lega ca o acoladă, pereţii erau
construiţi de la sfârşitul acestei grinzi până la bază (fig. 1.6).

Fig. 1.6. Cruk englezesc. Fig. 1.7. Schelet tip cutie englezesc

În final din lipsa de astfel de copaci curbaţi natural au fost adăugaţi stâlpi şi „cruck-ul" a fost
redus la simpli căpriori. Din moment ce nu mai erau curbaţi ca un „cruck" noua invenţie a fost
numită cutie-schelet (fig. 1.7). Elementele simple ale acestei cutii-schelet au fost elementele de bază
pentru majoritatea structurilor schelet-din grinzi care au urmat.
Scandinavii, din nordul Europei, s-au aflat printre cei influenţaţi de aceste dezvoltări. în timpul erei
vikingilor, ei aduceau în ţară date ştiinţifice referitoare la metodele de construcţie care se aplicau în
Anglia şi Franţa. Când au combinat aceste cunoştinţe cu propria lor ingeniozitate şi îndemânare în
construcţia navală, ei au reuşit în scurt timp să construiască schelete de grinzi superioare.
Prin construirea acestor faimoase biserici (fig. 1.8), a căror număr depăşea 700 la un moment
dat, multe probleme de construcţie au fost rezolvate.
La cele 25 de biserici care mai există, se poate observa cum ei reuşeau să ridice o construcţie în
trepte cu un acoperiş central înconjurat de către suprafeţe lin înguste care se terminau cu turnuri.
Rezultatul e impresionant.

Fig. 1.8. Schelet de biserică din anul 1681.

Pentru a construi schelete de locuinţe rurale dulgherii şi zidarii din alte ţări europene şi
Insulele Britanice umpleau spaţiile dintre grinzi cu cărămizi şi tencuială. Acest sistem părea că nu
aduce nici un avantaj. Umpluturile erau grele, punând sub tensiune întregul schelet, iar cărămizile şi
tencuiala nu izolau suficient. Cu fiecare solicitare şi deplasare a scheletului apărea o nouă spărtură
care trebuia umplută. Mai mult chiar stâlpii de susţinere erau supuşi
în fiecare zi capriciilor vremii. în ciuda acestor inconveniente structurile caselor din Anglia şi Franţa
erau considerate drept modele de arhitectură şi eleganţă. într-adevăr tencuiala albă în spatele
scheletului întunecat din lemn produce linii clare aflate în contrast. Când primii colonişti europeni
au pus piciorul în Noua Lume, au avut impresia că s-au întors în timp. Bogăţia de resurse naturale s-

5
a răspândit în faţa ochilor lor, însă această recompensă se afla în spatele zidurilor create de lipsa
sculelor şi a tehnicii, asemeni unei ierni geroase în Noua Anglie.
În evul mediu se constată caracterul meşteşugăresc al execuţiei construcţiilor din lemn. Cea
mai mare parte a construcţiilor din lemn erau executate din lemn rotund sau lemn cioplit. Producţia
materialului ecarisat era insuficientă, având în acelaşi timp şi un cost ridicat. îmbinarea elementelor
se făcea în general prin chertare, soluţie indicată pentru materialul lemnos din bile şi cioplitură.
Construcţiile din această epocă, ca şi cele anterioare, se caracterizează printr-o dimensionare
pe baze empirice şi prin intuiţia constructorilor. Diferitele procedee de calcul ale construcţiilor au
început să se dezvolte abia în cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Din această perioadă au rămas numeroase mărturii privind realizările în domeniul
construcţiilor din lemn. Astfel, în vechea Rusie, datorită bogatelor resurse forestiere, lemnul a fost
folosit pe scară largă mai ales între secolele XII şi XVIII la executarea construcţiilor civile, fortăreţe,
mănăstiri şi biserici, care dovedesc măiestria şi originalitatea meşterilor ruşi din acea vreme.
Din această perioadă se remarcă soluţiile constructive propuse de arhitectul italian Palladio
(1518 - 1580). Sistemele constructive din bare concepute de Palladio au constituit un pas important
în dezvoltarea viitoare a construcţiilor din lemn. Se remarcă într-un mod deosebit sistemul
constructiv de rezistenţă al podului din Bassano peste râul Brenta (1569) cu 5 deschideri de 12 ,
format din grinzi cu contrafişe (fig. 1.9), sistem eficient care este folosit şi în prezent în construcţiile
din lemn.

Fig. 1.9. Podul peste râul Brenta din Bassano (1569 )

O contribuţie deosebit de valoroasă la dezvoltarea tehnicii construcţiilor din lemn a adus D. I.

Juravschi (1821-1891).
Ca rezultat al cercetărilor sale teoretice şi experimentale, Juravschi a creat teoria calculului
grinzilor cu zăbrele, inclusiv a celor continue, a stabilit metoda de calcul pentru grinzi de lemn cu
secţiune compusă, a ilustrat fenomenul, necunoscut până atonei, al lunecării din încovoiere,
deducând şi formula pentru determinarea eforturilor unitare tangenţiale la grinzi încovoiate.
Perspective noi în dezvoltarea construcţiilor inginereşti din această epocă se deschid prin
folosirea metalului (mai ales la începutul secolului al XlX-lea), determinând astfel apariţia unor
sisteme mixte din lemn şi metal, utilizate pe scară largă şi în zilele noastre.
In epoca modernă în locul atelierelor meşteşugăreşti şi al întreprinderilor manufacturiere din
perioada anterioară au apărut fabrici uriaşe care, printre altele, au mărit posibilitatea prelucrării
mecanice a lemnului. Astfel apare posibilitatea procurării, la preţ redus, a materialului lemnos şi
executării diferitelor elemente de construcţii din scânduri, dulapi cu îmbinări caracteristice (cuie,
domuri, buloane, pene inelare, iar mai târziu cleiul).
Una din formele specifice acestei perioade o constituie arcele realizate din scânduri aşezate pe
lat îmbinate cu ajutorul buloanelor sau a dornurilor şi strânse cu juguri metalice (fig. 1.10), realizate
prima dată de inginerul francez Emi (1825).

6
 Această soluţie reprezintă un principiu nou pentru realizarea elementelor curbe cu secţiune
compusă, stând la baza unei serii întregi de forme constructive raţionale din lemn şi mai ales a celor
încleiate, care au apărut pentru prima dată la sfârşitul secolului al XlX-lea, în Germania.

Fig. 1.10. Acoperişul unui depozit executat din arce (ing. Emi, Franţa, 1825).

Dezvoltarea rapidă a diferitelor ştiinţe ca tehnologia lemnului, rezistenţa materialelor şi

teoria elasticităţii a creat baza teoretică necesară dezvoltării metodelor de calcul a construcţiilor în
general şi a construcţiilor din lemn în special. Executarea construcţiilor din lemn este favorizată pe
de o parte de existenţa unei mari cantităţii de lemn ecarisat şi de apariţia unor metode de calcul, iar
pe de altă parte defavorizată de concurenţa noilor materiale de construcţii ca oţelul şi betonul armat.
Cu toate acestea, lemnul a continuat să rămână unul din principalele materiale de construcţii,
datorită multiplelor lui însuşiri pe care le prezintă din punct de vedere tehnico - economic.
Epoca modernă impune alt gen de construcţii decât cel din epocile anterioare, bazat pe
sisteme şi forme constructive noi, mai uşoare şi economice. S-a emis ideea unor construcţii spaţiale
care şi-au găsit o largă utilizare la realizarea acoperişurilor spaţiale din lemn sub formă de
membrane şi sisteme lamelare. în acelaşi timp o largă răspândire au căpătat fermele îmbinate cu
pene inelare, precum şi construcţiile combinate din lemn şi metal.
În căutarea unor posibilităţi de îmbinare şi de asamblare noi şi mai sigure a pieselor din lemn
au fost iniţiate cercetări în vederea elaborării reţetelor de fabricaţie şi de utilizare a adezivilor în
construcţii, rezistente la apă şi la acţiunea microorganismelor. Rezultatele obţinute au avut drept
consecinţă introducerea în practică a elementelor şi structurilor din lemn reconstituit. Totodată, în
vederea prelungirii duratei de exploatare a construcţiilor din lemn, s-au efectuat numeroase studii şi
cercetări privind introducerea în construcţii pe scară largă a unor măsuri constructive şi chimice de
protecţie a lemnului împotriva putrezirii şi a arderii.
Folosirea adezivilor ca mijloc de îmbinare şi asamblare a permis realizarea unor elemente de
construcţii sau construcţii monolite de calitate superioară, de dimensiuni şi forme dorite. Acestea
asigură o utilizare raţională şi o valorificare superioară a materialului lemnos.

1.3. Structuri tradiţionale româneşti

În ceea ce priveşte teritoriul românesc, construcţiile din lemn au cunoscut o veche tradiţie şi
largă răspândire atât cele civile cât şi cele militare ale fortificaţiilor şi mai târziu cele industriale.
Lemnul s-a bucurat de o largă şi variată întrebuinţare încă din cele mai vechi timpuri.
Cercetările arheologice efectuate pe teritoriul ţării noastre au adus numeroase dovezi că primele
locuinţe datează din anul 5800 î.H. în zona Porţile de Fier. Un număr de 25 de locuinţe geto-dacice
datând din secolul II î.H. au fost de asemenea descoperite în zona Botoşani. Aceste locuinţe erau
construite fie în formă de semibordei, cu partea de la suprafaţă construită din bârne de lemn, fie în
formă de colibe, construite din bârne şi împletitori de nuiele lipite cu argilă. Datorită posibilităţilor
limitate de prelucrare din acea epocă construcţiile aveau un pronunţat caracter primitiv.
Locuinţele din perioada statului dac difereau după zona geografică. Astfel în regiunea de
câmpie, locuită de agricultori, expusă atacurilor migratorilor şi a unei clime aspre, casele erau
7
rudimentare, în bună parte îngropate în pământ, cu schelet format din pari de stejar. în zonele de
deal, mai adăpostite, ele înfăţişau construcţii bine închegate. Aceste locuinţe din lemn, de obicei cu
două camere, acoperite cu scânduri sau şiţă, aşezate pe socluri sau pe stâlpi de lemn, oglindeau
înalta civilizaţie a lemnului din ţinuturile Haţegului, de exemplu în zonele de altitudine forma cea
mai elementară de locuinţă a fost coliba ciobănească, inclusă în sistemul gospodăriei pastorale, care
în prezent poartă numele de stână. Coliba în sine era alcătuită simplu: patru pereţi construiţi din
bârne lăsate aparent sau, împletitură de nuiele, pe schelet de pari şi pe deasupra un schelet de
acoperiş în două ape, făcut dintr-o reţea de căpriori pe care se aşeza şiţa.
Orizontul informaţiilor referitoare la locuinţa sătească din arealul carpato - danubiano -
pontic oferite de investigaţia arheologică pune în evidenţă existenţa unui fenomen evolutiv constant
referitor la cunoştinţele şi uneltele implicate în procesul de construcţie. Evoluţia se referă şi la
sistemele de construcţie, tehnologiile de execuţie, soluţii planimetrice şi compoziţiile volumice. In
acest sens este elocvent procesul de perfecţionare parcurs de sistemul constructiv la care pereţii se
realizau dintr-un schelet lemnos şi panouri de închidere din împletitură de nuiele şi lipitură de
pământ galben (fig. 1.11).

-a- -b-
Fig. 1.11. Locuinţe din neoliticul mijlociu (4200 - 3500 Î.H.):
a – Tingiru jud. Giurgiu, cultura Boian; b - Vadastra jud. Dolj, cultura
Vadastra.

Sub această formă, sistemul constructiv cu schelet portant din lemn, panouri din împletitură
de nuiele şi lipitură de pământ galben, sistem atestat pe teritoriul ţării noastre încă din neolitic s-a
utilizat până în mijlocul secolului XX. Ulterior, în locul panourilor din împletitura de nuiele s-a
utilizat o serie largă de materiale de umplutură: şipci de lemn cu lipitura de pământ galben,
scurtături din lemn şi în ultima perioadă cărămida (fig. 1.12).

Fig. 1.12. Locuinţe din: a - sfârşitul neoliticului mijlociu (Petru Rareş, jud. Giurgiu);b -neoliticul
târziu (3500 - 2500 î.H. Ariuşd, jud. Covasna) cultura Ariuşd- Cucuteni.
În perioada dacică sistemele constructive s-au diversificat acestea fiind atestate drept
construcţii cu pereţi din bârne din lemn dispuse orizontal, sprijinite pe temelii de piatră (fig. 1.13).
Aceste construcţii aveau iniţial la colţuri pari verticali înfipţi în sol pentru a asigura
nedeformabilitatea clădirii, pari care au fost ulterior eliminaţi, nedeformabilitatea fiind garantată de
sistemul de îmbinare al bârnelor.

Fig. 1.13. Locuinţă dacică, Arpaşu de Sus, jud. Sibiu,sec. 1, uH. - I, a\H.
8
 Ale tipuri de case geto-dacice specifice unor perioade sunt prezentate în figura 1.14.

b c d
Fig. 1.14. Locuinţe geto - dacice: a - Slimnic, jud. Sibiu, sec.Id.H.; b-Popeşti, jud. Giurgiu, seclî.c.
-Id.H.; c - Grădiştea Muncelului, jud. Hunedoara, sec. Id.H.; d-Sarmisegetuza, jud.
Hunedoara,sec. Id.H.
Lemnul se folosea sub formă de trunchiuri întregi sau despicate, bârne şi dulapi ecarisaţi,
vergi şi nuiele. Sistemul constructiv era alcătuit dintr-un schelet portant, cu elemente verticale
încastrate în sol sau sprijinite pe tălpi din lemn, cu elemente orizontale (grinzi, căpriori) solidarizate
cu legături vegetale şi cu elemente de închidere sub formă de panouri realizate din împletitură de
nuiele, susţinute de elemente portante verticale şi lipitură de pământ amestecat cu vegetale.
Locuinţele aveau de regulă o podea realizată pe o platformă de trunchiuri despicate sau dulapi
ecarisaţi, peste care se aplica unul sau mai multe straturi de lipitură simplă sau armată cu nuiele (fig.
1.15). Tot în această perioadă apar şi primele clădiri de locuit cu două nivele (locuinţele turn).

9
 Fig. 1.15. Fragmente din podeaua locuinţelor:
a — podea Hăbăseşti, jud Iaşi; b,c,d—podea platformă cu straturi succesive; e -podea cu
armătură din nuiele.

Un tip de locuinţă care atrage atenţia prin formula arhitecturală originală pe care o dezvoltă
este casa cu foişor întâlnită în Maramureş, Muntenia, zonele Apuseni, Sibiu şi Făgăraş. Foişorul
situat în dreptul intrării ocroteşte casele cu etaj şi gârliciul beciului.
Elementele esenţiale ale casei româneşti, în sat ca şi în oraş, erau din lemn începând cu
grinzile groase de stejar, care se puneau la temelie, continuând cu bârnele din care se făceau pereţii
şi terminând cu căpriorii podului, cu şindrila sau cu şiţa acoperişului.
In evul mediu, cea mai mare parte a construcţiilor din lemn erau executate din lemn rotund
sau cioplitură, iar îmbinarea elementelor se realiza în general, prin chertare, soluţie indicată pentru
astfel de materiale (fig. 1.16).

Fig. 1.16. Locuinţă sătească medievală sec XLII, Sighişoara, jud. Mureş.

În această perioadă găsim frecvent locuinţe cu două nivele (fig. 1.17). Nivelul inferior era
destinat depozitării iar nivelul superior era destinat locuirii propriu-zise, model a cărei vechime se
găseşte în epoca dacică clasică (locuinţa turn).

Fig. 1.17. Locuinţe cu două nivele:

a - Cuhea, jud. Maramureş, sec XIV; b - Cărbuneşti, jud. Gorj, sec XVIII

Dintre realizările cele mai semnificative în domeniul construcţiilor de lemn din ţara noastră
se pot menţiona bisericile vechi de lemn din zona Maramureşului care constituie adevărate
monumente de arhitectură (fig. 1.18). Se remarcă biserica de la Surdeşti (1724) de 54m înălţime,
care a atins apogeul îndrăznelii atât în privinţa soluţiilor constructive cât şi a înălţimii (fig. 1.19).
Mulţimea şi varietatea construcţiilor şi obiectelor din lemn întâlnite în gospodăria ţărănească,
modalităţile ingenioase folosite la prelucrarea lemnului denotă o cunoaştere profundă şi precisă a
calităţilor intime ale materialului.

10
 Admirabile monumente de arhitectură din lemn, realizate în toată ţara fac dovada talentului
constructiv, înzestrării tehnice şi artistice ale meşterului român. Din această categorie fac parte
porţile şi casele din Maramureş (fig.1.20). Se poate menţiona de asemenea, o veche tradiţie în
domeniul construcţiilor de poduri.
Sunt remarcabile în acest sens podurile acoperite de peste Someş şi din nordul Moldovei, de
asemenea cu soluţii constructive ingenioase. Dintre realizările moderne în domeniul construcţiilor
inginereşti din lemn se pot numi: hala de expoziţie din Parcul Herăstrău, realizată din arce cu inima
plină, din lamele bătute în cuie, cu deschidere de 40m; hala de gatere de la Piatra Neamţ realizată
din arce de lemn cu zăbrele etc.

Fig. 1.18. Biserica mănăstirii Bârsana, Fig. 1.19. Biserica de lemn din comuna Surdeşti,
jud.Maramureş jud. Maramureş

Fig. 1.20. Construcţii din Maramureş.

În etapa actuală dezvoltarea construcţiilor din lemn este favorizată de posibilităţile tehnice de
prelucrare a materialului lemnos, de dezvoltarea mijloacelor de îmbinare şi a metodelor de calcul,
dar este limitată de concurenţa unor materiale de construcţie precum oţelul, aluminiul, materialele
plastice, betonul armat etc. Cu evoluţia ştiinţei şi a tehnicii, lemnul masiv, de asemenea, şi-a găsit
înlocuitori cum sunt semifabricatele superioare pe bază de lemn, care datorită caracteristicilor fizico
- mecanice, randamentului de utilizare, cum şi a uşurinţei cu care se prelucrează, sunt utilizate într-o
proporţie din ce în ce mai mare. în multe ţari lemnul este folosit la realizarea unor structuri de
rezistenţă, iar în ultimul timp a crescut volumul producţiei construcţiilor din lemn lamelat încleiat
mai ales pentru cele cu deschideri relativ mari cum ar fi săli de sport, piscine, patinoare, spaţii
comerciale, săli de expoziţii etc.
11
 O serie de prognozări, făcute la nivel mondial, vin să întărească ideea că lemnul va continua
să se menţină printre materialele de construcţie de prin rang, ce vor sta la baza realizării unui
important volum de construcţii civile, industriale şi agricole.

12