2„Enigma Otiliei” – George Că linescu

Tema şi viziunea despre lume

Având în vedere că secolul al XIX-lea s-a caracterizat, îndeosebi, prin

proza scurtă, preponderent nuvelistică, începuturile „adevăratului”
roman se află în perioada interbelică.

Contrastele timpului, specifice perioadei interbelice, sunt reflectate în

literatură prin aderenţa scriitorilor la cele două curente literare distincte
– tradiţionalism şi modernism.

Modernismul este un curent literar, manifestat în perioada interbelică,

ale cărui trăsături sunt evidenţiate de criticul literar român Eugen
Lovinescu în cenaclul şi revista „Sburătorul”. Orientarea tematică
promovează o înnoire a literaturii prin desprinderea de trecut şi prin
crearea unor noi modalităţi inovatoare de exprimare.

George Călinescu se numară printre întemeietorii romanului modern şi

aparţine perioadei interbelice a literaturii, fiind considerat totodata şi o
personalitate culturală enciclopedică. Ca teoretician al romanului,
George Călinescu respinge proustianismul şi pleadează pentru maniera
clasică de abordare a materialului epic.

Astfel, realismul de factură balzaciană se îmbină în mod original cu

trăsături reprezentative moderniste, fiind evidente în scrierea, precum
tehnica narativă, reperele spaţiale şi temporale concrete, descrierea
minuţioasă a arhitecturii clădirilor şi a vestimentaţiei, dar și
pluriperspectivismul.
„Enigma Otiliei”, scrisă de Călinescu şi publicată în 1938, este un
roman, specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu personaje
numeroase şi o acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri
narative, şi dezvoltând conflicte puternice.

„Enigma Otiliei” este un roman realist, de factură balzaciană, întrucât

are în vedere: tematica specifică, motivul paternității și al moștenirii,
structura închisă, prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, rolul vestimentaţiei și al
cadrului în caracterizare, utilizarea tehnicii detaliului semnificativ
(descrierea amănunţită a străzii Antim, a caselor aflate pe stradă şi a
locuinţei lui Costache Giurgiuveanu), veridicitate, perspectiva narativă
obiectivă şi preferinţa pentru tipurile umane (Stănică Raţiu – arivistul şi
avocatul demagog, Felix – intelectualul ambiţios, Pascalopol –
aristrocratul rafinat).

Cu toate acestea, romanul depășește modelul realismului clasic, prin

spiritul critic și polemic, dar și prin elemente ce țin de modernitate,
precum ambiguitatea personajelor. Astfel, moș Costache nu este un
avar dezumanizat, ci are o iubire paternă sinceră pentru Otilia;
Pascalopol o iubește pe Otilia, patern și viril în același timp.

Tema abordată în roman este constituită de problematica paternităţii şi

a moştenirii, reliefând totodata caracterul balzacian şi citadin al scrierii.
Caracterul citadin este un aspect al modernismului lovinescian. Pe
fondul imaginii societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea
se proiectează destinul tânărului Felix Sima, care, rămas orfan, vine la
Bucureşti pentru a studia Medicina. Acesta locuieşte în casa tutorelui
său, avarul Costache Giurgiveanu şi trăieşte iubirea adolescentină
pentru Otilia.

1. O secvenţă semnificativă pentru tema romanului debutează cu

momentul sosirii lui Felix Sima în casa lui Costache Giurgiveanu,
tutorele său legal. Pătruns în locuinţă, Felix asistă la o scenă de
familie - jocul de table la care participă și familia Tulea. Observaţia
Aglaei Tulea, sora lui moş Costache, potrivit căreia bătrânul face
„azil de orfani” îi vizează în mod direct pe Felix şi pe Otilia, Aglae
percepându-i pe tineri ca pe nişte rivali la moştenirea fratelui ei.
Neavând o cameră pregătită, Otilia îi oferă tânărului cu
generozitate odaia ei, prilej pentru Felix de a descoperi în
amestecul de romane franțuzești, cutii de pudră și parfumuri o
parte din personalitatea exuberantă a fetei.
1. În capitolul al XX-lea moartea lui moş Costache este provocată, în
cele din urmă, de Stănica Raţiu care urmareşte să parvină şi îi fură
bătrânului avar banii de sub saltea. Stănică este pretutindeni
prezent, divers informat, amestecându-se oriunde crede ca poate
obţine bani. Deşi „aleargă, studiază, combină”, în aşteptarea
momentului favorabil, este incapabil de a „brutaliza pe cineva”.
Stănică este mai degrabă omul timpului său, un produs al unui
mediu social instabil.
Titlul iniţial al romanului a fost „Părinţii Otiliei”, ilustrând motivul
paternităţii. Acesta a fost schimbat ulterior pentru a accentua o
trăsătură de caracter definitorie a eroinei. Personalitatea Otiliei este
„enigmatică”, fiind interpretată diferit de fiecare dintre personajele
romanului, ceea ce constituie o notă de modernitate a textului.

Perspectiva narativă este preoponderent obiectivă. Naraţiunea este

realizată la persoana a III-a de un narator omniscient şi omniprezent.
Naratorul se ascunde în spatele diverselor măşti (de exemplu,
personajul-reflector Felix Sima, prin intermediul căruia sunt prezentate
alte personaje), fapt dovedit şi de limbajul uniformizat.

Romanul este alcătuit din 20 de capitole şi structurat în 2 planuri

narative principale. Primul plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea
pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu şi înlăturarea
Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă maturizarea tânărului Felix
Sima care, înainte de a-şi întemeia o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi
a relaţiilor de familie.

Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal („într-o seară

la începutul lui iulie 1909”) şi spaţial (strada Antim din Bucureşti, casa
lui moş Costache), prezintă personajele principale, sugerază conflictul şi
trasează principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea
conflictului şi este urmat de un epilog.

Simetria începutului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a

casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix, „străinul” din familia
Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenţei sale (în adolescenţă şi
aproximativ 10 ani mai târziu, „după război”).
Istoria moştenirii include un dublu conflict succesoral: este vorba, pe de
o parte, de ostilitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia, şi
pe de altă parte, de interesul lui Stănică pentru averea bătrânului, care
duce la dezbinarea familiei Tulea. Conflictul erotic priveşte rivalitatea
dintre adolescentul Felix şi maturul Pascalopol pentru iubirea Otiliei.

În opinia mea, Otilia Mărculescu este o imagine a eternului feminin,

datorită calităţilor care o scot în evidenţă: naturaleţea, eleganţa,
misterul şi profunzimea. Deşi are o personalitate în formare, fiind
singurul personaj feminin rafinat din roman, comportamentul ei rămâne
totuşi o „enigmă” pentru bărbaţii din jurul ei. Autorul transmite astfel,
prin replica personajului feminin, propria concepţie despre condiţia
femeii în contextul societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-
lea.

În concluzie, „Enigma Otiliei” rămâne o capodoperă a literaturii române,

fiind un roman realist, de factură balzaciană, având drept caracteristici:
tehnica narativă obiectivă, descrierea minuţioasă a obiectelor şi
personajelor, şi preferinţa pentru tipurile umane.