DREPTUL AFACERILOR

= CURS =

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

NOȚIUNEA DE DREPT = totalitatea regulilor de conduită emise de puterea publică,

reguli a căror respectare este obligatorie pentru toți destinatarii acestora.

DREPTUL AFACERILOR = ansamblul de norme generale de drept privat și norme

speciale de drept privat și public aplicabile profesioniștilor comercianți persoane fizice
autorizate și societăți comerciale, în activitatea lor de afaceri, respectiv de producție,
administrare de bunuri sau de prestare de servicii a întreprinderilor cu scop lucrativ.
Sunt incluse noțiuni de drept privat în general, drept civil, precum și unele noțiuni din
dreptul muncii, administrativ, fiscal și penal.

NORMA JURIDICĂ = reprezintă regula stabilită de către autoritatea publică care

reglementeză raporturile dintre oameni și care, dacă nu este respectată, poate fi adusă la
îndeplinire prin forța coercitivă a statului.

STRUCTURA ȘI CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

Norma juridică cuprinde 3 părți (nu întotdeauna această structură se va regăsi în același
text):
1. Ipoteza = relața socială la care se referă, situația pe care o reglementează;
2. Dispoziția = partea în care se edictează regula de conduită ce trebuie urmată;
3. Sancțiunea = arată consecința încălcării regulii cuprinse în dispoziție.

Clasificarea normelor juridice:

1. Norme imperative = respectarea lor e obligatorie în toate situațiile iar încălcarea
atrage sancțiunile prevăzute în actele normative în vigoare;
2. Norme supletive = se aplică în completarea contractelor sau a altor acte juridice
în situația în care părțile nu au prevăzut în cazul acelor acte clauze contractuale
pentru o anumită situație;
3. Norme permisive = acordă o permisiune pentru o anumită conduită și nu
stabilesc o regulă ce trebuie respectată;
4. Norme de recomandare = sunt lipsite de sancțiune;
 ÎNTREPRINDEREA
formă juridică de desfășurare a actvității cu caracter profesional

Concepția Codului Comercial.

În concepția Codului Comercial au existat mai multe opinii cu privire la noțiunea de
întreprindere:

a. Întreprinderea este un organism economic în fruntea căruia se află o persoană

numită întreprinzător care combină forțele naturii cu capitalul și munca, în
scopul producerii de bunuri și servicii. – are în vedere criteriul economic;
b. Întreprinderea este o activitate complexă care constă în exercițiul repetat,
organizat și sistematic al operațiunilor expres prevăzute de Codul comercial. –
are în vedere criteriul profesional;
c. Întreprinderea este concepută ca o organizare în care elementul esențial este
specularea muncii altor persoane, în scopul obținerii de produse și servicii
destinate schimbului. – are în vedere criteriul interpunerii în schimbul
muncii;

Prin art. 2 din L. nr. 346/2004 se definește întreprinderea ca fiind orice formă de
organizare a unei activități economice, autonomă patrimonial și autorizată, potrivit
legilor în vigoare, să facă acte și fapte de comerț, în scopul obținerii de profit în condiții
de concurență.

Prin art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008, întreprinderea economică este definită ca fiind
activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând
resurse financiare, forța de muncă atrasă, materii prime, mijloare logistice și informație,
pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

Concepția Noului Cod Civil.

Noul Cod civil generalizează noțiunea de întreprindere, aceasta reprezentând în această
nouă concepție forma juridică de desfășurare a oricărei activități cu caracter profesional.
Art. 3 alin. (3) C. Civ. – constituie exploatarea unei întreprinderi executarea sistematică
de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în
producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii,
indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

NOȚIUNEA ȘI FORMELE ÎNTREPRINDERII

Definiție. Art. 3 alin. (3) din C.Civ. : întreprinderea este o activitate sistematic
organizată, autonomă, realizată de o persoană, pe riscul său, constând în producerea de
bunuri, executarea de lucrări și prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop
lucrativ.

Caracterele întreprinderii:
1. Activitate sistematic organizată ce se desfășoară cu caracter permanent, potrivit
unor reguli proprii;
 2. Organizarea activității are un caracter autonom, cel ce organiează activitatea fiind
independent în luarea deciziilor;
3. Activitatea este realizată de una sau mai multe persoane, pe riscul lor, persoane
ce au calitatea de profesioniști;
4. Obiectul activității – producerea de bunuri, executarea de lucrări și prestarea de
servicii;
5. Scopul realizării activității – obținerea unui profit sau realizarea unui scop non
profit;

Formele întreprinderii:
a. Întreprinderea economică (comercială);
b. Întreprinderea civilă (necomercială);

Întreprinderea economică (comercială) este o activitate economică desfășurată în

mod organizat, permanent și sistematic, realizată de una sau mai multe persoane –
comercianți - pe riscul lor, constând în producerea și circulația mărfurilor, executarea
de lucrări și prestarea de servicii, în scopul obținerii unui profit.

Caracterele întreprinderii economice:

1. Activitatea întreprinderii este o activitate economică;
2. Activitatea este realizată în mod organizat, permanent și sistematic, de una sau
mai multe persoane fizice sau/și juridice, pe riscul lor;
3. Obiectul activității: producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și
prestarea de servicii;
4. Scopul desfășurării activității – obținerea de profit;

Actele juridice comerciale sunt actele juridice, faptele juridice și operațiunile

economice prin care se realizează de către un comerciant activitatea economică privind
producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, în
cadrul unei întreprinderi economice comerciale.

Întreprinderea civilă = este o activitate sistematic organizată, executată de una sau mai
multe persoane, pe riscul lor, având ca obiect acte sau fapte juridice cu caracter civil, fără
a avea ca scop obținerea profitului.

Caracterele întreprinderii civile:

1. Activitățile care fac obiectul întreprinderii civile sunt desfășurate în cadrul
profesiilor liberale;
2. Persoanele care realizează această activitate au calitate de profesioniști și
desfășoară această activitate potrivit legii organice care reglementează regimul
juridic al profesiei în cauză;
3. Aceste persoane pun la dispoziția celor interesați cunoștințele și competența lor
pentru care primesc onorarii.

Actele juridice încheiate în cadrul întreprinderii civile sunt acte juridice cu caracter civil.
COMERCIANȚII – PROFESIONIȘTI AI ÎNTREPRINDERII ECONOMICE (COMERCIALE)
În concepția Codului civil, este comerciant profesionistul persoană fizică sau juridică,
care expoatează, în condițiile legii, o întreprindere economică (comercială).

Se disting 2 categorii de comercianți:

1. Comercianții persoane fizice;
2. Comercianții persoane juridice;

Comercianții persoane fizice:

- Orice persoană fizică: cetățean român, cetățean al unui stat membru UE ori al
Spațiului Economic European, poate desfășura pe teritoriul Romîniei activități
economice în toate domeniile, meseriile sau profesiile pe care legea nu le
interzice în mod expres pentru libera inițiativă.

Formele în care PERSOANELE FIZICE pot desfășura activități economice:

1. Individual și independent ca PFA;
2. Ca întreprinzător al unei întreprinderi individuale;
3. Ca membru al unei întreprinderi familiale;

Comercianții persoane juridice:

1. Societățile comerciale;
2. Regiile autonome;
3. Grupurile de interes economic (GIE);
4. Societățile cooperative;
5. Organizațiile cooperatiste;
6. Societățile europene;
7. Grupurile europene de interes economic (GEIE);

I. CALITATEA DE COMERCIANT

PERSOANA FIZICĂ
Conform art. 8 din OuG nr. 44/2008 persoana fizică poate desfășura activități
economice dacă îndeplinește următoarele condiții:

A. Condițiile legale ale desfășurării activității economice:

1. Să fi împlinit vârsta de 18 ani în cazul PFA-urilor, al întreprinzătorului titular
al întreprinderii individuale precum și al reprezentantului întreprinderii
familiale, respectiv vârsta de 16 ani în cazul membrilor întreprinderii
familiale;
2. Să nu fi săvârșit fapte sancționate de legile financiare, vamale și cele care
privesc disciplina financiar-fiscală, de natura celor care se înscriu în cazierul
fiscal;
3. Are un sediu profesional declarat;
4. Declară pe proprie răspundere că îndeplinește condițiile de funcționare
prevăzute de legislația specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar,
protecția mediului, protecția muncii;
 5. Îndeplinirea condiției de pregătire profesională și/sau de atestare a pregătirii
profesionale, dacă legea prevede o asemenea condiție;

Înainte de începerea activității economice, persoana fizică are obligația să solicite

înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea funcționării, ca PFA sau ca
întreprinzător titular al întreprinderii individuale;
În cazul întreprinderii familiale obligația de a cere înregistrarea în registrul
comerțului și autorizarea funcționării revine reprezentantului întreprinderii familiale
iar dacă acesta nu formulează cererea, oricare membru al întreprinderii familiale poate
să îndeplinească această cerință legală.

B. Condițiile legale ale dobândirii calității de comerciant

În prezent, persoana fizică autorizată, întreprinzătorul ca titular al întreprinderii

individuale și membrii întreprinderii familiale dobândesc calitatea de comerciant doar
dacă îndeplinesc condițiile cerute pentru desfășurarea activităților economice,
exploatează o întreprindere și sunt înregistrați în registrul comerțului.
Calitatea de comerciant a persoanei fizice este atestată de certificatul de
înregistrare eliberat de Oficiul Registrului Comerțului și încetează prin radierea din
Registrul Comerțului.

Capacitatea persoanei fizice cerută pentru a fi comerciant

Orice persoană fizică beneficiază de capacitate de folosință și de capacitate de

exercițiu, în condițiile legii.
Capacitatea de folosință – aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile – este
dobândită la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia.
Capacitatea de exercițiu – aptitudinea persoanei de a încheia singură acte
juridice civile – este reglementată diferit, în funcție de vârsta persoanei:

a. Capacitate de exeercițiu deplină – începe la data la care persoana devine

majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani; potrivit noii reglementări (art.
40 și 272 C. Civ.) instanța de tutelă poate recunoaște minorului în vârstă de 16
ani capacitatea deplină de exercițiu, cum de altfel, capacitatea deplină de
exercițiu se dobândește și de către minorul în vârstă de 16 ani prin căsătorie.
b. Capacitate de exercițiu restrânsă – este capacitatea de exercițiu de care
beneficiază minorul care a împlinit vârsta de 14 ani. Aria actelor pe care le
poate încheia un asemenea minor este restrânsă.

Incapacitățile

- Minorul care nu a împlinit 14 ani;

- Interzisul judecătoresc (persoana care nu are discernământ din cauza
alienației ori debilității mintale);
- Persoana pusă sub curatelă – persoana care deși capabilă, din cauza bolii sau a
unei infirmități fizice, nu poate personal să își administreze bunurile sau să își
 apere interesele în condiții corespunzătoare și, din motive temeinice, nu își
poate numi un administrator sau reprezentant;

Restricții privind exercitarea activității comerciale

Incompatibilitățile:

- funcția de judecător;
- funcția de procuror;
- calitatea de deputat sau senator;
- membrii guvernului și aleșii locali;
- funcționarii publici;
- ofițerii și diplomații;
- anumite profesii liberale;

PERSOANA JURIDICĂ

Condițiile dobândirii calității de comerciant a persoanei juridice

Persoanele juridice dobândesc calitatea de comerciant de la momentul

constituirii și înregistrării în Registrul Comerțului, moment de la care dobândesc și
personalitate juridică. Practic, persoanele juridice se nasc comercianți în vreme ce
persoanele fizice devin comercianți.

- Societățile comerciale;
- Societățile cooperative;
- Organizațiile cooperatiste;
- Regiile autonome;

Calitatea de comerciant a persoanelor juridice se dovedește cu certificatul de

înregistrare în registrul comerțului.
Calitatea de comerciant a persoanelor juridice încetează odată cu încetarea
personalității juridice, adică atunci când se produce radierea din Registrul Comerțului.
Statutul special al unor persoane juridice

1. Statul și unitățile sale administrativ teritoriale – nu au calitatea de comercianți

deși pot realiza anumite activități comerciale. Actele cu caracter comercial
realizate de către stat și unitățile sale administrativ teritoriale privesc numai
serviciile publice de gestiune privată, adică serviciile publice industriale și
comerciale;
2. Asociațiile și fundațiile – sunt persoane juridice de drept privat fără scop
patrimonial.
3. Societățile agricole – sunt forme asociative reglementate prin Legea nr.
36/1991 și nu au calitatea de comerciant;
 OBLIGAȚIILE PROFESIONALE ALE COMERCIANȚILOR

1. Publicitatea prin Registrul Comerțului

2. Organizarea și ținerea contabilității activității comerciale;
3. Exercitarea comerțului în limitele concurenței licite;

OFICIUL REGISTRULUI COMERŢULUI

- Regimul legal al Registrului Comerţului -

Se analizează în momentul de faţă prin prisma a 2 acte normative: L26/1990

privind Registrul Comerţului, republicată în 1998, cu modificări ulterioare şi Legea nr.
359/2004 privind simplificarea formalităţilor la Registrul Comerţului a
persoanelor fizice, a asociaţiilor familiale şi a persoanelor juridice, înregistrarea
fiscală şi autorizarea persoanelor juridice, cu modificări şi completări ulterioare.

Organizarea şi funcţionarea Registrului Comerţului

Se conduce de către Oficiul Registrului Comerţului, care este organizat în fiecare
judeţ şi în municipiul Bucureşti, pe lângă Tribunal. La nivel naţional este organizat
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului care este o instituţie publică cu personalitate
juridică, având patrimoniu propriu şi autonomie funcţională şi de decizie. Este organizat
în subordinea Ministerului Justiţiei şi este finanţat integral din venituri pro-prii.
Actualmente Registrul Comerţului este format din 3 registre şi anume:
Registrul pentru Înregisrarea Comercianţilor Persoane Fizice şi Asociaţii Familiale,
Registrul pentru Înregistrarea Comercianţilor Persoane Juridice şi Registrul
Societăţilor Cooperative. Ultimul a fost introdus în 2005 în urma aprobării L1/2005.

Categoriile de înregistrări în Registrul Comerţului

Conceptul de înregistrare în Registrul Comerţului este definit atât de
L26/1990, cât şi de L359/2004, care practic reiterează legea Registrului Comerţului,
înţelegându-se prin înregistrare atât înmatricularea cât şi înscrierea de menţiuni
precum şi alte operaţiuni care se menţionează în Registrul Comerţului potrivit legii.
Forme ale înregistrării:
- înmatricularea = o înregistrare anterioară începerii activităţii comerciale;
- înscrierea de menţiuni = o înregistrare ulterioară începerii activităţii
comerciale şi vizează actele, faptele şi operaţiunile prevăzute de art.21 din L26/1990.

În ceea ce priveşte procedura de înregistrare în Registrul Comerţului, aceasta se

realizează pe baza unei cereri de înregistrare care este însoţită de documente care atestă
datele menţionate în cerere. Cererea se depune la biroul unic, la Registrul Comerţului,
iar dacă sunt îndeplinite condiţiile legale, se eliberează solicitantului certificatul de
înregistrare cu ocazia înmatriculării. Certificatul conţine numărul de înregistrare în
Registrul Comerţului şi codul unic de înregistrare (c.u.i.) atribuit de Ministerul
Finanţelor Publice, fiind însoţit şi de încheierea judecătorului delegat prin care se
dispune înregistrarea în Registrul Comerţului. Apoi se eliberează certificatul de înscriere
de menţiuni, însoţit de asemenea de încheierea judecătorului. Dovada situaţiei/stării
comerciantului în decursul derulării activităţii sau încetării acesteia se face cu extrasul
de registru, care este emis de Oficiul Registrului Comerţului în termen de 24h şi cu o
valabilitate de cel mult 30 zile.

Efectele înregistrării în Registrul Comerţului

a) efectul de publicitate decurge din prevederile art.4 din L26/1990 (legea
Registrului Comerţului) care prevede că Registrul Comerţului este public. Acest efect are
semnificaţia faptului că înregistrările în Registrul Comerţului pot fi cunoscute de către
persoanele interesate. De asemenea, Oficiul Registrului Comerţului are obligaţia de a
elibera la cerere copii certificate de pe actele prezentate şi depuse, precum şi referitoare
la constatarea actelor, faptelor sau operaţiunilor care au fost înregistrate;
b) efectul de opozabilitate decurge din prevederile art.5 din L26/1990, dar şi
din art.7 din L359/2004, care prevăd că înregisrările în Registrul Comerţului sunt
opozabile terţilor de la data când au fost înregistrate sau, în cazurile prevăzute de lege,
de la data publicării lor în Monitorul Oficial sau într-o altă publicaţie indicată de lege.
Efectul de opozabilitate are semnificaţia faptului că înregistrările efectuate în Registrul
Comerţului sunt presupuse a fi cunoscute de către terţi, care nu vor putea invoca
necunoaşterea lor. Cu alte cuvinte, actele sau faptele de neînregistrate, contrar legii care
prevede obligaţia înregistrării lor, nu vor putea fi opuse terţilor decât sau cu excepţia
cazului în care se face dovada că erau deja cunoscute de aceştia. În unele cazuri
înregistrarea în Registrul Comerţului produce şi un efect specific şi anume, are
semnificaţia dobândirii personalităţii juridice de către comerciantul persoană juridică
(ex. societăţile comerciale care, potrivit art.41 din L31/1990, dobândesc personalitate
juridică de la data înmatriculării în Registrul Comerţului; grupurile de interes economic
organizate în condiţiile L161/2003, care dobândesc personalitate juridică tot de la data
înmatriculării în Registrul Comerţului).

Sancțiunea lipsei publicității

a. Inopozabilitatea față de terți a înregistrărilor, afară de cazul în care se

dovedește că aceștia le-au cunoscut pe altă cale;

Dreptul de consultare a registrelor publice

Registrele de publicitate au caracter public și, orice persoană, chiar fără a justifica
un interes, poate să consulte aceste registre.
Controlul legalităţii operaţiunilor de înregistrare efectuate în Registrul Comer-
ţului
Se efectuează cel puţin o dată pe lună, în conformitare cu art.8 din L26/1990, de
către judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului, desemnat anual de către
preşedintele Tribunalului. Sub aspectul efectelor, acest control nu scuteşte de răspun-
dere personalul Oficiului Registrului Comerţului, care execută operaţiunile de înre-
gistrare.

Înscrierea de menţiuni
Constă în operaţiunea de înregistrare, care vizează modificările intervenite în
ceea ce priveşte înregistrările iniţiale, precum şi actele juridice sau operaţiunile
prevăzute în mod expres de lege (art.21 L26/1990) la încetarea activităţii
comerciantului. Conform art.21 L26/1990 înscrierea de menţiuni vizează următoarele:
 - actele juridice care au ca obiect fondul de comerţ, cum sunt vânzarea, donaţia,
locaţiunea (închirierea) şi gajul fondului de comerţ, precum şi actele care fac să
înceteze firma sau fondul de comerţ;
- actele referitoare la identificarea persoanei (reprezentantului legal al
comerciantului) drepturile de proprietate intelectuală sau industrială de care
dispune comerciantul (brevete de invenţii, mărci, drepturi de autor);
- drepturile privind firma, emblema sau alte semne distinctive;
- hotărârea judecătorească privind divorţul şi partajul comerciantului;
- hotărârea judecătorească de condamnare penală a comerciantului /
administratorului / cenzorului pentru fapte care îi fac nedemni să exercite profesia şi
activitatea comercială;
- hotărârea judecătorească de începere a procedurii de reorganizare comercială
sau a falimentului;
- orice altă modificare referitoare la actele sau faptele înregistrate.
Înscrierea se realizează pe baza unei cereri şi trebuie să fie efectuată în termen de
15 zile de la data actului sau faptului supus înregistrării. Înregistrarea poate fi solicitată
şi de orice persoană interesată, în termen de 30 de zile de la data în care a fost conceput
actul. Înregistrarea mai poate fi realizată din oficiu în termen de 15 zile, pentru anumite
acte sau fapte prevăzute de lege (în cazul hotărârilor judecătoreşti de condamnare
penală a comerciantului, hotărârilor judecătoreşti de declanşare a procedurii de
reorganizare juridică sau faliment, hotărârilor judecătoreşti de punere sub interdicţie
sau sub curatelă a comerciantului).

Efectele cererii înscrierii de menţiuni

Legea prevede că înscrierea de menţiuni efectuată la solicitarea oricărei alte per-
soane sau din oficiu nu scuteşte pe comerciant de îndeplinirea obligaţiilor personale de a
solicita înscrierea de menţiuni.
La încetarea activităţii comerciale, comercianţii trebuie să solicite radierea din
Registrul Comerţului. Aceasta se poate efectua însă şi în condiţiile art.25 L26/1990,
adică tot pe baza unei cereri de radiere de la orice persoană fizică sau juridică care a fost
prejudiciată printr-o înmatriculare sau înscriere de menţiuni, dacă prin hotărâre
judecătorească irevocabilă au fost desfiinţate integral sau parţial sau au fost modificate
actele care au stat la baza unei înregistrări în Registrul Comerţului.
Cererea de radiere se soluţionează de către tribunal şi hotărârea judecătorească
de soluţionare poate fi atacată numai prin recurs.

Sancţiunile nerespectării obligaţiei de efectuare a înregistrării în Registrul

Comerţului
Aceste sancţiuni vizează 2 categorii:
a) civile: amintim amenda judiciară care este prevăzută de lege şi vizează comer-
cianţii, persoanele care încalcă dispoziţiile legale privind efectuarea înregistrărilor şi a
termenelor referitoare la înmatriculare, înscriere de menţiuni, precum şi depunerea
specimenelor de semnătură; este supusă regimului juridic de drept comun pentru
amenzile judiciare prevăzute de Codul de Procedură Civilă, prin încheierea judecătorului
delegat la sesizarea oricărei persoane sau din oficiu.
b) penale: constă în pedeapsa cu închisoare între 3 luni şi 2 ani sau amendă penală şi
se aplică persoanelor care cu rea credinţă au efectuat declaraţii inexacte pe baza cărora
s-a operat o înregistrare în Registrul Comerţului.

AUXILIARII COMERCIANȚILOR

Auxiliarii comercianților sunt persoanele cu care comercianții colaborează și care

fie le reprezintă interesele, fie le facilitează efectuarea unor operațiuni comerciale.
Există două categorii:

a. auxiliarii dependenți – care se află în raporturi de muncă cu comerciantul fiind

retribuite de acesta – salariații comerciantului;
b. auziliarii autonomi – au la rândul lor calitate de comerciant, sunt indepdendenți
în raport cu comerciantul cu care interacționează – mijlocitorii și agenții
comerciali;

1. Mandatarul – în temeiul unei împuterniciri date de un comerciant încheie acte

juridice în numele și pe seama comerciantului. În anumite cazuri, raporturile de mandat
cu reprezentare sunt grefate pe raporturile de muncă: vânzătorii din magazine,
recepționerii de la hoteluri, șoferii de taxi, etc;
2. Comisionarul – în baza unei împuterniciri date de un comerciant încheie acte
juridice în nume propriu dar pe seama comerciantului. Raporturile dintre comisionar și
comerciant sunt raporturi de mandat fără reprezentare și se aplică și în cazul
consignatarilor și expeditorilor.
3. Consignatarul – în baza împuternicirii comerciantului încheie acte juridice
privind vânzarea unor bunuri mobile ale comerciantului în nume propriu dar pe seama
comerciantului;
4. Expeditorul – se obligă față de comerciant să încheie în nume propriu dar pe
seama comerciantului contracte de transport și să îndeplinească operațiunile accesorii.
5. Agentul comercial – persoana pe care comerciantul o împuternicește în mod
statornic fie să negocieze, fie să negocieze și să încheie contracte în numele și pe seama
comerciantului, în schimbul unei remunerații, în una sau mai multe regiuni determinate.
6. Intermediarul ocazional (mijlocitorul sau curtierul)– persoana care se obligă
față de comerciant să îl pună în legătură cu un terț în vederea încheierii unui contract.

FONDUL DE COMERȚ

Fondul de comerţ reprezintă un ansamblu de bunuri mobile şi imobile,

corporale şi incorporale, pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei
activităţi comerciale în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.
De aici rezultă că fondul de comerţ are o identitate de sine stătătoare şi nu se reduce la
elementele sale componente. El poate face obiectul unor contracte cu titlu oneros sau cu
titlu gratuit şi poate constitui obiectul unei garanţii mobiliare.
Cu toate acestea, fondul de comert nu este privit ca un patrimoniu ci ca un
element component al patrimoniului.
 Fondul de comerţ este calificat ca un BUN MOBIL INCORPORAL, fiind supus
reglementărilor juridice specifice bunurilor mobile.

Elementele fondului de comert:

1. elementele corporale:
a. materialele, utilajele, echipamentele, imobilele (bunuri care servesc
comerciantului la exploatarea fondului). Aceste elemente aparţin fondului de comerţ
numai în măsura în care pot atrage clientela.
b. mărfurile care se află în stoc în magazinul titularului fondului. Mărfurile se disting
de materiale şi utilaje nu numai prin natura lor ci şi prin destinaţie.
2. elemente incorporale:
▪ Firma este definită ca fiind numele sau după caz denumirea folosită de comerciant în
realizarea operaţiunilor care fac obiectul comerţului său şi sub care semnează. Este un
atribut de identificare a comerciantului. Conf. art. 38 din legea 26/1990 orice firmă nouă
trebuie să se deosebească de cele existente. Disponibilitatea firmei este verificată înainte
de întocmirea actelor constitutive. Se va refuza înscrierea firmei ce poate produce
confuzie cu alte firme deja înregistrate. Firmele şi emblemele radiate din Registru nu
sunt disponibile o perioadă de 2 ani de la radiere.

O altă obligaţie este liceitatea firmei, în sensul că nici o altă firmă nu va prelua o
denumire întrebuinţată de comercianţii sectorului public.

Conţinutul firmei:
►comerciantul persoană fizică: numele comerciantului scris în întregime sau numia
numele şi iniţiala prenumelui;
►asociaţiile familiale: numele membrului de familie care a avut iniţiativa înfiinţării cu
menţiunea Asociaţie familială scrisă în întregime
►societăţile în nume colectiv: numele a cel puţin unuia dintre asociaţi cu menţiunea:
societate în nume colectiv
►societăţile în comandită simplă: numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi
cu menţiunea: societate în comandită simplă
►societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni: o denumire proprie cu
menţiunea: societate pe acţiuni sau SA
►societăţile cu răspundere limitată: o denumire proprie cu menţiunea societate cu
raspundere limitată sau SRL
Firma se poate transmite numai împreună cu fondul de comerţ, atât prin acte inter vivos
cât şi mortis cauza.

▪ Emblema reprezintă semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de

acelaşi gen sau o întreprindere de alta de acelaşi gen. Spre deosebire de firmă, emblema
nu este obligatorie dar are aceleaşi caracteristici ca şi firma cu privire la noutate şi
disponibilitate. Ea se poate transmite şi separat de fondul de comerţ. Dreptul de
folosinţă exclusivă se dobândeşte prin înscrierea în Registrul Comerţului.
▪ Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice şi juridice care se află în raporturi
juridice cu un comerciant. Ea este strâns legată de fondul de comerţ, dreptul la clientelă
neputând fi transmis separat ci numai în cadrul fondului de comerţ.

▪ Vadul comercial reprezintă puterea sau capacitatea comerciantului de a atrage

clientela fiind într-o strânsă legătură cu aceasta. Prin natura sa, vadul comercial nu este
un element distinct al fondului de comerţ ci numai împreună cu clientela.

▪ Drepturile de proprietate intelectuală

a. Mărci de fabrică, de comerţ sau de servicii
b. Brevete de invenţii
c. Desene şi modele ale produselor
d. Know-how
e. Programe din domeniul informaticii

Exercitarea comerțului în limitele concurenței licite

Temei legal: Legea nr. 21/1996 privind concurența și Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenței neloiale

Conceptul de concurență s-a format și este uzitat în orice relație socială, fiind
susceptibil de mai multe înțelesuri.

Raportul juridic de concurență = o relație socială, patrimonială sau

nepatrimonială, din sfera economică a producției, distribuției sau consumului de mărfuri
sau servicii, reglementată de norma dreptului concurenței.

Distingem 2 tipuri de raporturi juridice:

a. De autoritate – agenții economici sunt obligați prin norme imperative să aibă o
asemenea conduită pe piață încât să nu restrângă, să nu împiedice și să nu
denatureze jocul normal al concurenței. În caz de neconformare, autoritățile
administrative au atributul de a aplica sancțiuni;
b. De egalitate – părțile unui raport juridic de concurență pornesc cu șanse egale
de la început, putând alege mijloacele necesare pentru câștigarea competiției.

Conținutul raportului juridic de concurență

- Se particularizează atât prin calitatea subiectelor participante cât și prin
drepturile specifice care aparțin agentului economic. Ele derivă din
componentele fondului de comerț, organizat de către titularul acestuia.

Subiectele raportului juridic de concurență

 1. Întreprinderi sau asociații de întreprinderi – persoane fizice sau juridice –
de cetățenie, respectiv naționalitate română sau străină, denumite în
continuare întreprinderi;
2. Autoritățile și instituțiile administrației publice centrale și locale, în
măsura în care acestea prin deciziile emise sau prin reglementările
adoptate intervin în operațiuni pe piață influențând direct sau indirect
concurența, cu excepția situațiilor când asemenea măsuri sunt luate în
aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major.

Prin întreprindere în sensul prezentei legi se înțelege orice operator economic

angajat într-o activitate constând în oferirea de bunuri sau de servicii pe o piaţă dată,
independent de statutul său juridic şi de modul de finanţare, astfel cum este definită în
jurisprudenţa Uniunii Europene.

Obiectul raportului juridic de concurență

- Este alcătuit din comportamentul agenților economici, manifestat fie prin
acțiuni, fie prin abstențiuni în relațiile competiționale pe piață.
- Comportamentul moral al comercianților în acțiunea de câștigare și păstrare a
clientelei se întemeiază pe 2 concepte esențiale:

1. Buna-credință – stare psihologică a subiectului de drept constând în credința

eronată că acționează în conformitate cu legea deși în realitate nu o respectă;
2. Respectarea uzanțelor cinstite – conceptul de uzanțe cinstite desemnează
practici cu un anumit grad de vechime, de rentabilitate și stabilitate aplicate
în mod deliberat de un număr nedefinit de agenți economici pe piața
relevantă respectivă.
Practicile concurențiale cinstite includ procedee precum sporirea
competitivității produselor prin îmbunătățirea calității acestora și diminuarea
prețului cost; pregătirea logistică a mărfii oferite pe piață prin ambalare,
marcare, etichetare; sondarea pieței interne și internaționale; sensibilizarea
clienților potențiali prin reclamă comercială, participarea la târguri cu mostre.

CONCURENȚA LOIALĂ

Potrivit art. 1 din Legea 11/1991, comercianţii sunt obligaţi să îşi exercite
activitatea cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor
consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale.
Pornind de la aceste premise, putem defini concurența loială ca fiind forma
esențială de concurență în cadrul căreia comportamentul competițional al
comerciantului se exercită manifest, cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, în
domenii permise concurenței, în scopul de a asigura existența sau expansiunea
comerțului său.
Se desprind următoarele cerințe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- Comportamentul concurențial să fie manifest, adică să aibă o existență

concretă;
 - Comportamentul concurențial să fie exercitat cu bună-credință;
- Comportamentul concurențial să folosească uzanțe cinstite;
- Competiția concurențială să se desfășoare în domenii permise acesteia;
- Absența actelor de infidelitate – legături realizate de persoane participante la
întreprinderea unui comerciant, fără știrea și acordul acestuia, cu concurenți
ai săi, sub forma operațiilor comerciale sau a asocierii.

PRACTICI ANTICONCURENȚIALE

Conform Art. 5 din Legea nr. 21/1996 sunt interzise orice înţelegeri între
întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca
obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa
românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care:
a)stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte
condiţii de tranzacţionare;
b)limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau
investiţiile;
c)împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
d)aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente,
provocând în acest fel unora dintre ei un dezavantaj concurenţial;
e)condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor
prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale,
nu au legătură cu obiectul acestor contracte;
f)constau în participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice alte
forme de concurs de oferte;
g)elimină de pe piaţă alţi concurenţi, limitează sau împiedică accesul pe piaţă şi
libertatea exercitării concurenţei de către alte întreprinderi, precum şi înţelegerile de a
nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumite întreprinderi fără o justificare
rezonabilă.

De asemenea, conform art. 6 din Legea nr. 21/1996 este interzisă folosirea în
mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute
pe piaţa românească sau pe o parte substanţială a acesteia. Aceste practici abuzive pot
consta în special în:
a)impunerea, în mod direct sau indirect, a unor preţuri inechitabile de vânzare ori de
cumpărare sau a altor condiţii inechitabile de tranzacţionare şi refuzul de a trata cu
anumiţi furnizori ori beneficiari;
b)limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul
consumatorilor;
c)aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii
echivalente, provocând, în acest fel, unora dintre ei un dezavantaj concurenţial;
d)condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii
suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte;
e)practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul
înlăturării concurenţilor, ori vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea
diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni;
f)exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte o altă întreprindere faţă de o
asemenea întreprindere sau întreprinderi şi care nu dispune de o soluţie alternativă în
condiţii echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că
partenerul refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 21/1996 sunt interzise orice acţiuni sau inacţiuni
ale autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale ori locale şi ale entităţilor
către care acestea îşi deleagă atribuţiile, care restrâng, împiedică sau denaturează
concurenţa, precum:
a)limitarea libertăţii comerţului sau autonomiei întreprinderilor, exercitate cu
respectarea reglementărilor legale;
b)stabilirea de condiţii discriminatorii pentru activitatea întreprinderilor.

CONCURENȚA NELOIALĂ

Constituie concurenţă neloială, în sensul Legii nr. 11/1991, orice act sau fapt
contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de
execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii.

1. Subminarea organizării interne a concurentului – în această categorie se

regăsesc următoarele fapte prevăzute de art. 4 al Legii nr. 11/1991:
- oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori
acceptarea unei asemenea oferte;
- divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant
sau un salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului legitim al respectivului
secret comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite;
- oferirea, promiterea sau acordarea - mijlocit sau nemijlocit - de daruri ori alte
avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin
purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a
folosi clientela sa ori pentru a obţine alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în
dauna unui concurent;
- concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei
societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea
salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale.

2. Subminarea activității comerciale a concurentului – se poate realiza prin

următoarele modalități:
- Denigrarea – constă în comunicarea sau răspândirea, chiar făcută confidențial, de
către un comerciant, de afirmații mincinoase asupra unui concurent sau asupra
mărfurilor sau serviciilor sale, afirmații de natură să dăuneze bunului mers al
întreprinderii concurente;
- Deturnarea clientelei – prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în
cadrul funcției deținute anterior la acel comerciant;
- Confuziunea – folosirea unei firme, invenții, mărci, indicații geografice, unui desen
sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau a
unui ambalaj de natură să provoace confuzie cu cele folosite legitim d eun alt
comerciant;
- Punerea în circulație de mărfuri contrafăcute sau/și pirat – punerea în
circulație de mărfuri contrafăcute și sau pirat, a căror comercializare aduce atingere
titularului mărcii și induce în eroare consumatorul asupra calității
produsului/serviciului;
- Folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări;
- Divulgarea, achiziționarea sau utilizarea secretului comercial de către terți,
fără consimțământul deținătorului său legitim;

EXERCITAREA ACTIVITĂȚII COMERCIALE CONTRAR UZANȚELOR CINSTITE.

METODE NEPERMISE DE STIMULARE A VÂNZĂRII SAU PRESTĂRILOR DE SERVICII
CARE ÎMPIEDICĂ LIBERA CONCURENȚĂ.

1. METODA ”BULGĂRE DE ZĂPADĂ” = promisiunea comerciantului de a preda

marfa sau de a executa prestații la un preț sau tarif inferior celui practicat în mod
curent în schimbul obligației asumate de clientul consumator de a procura pentru
comerciant alți clienți. Când aceștia din urmă se prezintă, și la rândul lor se obligă
în aceleași condiții să aducă noi clienți, cumpărătorul inițial își primește
avamtajul scontat;

2. FALSA PUBLICITATE = comunicarea sau răspândirea în public, de către un

comerciant, de afirmații asupra întreprinderii sale sau activității acesteia, menite
să inducă în eroare și să îi creeze o situație de favoare în dauna unor concurenți;

În caz de săvârșire a faptelor care intră în categoria concurenței neloiale, se va

atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz.

CONSILIUL CONCURENȚEI

Principiile de organizare și funcționare ale Consiliului Concurenței sunt:

1. Principiul autonomiei;
2. Principiul independenței;
3. Principiul colegialității.

Consiliul Concurenței reprezintă autoritatea administrativă autonomă în

domeniul concurenței, cu personalitate juridică, cu sediul în București.
Consiliul Concurenței are dreptul de a efectua investigații – din proprie inițiativă
sau ca urmare a unor plângeri, sesizări, notificări – prin care:
- urmărește constatarea modului de aplicare a reglementărilor referitoare la
practicile monopoliste și la concentrările economice;
 - urmărește evoluția prețurilor în economie spre a sesiza fenomene ce
sugerează o restrângere a concurenței și necesită propuneri de remediere;

Deciziile pe care le poate adopta Consiliul Concurenței sunt de mai multe tipuri:
- Decizie de respingere a unei cereri sau plângeri;
- Decizii privind măsuri procedurale;
- Decizii privind măsuri interimare;
- Decizii finale;

SOCIETĂȚILE COMERCIALE

Cadrul legal

Regimul juridic al societăţilor comerciale în România a fost reglementat pentru

prima dată de disp.art.77-220 din Codul comercial român adoptat în anul 1887,
prevederi care în prezent sunt abrogate prin Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Noţiunea, formele şi clasificarea societăţilor comerciale

Societatea civilă a fost definită ca fiind un contract în temeiul căruia două sau mai
multe persoane se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura o
anumită activitate în vederea realizării şi împărţirii beneficiilor care vor rezulta.

Societatea comercială reprezintă o grupare de persoane constituită pe baza

unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică în care asociaţii
se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru exercitarea unor fapte de
comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.

ASEMĂNĂRI:

1. Ambele au aceeaşi esenţă: grupare de persoane şi de bunuri;

2. ambele au un scop lucrativ;

DEOSEBIRI:
1. obiectul sau natura operaţiunilor;
2. natura juridică: societatea comercială este învestită personalitate juridică pe
când societatea civilă rămâne la stadiul de contract;
3. condiţii de constituire şi funcţionare: ceea ce prevede Legea 31/1990 spre
deosebire de societatea civila unde intervine vointa parţilor;
Forme ale societăţilor comerciale
Societatea comercială fiind o persoană juridică are un patrimoniu propriu, un
nume (firma) şi un domiciliu („sediul” societăţii care determină si naţionalitatea ei)
distincte de cele ale asociaţilor şi, de asemenea, poate fi chemată în justiţie în numele ei
(spre deosebire de societatea civilă care este citată în numele asociaţilor). Aşadar,
societatea comercială răspunde în nume propriu, obligându-se contractual prin
reprezentanţii săi.
Potrivit legii nr. 31/1990, societăţile comerciale se pot constitui în următoarele
forme:
a) Societatea în nume colectiv este acea societate constituită de două sau mai multe
persoane, al cărui capital social nu este fracţionat legal, asociaţii răspunzând nelimitat şi
solidar pentru obligaţiile sociale;
b) Societatea în comandită simplă este acea societate constituită de două sau mai
multe persoane, dintre care cel puţin una este asociat comanditat şi cel puţin una este
asociat comanditar, al cărei capital social nu este fracţionat legal1, asociatul comanditat2,
răspunzând nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale, iar asociatul comanditar
răspunzând pentru obligaţiile sociale numai până la concurenţa capitalului social
subscris.
c) Societatea în comandită pe acţiuni este aceea constituită ca şi societatea în
comandită simplă, dar care are capitalul social fracţionat legal în acţiuni, reprezentabile
ca instrumente financiare negociabile, şi care funcţionează, în principiu, după regulile
societăţii pe acţiuni.

d) Societatea pe acţiuni este aceea constituită de minimum doua persoane, ai căror

asociaţi se numesc acţionari, al cărei capital social este fracţionat legal în acţiuni ca
valori mobiliare, acţionarii răspunzând pentru obligaţiile sociale numai până la
concurenţa capitalului social subscris.
e) Societatea cu răspundere limitată este aceea constituită de una sau mai multe
persoane, al cărei număr de asociaţi este limitat la 50, al cărei capital social este
fracţionat legal în părţi sociale nereprezentabile prin instrumente financiare negociabile
şi ai căror asociaţi răspund pentru obligaţiile sociale numai până la concurenţa
capitalului social subscris.

Clasificarea societăţilor comerciale

În doctrina dreptului comercial sunt folosite mai multe criterii, dintre care cel mai des
întâlnite sunt: natura societăţii, întinderea răspunderii asociaţilor, împărţirea capitalului
social, posibilitatea emiterii unor titluri de valoare si provenienţa capitalului social.

a) După natura lor sau după prevalenţa elementului personal ori a celui material
societăţile comerciale se clasifică în două categorii:
- societăţi de persoane (intuitu personae) : societatea în nume colectiv şi societatea în
comandită simplă.
- societăţi de capitaluri (intuitu pecuniae) : societatea pe acţiuni si societatea în
comandită pe acţiuni.
Societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în nici una din cele două
categorii. Această societate împrumută unele caractere, atât de la societătile de
persoane, cât si de la societăŃile de capitaluri.
b) În funcţie de întinderea răspunderii asociaţilor :
- societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată;
- societăţi în care asociaţii au o răspundere limitată;
Astfel, în societatea în nume colectiv, asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile societăţii, în societatea pe acţiuni si societatea cu răspundere limitată asociaţii
răspund până la concurenţa aportului lor iar în ceea ce priveşte societatea în comandită
simplă sau pe acţiuni răspunderea asociaţilor este diferită: asociaţii comanditaţi răspund
nelimitat şi solidar iar asociaţii comanditari numai în limita aportului lor.
c). În funcţie de structura capitalului social şi modul de împărţire a acestuia
- societăţi în care capitalul social se divide în părţi de interes (societatea în nume
colectiv si societatea în comandită simplă – societăţi de persoane) ;
- societăţi în care capitalul social se divide în părţi sociale (societatea cu răspundere
limitată) ;
- societăţi în care capitalul social se divide în acţiuni ( societatea pe acţiuni şi societatea
în comandită pe acţiuni – societăţi de capitaluri).
d) În raport cu existenţa ori inexistenţa posibilităţii de a emite titluri de valoare
- societăţi care au dreptul să emită titluri de valoare (societatea pe acţiuni şi societatea
în comandită pe acţiuni);
- societăţi cărora li se interzic asemenea acte (societatea în nume colectiv, societatea în
comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată).
Titlurile de valoare emise emise poartă denumirea de acţiuni, pe lângă acţiuni societatea
pe acţiuni şi cea în comandită pe acţiuni putând emite şi obligaţiuni care reprezintă
fracţiuni ale unui împrumut contractat de societate.

a. Reguli comune aplicabile constituirii şi funcţionării oricărui tip de

societate comercială
Etapele constituirii societăţilor comerciale
1. Etapa consensuală are ca obiect întocmirea de către părţi, cu respectarea
condiţiilor legale, a actelor constitutive.
Actul constitutiv nu este supus obligativităţii încheierii în formă autentică, putând
avea forma unui înscris sub semnătură privată, cu excepţia următoarelor situaţii:
a) când printre bunurile subscrise ca aport în natură la capitalul social se află un teren;
b) când forma juridică a societăţii comerciale implică răspunderea nelimitată a
asociaţilor sau doar a unora dintre ei;
c) când societatea comercială se constituie prin subscriere publică.

Potrivit art. 5 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv indiferent de
forma cerută de lege se semnează de toţi asociaţii sau în caz de subscripţie publică, de
către toţi fondatorii.
În funcţie de felul societăţii comerciale, actul constitutiv poate îmbrăca una din
următoarele forme:
a. contract de societate: cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii în
comandită simplă;
b. contract de societate şi statut: cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe
acţiuni şi al societăţii cu răspundere limitată;
c. statut: cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
 Constractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic
denumit „act constitutiv”. În condiţiile în care se întocmeşte şi statut, acesta dezvoltă
clauzele pe care le cuprinde contractul de societate.
Contractul de societate trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate
(capacitatea de a contracta, consimţământ valabil exprimat şi o cauză licită) şi de
asemenea trebuie redactat în formă scrisă şi autentică, condiţie cerută ad validitatem.
Caracterele contractului de societate: solemn, plurilateral, oneros, comutativ şi
comercial.

Actul constitutiv al unei societăţi trebuie să cuprindă :

a. date preliminarii: identificarea asociaţilor, a societăţii comerciale, capitalul
social subscris şi vărsat, conducerea şi gestionarea firmei, drepturile şi obligaţiile
asociaţilor, filialele, sucursalele;
b. clauze de identificare a părţilor;
c. clauze de identificare a viitoarei SC ce se constituie: denumirea sau firma
societăţii, emblema, sediul societăţii, forma societăţii
d. clauze privind caracteristicile societăţii: obiectul de activitate, durata societăţii,
capitalul social;
e. clauze privind gestiunea şi controlul societăţii: administratorul, puterile
acestuia, durata mandatului, forma de exercitare a puterii- împreuna sau separat;
f. clauze privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor
g. clauze privind sediile secundare ale SC;
h. Clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii;

Participanţii la constituirea unei societăţi comerciale

Asociaţii – persoane fizice şi juridice care de comun acord stabilesc să îşi aducă aportul
la constituirea unei SC. Noţiunea include şi pe aceea de fondatori sau acţionari
Fondatorii – semnatarii actului constitutiv precum şi persoanele care au un rol
determinant în constituirea societăţii comerciale;
Acţionarii – asociaţii care contribuie la constituirea unei SA sau SCA şi care în schimbul
aportului adus la formarea capitalului social primesc un numar de acţiuni.
Acceptanţii sau subscriitorii – persoane fizice sau juridice care participă la
constituirea unei SC prin subscripţie publică

Aporturile asociaţilor
Noţiunea de aport constă în obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a
aduce în societate un anumit bun sau o valoare patrimonială.
Aport – bun mobil/imobil, suma de bani, prestaţie la care se obligă asociaţii.
Aportul trebuie sa fie real şi serios.

a. aport în numerar – obligatoriu la constituirea oricărei forme juridice de

societate comercială. Capitalul social nu e purtător de dobânzi.
b. Aport în natură – admis la toate formele de societate: bunuri imobile sau
mobile, corporale sau incorporale, cu excepţia numerarului. Ex: terenuri,
 clădiri, instalaţii, utilaje, mărfuri, brevete de invenţie, maşini, creanţe, etc,
cu condiţia ca aceste bunuri să fie incluse în circuitul civil.
c. Prestaţiile în muncă – nu pot constitui aport la formarea sau majorarea
capitalului social.
d. Aportul în proprietate – înstrăinare cu titlu oneros a proprietăţii bunului
între asociat şi societate;
e. Aport în folosinţă – punerea bunului la dispoziţia societăţii cu titlu de
folosinţă, fără transferul dr. de proprietate;
f. Aport în uzufruct;
g. Aport în creanţe;

Vărsământul reprezintă operaţiunea de aducere la îndeplinire a obligaţiei asumate prin

actul constitutiv sau prin subscriere ulterioară de a contribui la formarea sau majorarea
capitalului social.

Capitalul social reprezintă totalitatea valorii aporturilor aduse de asociaţi la

constituirea societăţii comerciale. Juridic, el reprezintă gajul general al creditorilor
societăţii.
Capital social subscris – valoarea totală a aporturilor cu care asociaţii s-au obligat să
contribuie la formarea societăţilor comerciale – capital nominal.
Capital social vărsat – valoarea aporturilor deja efectuate.

Beneficiu – obţinerea unui câştig material care sporeşte patrimoniul asociaţilor.

Participarea asociaţilor la beneficii şi pierderi are loc direct proporţional cu cota parte
de participare ca aport.

2. Etapa judiciară, obligatorie, constă în exercitarea controlului de legalitate de

către judecătorul delegat de pe lângă Oficiul Registrului Comerţului în a cărui rază
teritorială îsi va avea sediul societatea comercială. Judecătorul delegat, în cazul în care
cerinţele legale sunt îndeplinite, autorizează constituirea societăţii comerciale şi dispune
înmatricularea acestora.
Aceste operaţiuni se realizează la Registrul Comerţului, unde tribunalul din
circumscripţia societăţii delegă unul sau mai mulţi judecători care au în principal
atribuţiile de a controla legalitatea constituirii societăţii, de a autoriza constituirea, de a
dispune înmatricularea acesteia şi facerea, în Registrul Comerţului, a menţiunilor
privind cele mai importante modificări ale actului constitutiv şi ale societăţii.

b. Reguli comune aplicabile funcţionării sc

Ca orice persoană juridică, SC nu are o existenţă organică şi, deci, nici o voinţă
naturală. Ca atare, voinţa societăţii se manifestă prin organele sale.

1. ADUNAREA GENERALĂ – este organul de deliberare şi decizie al SC. Este formată din
totalitatea asociaţilor societăţii. Este specifică SA, SCA şi SRL.

1a. ADUNARE GENERALĂ ORDINARĂ – se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 4
luni de la terminarea exerciţiului financiar. Este obligată să discute, să aprobe sau să
modifice situaţia financiară anuală, să fixeze dividendele cuvenite asociaţilor, să aleagă
administratorii, cenzorii, să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor, să
stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli, programul de activitate pe exerciţiul
următor;
1b. ADUNAREA EXTRAORDINARĂ – se întruneşte ori de câte ori este nevoie a se lua o
hotărâre în probleme care reclamă modificarea actelor constitutive ale societăţii.
1c. ADUNAREA SPECIALĂ – priveşte SA şi SCA şi cuprinde numai anumite categorii de
acţionari.

2. ADMINISTRATORII SOCIETĂŢII
Condiţii cerute de lege pentru calitatea de administrator:
- capacitate de exerciţiu deplină;
- onorabilitatea administratorului;
- cetaţenia administratorului: şi străinii au dreptul de a fi administrator, în
condiţiile legii;
- calitatea de asociat sau neasociat;
Administratorii sunt desemnaţi la constituirea unei SC sau ulterior, de către
adunarea generală fie pe durată determinată, fie pe durată nedeterminată.
Încetarea funcţiei de administrator poate avea loc fie prin revocarea
administratorului fie prin renunţarea adminsitratorului.
Răspunderea administratorilor poate fi civilă sau penală.

3. CENZORII – sunt numiţi datorită complexităţii activităţii.

Societatea pe acţiuni va avea 3 cenzori şi un supleant, dacă prin actul constitutiv
nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile, numărul cenzorilor trebuie să fie
impar.
Cenzorii sunt aleşi de adunarea generală a acţionarilor. Durata mandatului lor
este de 3 ani şi pot fi realeşi.
Cenzorii trebuie să îşi exercite personal mandatul.
La societăţile pe acţiuni cu capital majoritar de stat, unul dintre cenzori este, în
mod obligatoriu, reprezentant al Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Regimul societăţii nelegal constituite

Faţă de o societate care nu îndeplineşte cerinţele legale pentru autorizare sau
care nu îndeplineşte anumite formalităţi indispensabile pentru autorizare, legea
instituie anumite tratamente sancţionatorii.
I. Neregularităţi înainte de înmatriculare
Pentru absenţa menţiunilor legale din actul constitutiv, pentru clauze ale acestuia
care contravin dispoziţiilor legale imperative şi pentru neîndeplinirea unei anumite
cerinţe legale de constituire (ex.: lipseşte dovada efectuării vărsămintelor conform
actului constitutiv), judecătorul delegat va da o încheiere prin care respinge
înmatricularea.
Legea admite regularizarea societăţii şi a cererii de autorizare sub
supravegherea judecătorului delegat.
Nesolicitarea înmatriculării în termenul legal.
 Legea autorizează pe oricare dintre asociaţi să ceară înmatricularea după ce i-a
pus în întârziere pe ceilalţi asociaţi.

Caducitatea actului constitutiv.

Caducitatea este lipsirea de efecte a unui act juridic civil datorită intervenirii
unor situaţii, fapte care, potrivit legii, lasă actul fără efecte.
În speţă, caducitatea este determinată de o întârziere mai mare de 3 luni în
solicitarea înmatriculării de la data autentificării sau semnării. Caducitatea este
exprimată de lege prin încetarea obligaţiei de vărsăminte.
II. Neregularităţile după înmatriculare
Legea este preocupată de a salva societatea, de aceea ea prevede că, în termen de
8 zile de la constatarea neregularităţilor, societatea, prin organele ei reprezentative,
trebuie să ia măsuri pentru înlăturarea acestor neregularităţi. În caz de neconformare,
orice persoană interesată (ex.: un creditor social, un partener de afaceri, un asociat, un
deţinător de obligaţiuni) poate cere tribunalului să oblige organul reprezentativ al
societăţii să facă regularizările necesare.
Tribunalul poate institui această obligaţie sub sancţiunea unor amenzi pe zi de
întârziere, numite amenzi cominatorii.
Termenul pentru acţiunea de regularizare.
Legea stabileşte un termen de prescripţie extinctivă pentru această acţiune de un
an de la înmatriculare.
Răspunderea pentru neregularizare.
Legea instituie o răspundere solidară şi nelimitată pentru prejudiciile ocazionate
de neregularizare, pe care o pune în sarcina fondatorilor, reprezentanţilor societăţii,
primilor membri ai organelor de conducere şi de control.
III. Absenţa publicităţii legale
Absenţa publicităţii nu poate fi opusă terţilor. Actele şi faptele pentru care nu s-a
făcut publicitatea legală sunt inopozabile acestora. Se prevede o excepţie pentru situaţia
când le-au cunoscut.
O altă consecinţă este inopozabilitatea faţă de terţii care fac dovada imposibilităţi
cunoaşterii lor, a operaţiunilor efectuate înainte de a 16-a zi de la publicarea în
Monitorul Oficial a încheierii judecătorului delegat.
Actele şi faptele cu privire la care omisiunea publicităţii nu le lipseşte de efecte
pot fi invocate de terţi.
IV. Neconcordanţa între textele depuse la Registrul Comerţului şi textele
publicate în Monitorul Oficial.
Legea oferă terţilor beneficiul opţiunii în privinţa opozabilităţii. Le este opozabil
textul depus la Registrul Comerţului dacă societatea dovedeşte că l-au cunoscut.
Cazurile de nulitate ale societăţii înmatriculate
Această nulitate se declară de către tribunal pentru următoarele cazuri:
1. Lipsa actului constitutiv sau a formei lui autentice;
2. Toţi fondatorii sunt incapabili;
3. Obiectul de activitate este ilicit sau contravine ordinii publice;
4. Lipsa încheierii de înmatriculare;
5. Lipsa autorizaţiei administrative de constituire, unde este cazul;
 6. Nemenţionarea, în actul constitutiv, a numelui societăţii, a obiectului său, a
aporturilor şi a capitalului social subscris;
7. Nu s-a subscris sau vărsat capitalul social minim;
8. Nu s-a asigurat numărul minim de asociaţi.

MODIFICAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Principalele cazuri :
1. Mărirea capitalului social ;
2. Reducerea capitalului social ;
3. Prelungirea duratei societăţii ;
4. Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale ;
5. Schimbarea formei societăţilor comerciale;

OBLIGAȚIILE COMERCIALE

Deși în Codul Comercial activitățile comerciale constând în producerea și

circulația mărfurilor, executarea de lucrări ori prestarea de servicii erau considerate
fapte de comerț și în consecință erau calificate drept obligații comerciale, în accepțiunea
noului Cod civil a fost adoptată o reglementare unitară care nu mai face diferențiere
între obligațiile civile și cele comerciale, dispozițiile noului Cod civil aplicându-se atât
raporturilor juridice dintre particulari, dintre profesioniști, precum și, în egală măsură,
raporturilor dintre particulari și profesioniști.
Astfel, potrivit art. 1164 NCC ”Obligația este o legătură de drept în virtutea căreia
debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină
prestația datorată”.

Definiția contractelor privind activitatea comercială

Contractele privind activitatea comercială sunt contractele încheiate de
profesioniști care exploatează o întreprindere economică (comercianții) având ca obiect
producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii, în
scopul obținerii profitului.

Caracteristicile contractelor privind activitatea comercială

1. Contractele sunt încheiate pentru exploatarea unei întreprinderi economice în
condițiile art. 3 alin. (3) din C. Civ.;
2. Contractele sunt încheiate de profesioniștii comercianți;
3. Contractele au ca obiect producerea și circulația mărfurilor, executarea de
lucrări și prestarea de servicii;
4. Contractele se încheie pentru obținerea unui profit;

Regulile formării contractelor privind activitatea comercială

Principiul libertății contractuale

Potrivit art. 1169 NCC ”părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine
conținutul acestora în limitele impuse de lege, de ordinea publică și bunele moravuri”.
 1.1. Consecințele principiului libertății contractuale:

1. Libertatea în exprimarea voinței la încheierea contractului:

Orice contract se încheie valabil prin simplul acord de voință al părților,
indiferent de forma de manifestare a voinței părților contractante.
În mod excepțional, legea impune încheierea contractului în formă scrisă, în
anumite cazuri forma scrisă fiind cerută ad validitatem, iar în alte cazuri doar ad
probationem.

2. Libertatea probelor în litigiile referitoare la contractele privind

activitatea comercială:
Din libertatea de exprimare a părților la încheierea contractelor comercială
rezultă și libertatea probelor în dovedirea drepturilor subiective care își au fundamentul
în contractele comerciale.
Dovada contractelor comerciale se poate face cu: înscrisuri, martori, prezumții,
mărturisirea, expertiza și alte mijloace prevăzute de lege – art. 244 C. Proc. Civ. , dar și cu
registrele întocmite și ținute cu respectarea dispozițiilor legale – art. 274 C. Proc. Civ.

3. Libertatea soluționării litigiului pe calea arbitrajului:

Libertatea contractuală rezidă și în facultatea părților de a opta pentru varianta
arbitrajului în ceea ce privește soluționarea eventualelor litigii ce ar rezulta din
raporturile stabilite între ele.
Arbitrajul reprezintă o jurisdicție alternativă, cu caracter privat, putând fi atât
instituționalizat cât și ad-hoc.

1.2. Limitele principiului libertății contractuale

a. Contractele dictate (de adeziune) – în anumite domenii de activitate, în

special acolo unde comercianții dețin ”monopolul” asupra unor servicii, încheierea
contractelor nu mai este guvernată de principiul liberei manifestări a voinței părților. În
aceste contracte, de obicei, alegerea partenerului nu este întotdeauna posibilă, iar
clauzele contractului de regulă sunt impuse de furnizor/prestator, beneficiarul având
doar opțiunea de a adera sau nu la clauzele contractului.
b. Contractele cu clauze interzise de lege:
- clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica în mod unilateral
clauzele contractului, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de
consumator;
- clauzele care îl obligă pe consumator la plata unor sume disproporționat de
mari în situația în care acesta nu respectă obligațiile contractuale, comparativ
cu pagubele suferite de comerciant;
 REGULILE GENERALE ALE ÎNCHEIERII CONTRACTELOR
PRIVIND ACTIVITATEA COMERCIALĂ

1. Principiile încheierii contractului

Potrivit art. 1166 C. Civ., ”contractul este acordul de voințe dintre două sau mai
multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.
Încheierea contractului reprezintă de fapt realizarea acordului de voință al
părților asupra clauzelor contractuale.
Acordul de voință care semnifică încheierea contractului se realizează prin
întâlnirea concordantă a unei oferte de a contracta cu acceptarea acelei oferte.
Potrivit art. 1182 C. Civ. contractul se încheie prin negocierea lui de către părți
sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
La negocierea și încheierea contractului dar și în cursul executării sale, părțile
trebuie să acționeze cu bună-credință, care este prezumată până la proba contrară.
Este contrară exigențelor bunei-credințe acea conduită a părții care inițiază sau
continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul. Într-o asemenea situație,
continuarea sau ruperea negocierilor contra bunei-credințe angajează răspunderea
părții în culpă pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți.
Responsabilitatea nu poate fi decât o răspundere civilă delictuală.
În cadrul negocierilor purtate în vederea încheierii contractului, părțile pot avea
în vedere anumite informații cu caracter confidențial, caz în care legea impune părților o
obligație de confidențialitate, indiferent dacă acel contract se va incheia sau nu.

2. Oferta de a contracta

Oferta de a contracta reprezintă propunerea unei persoane adresate unei alte

persoane, de a încheia un anumit contract.
Oferta de a contracta cuprinde o manifestare de voință care exprimă intenția
ofertantului de a se obliga, în cazul în care oferta este acceptată de destinatar.
Pentru a constitui o ofertă de a contracta, propunerea trebuie să conțină
suficiente elemente pentru formarea contractului.

2.1. Condițiile ofertei

Oferta de a contracta trebuie să fie o manifestare de voință reală, neviciată,
concretizată într-o propunere precisă, completă și fermă.
Oferta este precisă și completă când cuprinde toate elementele care sunt necesare
încheierii contractului, indispensabile desinatarului ofertei pentru a lua o decizie în
sensul acceptării sau respingerii ofertei.
Oferta este fermă când exprimă un angajament juridic al ofertantului care, prin
acceptarea sa de către destinatar să conducă la încheierea contractului.

2.2. Exteriorizarea ofertei – poate fi făcută în mod expres, în scris, verbal, prin
expunerea mărfurilor cu afișarea prețului sau în mod tacit, rezultând din
comportament.
 2.3. Emitentul și destinatarul ofertei
Emitentul ofertei – este persoana care are inițiativa încheierii contractului, care
îi determină conținutul sau, care propune ultimul element esențial al contractului.
Destinatarul ofertei – poate fi:
- O persoană determinată;
- Persoane generic determinate;
- Persoane nedeterminate.
Potrivit NCC, propunerea adresată unor persoane nedeterminate chiar dacă este
precisă nu valoarează ofertă de a contracta ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau
intenție de negociere (art. 1189 C. Civ.).
2.4. Forța obligatorie a ofertei. Răspunderea pentru revocarea ofertei
Oferta de a contracta produce efecte doar de la momentul în care ajunge la
destinatar, chiar dacă acesta nu ia la cunoștință de ofertă din motive care nu îi sunt
imputabile.
În condițiile în care oferta nu a ajuns la destinatar ea poate fi retrasă doar dacă
retragerea va ajunge la destinatar înaintea sau cel mai târziu concomitent cu oferta.
Dacă în oferta s-a prevăzut un anumit termen de acceptare, ofertantul este ținut
să respecte termenul acordat. Termenul de acceptare curge de la momentul la care
oferta a ajuns la destinatar.
Deoarece oferta cu termen este irevocabilă, orice declarație de revocare a unei
asemenea oferte nu va produce niciun efect.
Dacă în ofertă nu s-a prevăzut un termen de acceptare iar acea ofertă este
adresată unei persoane prezente, această ofertă va rămâne fără efecte juridice dacă nu
este acceptată de îndată. Soluția se menține și în cazul ofertei transmise prin telefon sau
prin alte mijloace de comunicare la distanță.
Dacă o ofertă fără termen de acceptare este adresată unei persoane care nu este
prezentă, oferta va trebui menținută un termen rezonabil astfel încât destinatarul să o
poată primi, analiza și expedia acceptarea.

2.5. Caducitatea ofertei

Oferta devine caducă atunci când nu mai produce efecte juridice.
Cazuri de caducitate:
- Acceptarea ofertei nu ajunge la ofertant în termenul stabilit în ofertă sau în
termenul rezonabil, în cazul ofertei fără termen de acceptare;
- Oferta este refuzată de destinatar;

2.6. Oferta și promisiunea de a contracta

Oferta de a contracta nu trebuie confundată cu promisiunea de a contracta.
Oferta de a contracta este o manifestare unilaterală de voință, pe când
promisiunea de a contracta este un antecontract.

3. Acceptarea ofertei

3.1. Noțiunea acceptării ofertei.

Acceptarea ofertei este manifestarea de voință a destinatarului ofertei de a
încheia contractul în condițiile prevăzute în ofertă.
 Potrivit art. 1196 C. Civ. constituie acceptare a ofertei orice act sau fapt al
destinatarului dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum
aceasta a fost formulată și ajunge la termen la autorul ofertei.

3.2. Condițiile acceptării ofertei

a. Acceptarea ofertei poate consta fie într-un act juridic sau într-un fapt juridic din
care să rezulte manifestarea de voință a destinatarului în sensul încheierii
contractului;
b. Din actul sau faptul destinatarului trebuie să rezulte neîndoielnic acordul
acestuia cu privire la ofertă astfel cum aceasta a fost formulată de ofertant;
c. Acceptarea trebuie să fie totală și fără rezerve sau condiții; (răspunsul
destinatarului nu va constitui acceptare atunci când cuprinde modificări sau
completări care nu corespund ofertei primite ci, poate constitui, după
împrejurări, o contraofertă);
d. Acceptarea trebuie să ajungă în termen la autorul ofertei;

3.3. Exteriorizarea acceptării ofertei

Acceptarea ofertei, ca și oferta, trebuie să îmbrace forma cerută de lege pentru
încheierea valabilă a contractului
În situația în care, prin ofertă s-a stabilit o anumită formă a acceptării ofertei,
orice acceptare care nu va respecta această formă nu va produce efecte juridice.
Acceptarea ofertei poate fi, la fel ca și oferta, expresă și tacită.

3.4. Comunicarea acceptării ofertei

Acceptarea ofertei trebuie să fie comunicată ofertantului prin mijloace cel puțin
la fel de rapide ca cele utilizate de ofertant pentru comunicarea ofertei.
Acceptarea ofertei este o manifestare unilaterală de voință și produce efecte
numai de la momentul în care ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință
de ea din motive care nu îi sunt imputabile.
Acceptarea ofertei poate fi retrasă doar în condițiile în care retragerea va ajunge
la ofertant anterior sau concomitent cu acceptarea ofertei.

4. Momentul și locul încheierii contractului

Noul Cod civil tratează în mod diferit momentul încheierii contractului făcând
distincție după cum contractul se încheie între contracte prezente sau între persoane
care sunt absente.
A. Încheierea contractului între persoane prezente – voința fiecăreia dintre părți
este receptată de cealaltă parte în mod direct și instantaneu.
- Contractul se consideră încheiat în momentul acceptării ofertei;
- Oferta fără termen adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă
nu este acceptată de îndată;
- Soluția se păstrează și în cazul ofertei transmise prin telefon sau alte
asemenea mijloace de comunicare la distanță;
 B. Încheierea contractului între persoane absente – oferta și acceptarea ofertei se
comunică prin corespondență (scrisoare, telex, fax), deci există un interval de timp între
ofertă și acceptare.
- Contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei
ajunge la ofertant, chiar dacă ofertantul nu ia la cunoștință de acceptare din
motive ce nu îi sunt imputabile; - Teoria recepțiunii

Noul Cod civil reglementează și momentul încheierii contractului în formă

simplificată: contractul se consideră încheiat atunci când acceptantul ofertei săvârșește
un fapt concludent cum ar fi, de exemplu, expedierea mărfurilor care făceau obiectul
ofertei.

4.1. Importanța practică a momentului încheierii contractului

- De la momentul încheierii contractului se produc efectele acestuia, cu
excepția cazului în care părțile au convenit altceva;
- La momentul încheierii contractului se apreciază respectarea condițiilor de
validitate a contractului: capacitate, vicii de consimțîmânt, etc;
- În raport cu momentul încheierii contractului se determină legea aplicabilă și
locul încheierii contractului;

5. Locul încheierii contractului

Contractul se încheie în momentul și locul în care acceptarea ajunge la ofertant.
Așadar, locul încheierii contractului este localitatea în care se află ofertantul și în care
acceptarea ofertei ajunge la ofertant.
Aceasta este soluția aplicabilă și în cazul contractelor încheiate prin telefon sau
prin alte mijloace de comunicare la distanță.
În cazul contractelor în formă simplificată, locul încheierii contractului va fi
considerat locul în care se află destinatarul ofertei – cel care va săvârși actul sau faptul
concludent.

5.1. Importanța practică a locului încheierii contractului

- În funcție de locul încheierii contractului se determină instanța competentă
din punct de vedere teritorial;
- În funcție de locul încheierii contractului se determină legea aplicabilă în
cazul unui conflict de legi în spațiu privind contractul cu element de
extraneitate;

I. CONTRACTUL DE VÂNZARE – CUMPĂRARE

1. Sediul materiei: art. 1650 și următoarele din C. Civ.

2. Definiție și caractere juridice

Conform art. 1650 Cod civil, ”vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite
sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în
 schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să-l plătească. Poate fi de
asemenea transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau
orice alt drept.”

Contractul de vânzare – cumpărare prezintă mai multe trăsături juridice:

a. Este un contract sinalagmatic – ambele părți au în sarcină obligații corelative și
interdependente;
b. Este un contract consensual – contractul se încheie prin simplul acord de voință
al părților capabile, dacă prin lege nu sunt prevăzute alte formalități obligatoriu
de îndeplinit;
c. Este un contrat cu titlu oneros – ambele părți urmăresc la încheierea
contractului obținerea anumitor avantaje patrimoniale;
d. Este un contract comutativ – obligațiile părților sunt cunoscute de către acestea
de la momentul încheierii contractului;
e. Este un contract translativ de proprietate – transferul dreptului de proprietate
de la vânzător la cumpărător operează în principiu de drept doar în situația în
care sunt îndeplinite următoarele condiții:
- Contractul a fost valabil încheiat;
- Vânzătorul este proprietarul bunului vândut;
- Lucrul vândut există;
- Lucrurile vândute sunt bunuri individual determinate;
- Părțile nu au amânat transferul dreptului de proprietate la o dată ulterioară
încheierii contractului;

3. Condițiile de validitate a contractului de vânzare – cumpărare

A. Capacitatea de a contracta = aptitudinea persoanei fizice sau juridice de a

încheia, personal sau prin reprezentant, contracte civile.

Art. 1652 Cod Civil prevede că ”pot cumpăra sau vinde toți cei cărora nu le este
interzis prin lege.”
B. Consimțământul părților – pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să
provină de la persoane cu discernământ, să fie serios, liber și exprimat în
cunoștință de cauză. Consimțământul reprezintă hotărârea de a încheia un act
juridic manifestată în exterior.

C. Obiectul contractului de vânzare – cumpărare : operațiune de vânzare prin

care se transmite dreptul de proprietate asupra bunului vândut de la vânzător la
cumpărător în schimbul unui preț.

C1. Bunul vândut – orice bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal care
constituie obiectul unui drept patrimonial. Reprezintă obiectul obligației vânzătorului.
Condiții:
- Bunul să fie în circuitul civil: ”orice bun poate fi vândut în mod liber dacă
vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenție ori
testament.” – art. 1658 Cod Civil;
 - Bunul să existe sau să poată exista în viitor. De reținut că un contract de
vânzare privind un bun viitor este un contract valabil încheiat, cumpărătorul
dobândind proprietatea doar la momentul la care bunul s-a realizat. Data la
care bunul se consideră realizat este data la care devine apt pentru a fi folosit
potrivit destinației în vederea căruia a fost încheiat contractul.
- Bunul să fie determinat sau determinabil: bunul este determinat când au
fost prevăzute în contractul încheiat elemente care individualizează bunul sau
care arată genul, cantitatea și calitatea bunului (bun determinat generic) și
bunul este determinabil atunci când în contractul intervenit între părți sunt
prevăzute doar elementele cu ajutorul cărora este posibilă determinarea în
viitor a bunului ce reprezintă obiectul obligației vânzătorului (cantitatea de
rosii ce urmează a se recolta de pe terenul acestuia);
- Bunul să fie licit – să nu fie prohibit de lege sau contrar ordinii publice ori
bunelor moravuri;
- Bunul vândut să fie proprietatea vânzătorului – (excepție: în cazul
bunurilor determinate generic sau al bunurilor viitoare, vânzătorul nu trebuie
să fie proprietarul bunurilor în momentul încheierii contractului de vânzare –
cumpărare ci la data la care bunurile sunt individualizate);

C2. Prețul vânzării – constă într-o sumă de bani pe care cumpărătorul o dă

vânzătorului în schimbul bunului. Reprezintă obiectul obligației cumpărătorului.
Condiții:
- Prețul să fie stabilit în bani – condiție esențială pentru contractul de
vânzare; Dacă prețul nu constă în bani ci în altă prestație sau în alt bun
contractul va fi un contract de întreținere sau un contract de schimb;
- Prețul să fie determinat sau determinabil;
- Prețul să fie sincer și serios;
D. Cauza contractului: reprezintă motivul care îi determină pe vânzător și pe
cumpărător să încheie contractul. Pentru a se asigura valabilitatea încheierii
contractului, cauza trebuie să fie licită și morală.

4. Efectele contractului de vânzare – cumpărare

4.1. Obligațiile vânzătorului:

- Obligația de a transmite proprietatea bunului sau a dreptului vândut;
- Obligația de predare a bunului vândut;
- Obligația de garanție (garanție contra evicțiunii, garanția contra viciilor
bunului vândut, garanția pentru buna funcționare a bunului vândut, garanția
calității bunului vândut în reglementarea privind protecția consumatorilor);
4.2. Obligațiile cumpărătorului:
- Obligația de a plăti prețul vânzării;
- Obligația de a prelua bunul vândut;
- Obligația de a suporta cheltuielile vânzării;
 II. CONTRACTUL DE MANDAT

Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană numită

reprezentant, încheie acte juridice cu terții, în numele și pe seama altei persoane numită
reprezentat, cu consecința că efectele actelor juridice încheiate se produc direct în
persoana reprezentatului. (art. 1295 – 1314 NCC – pentru prima dată această instituție
este reglementată).

Reprezentarea poate fi:

a. în raport de izvorul său: - convențională (rezultă din voința părților);
- legală (rezultă din lege);
- judiciară (rezultă dintr-o hotărâre judecătorească);
b. în raport de întinderea puterii de reprezentare: - generală (totală);
- specială (parțială);
c. în raport de conținutul împuternicirii conferite: - directă (perfectă);
- indirectă (imperfectă);

1. Sediul materiei: art. 2009 – 2042 din NCC;

2. Definiția și caracterele juridice ale contractului de mandat

Art. 2009 C. Civ. definește mandatul ca fiind acel contract prin care o parte numită
mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți
numită mandant.
Caractere juridice:
- Contract consensual – se formează prin simplul acord de voință al părților.
Conform legislației în vigoare, mandatul poate fi încheiat în formă scrisă,
autentică ori sub semnătură privată sau verbală;
- Contract cu titlu gratuit sau cu titlu oneros – între persoanele fizice se
prezumă a fi cu titlu gratuit iar mandatul dat pentru acte de exercitare a unei
activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros;
- Contract unilateral – atunci când este cu titlu gratuit și sinalagmatic –
atunci când este cu titlu oneros;
- Contract intuitu personae – la încheierea contractului sunt avute în vedere
calitățile mandatarului;

Felurile mandatului:

A. Mandatul cu reprezentare = contractul prin care, în baza unei împuterniciri

de reprezentare acordate de mandant mandatarului acesta din urmă se obligă să încheie
unul sau mai multe acte juridice în numele și pe seama mandantului.

Condiții de validitate:
1. Capacitatea de a contracta: mandantul trebuie să aibă el însuși capacitatea
de a încheia el însuși actele juridice care urmează a fi încheiate în numele său
 de către mandatar iar mandatarul trebuie să aibă capacitate deplină de
exercițiu deoarece consimțământul său trebuie să fie unul valabil;
2. Consimțământul: contractul de mandat se încheie prin consimțământul
părților care trebuie să fie un consimțământ liber, serios, neviciat și exprimat
în cunoștință de cauză; Durata mandatului este de 3 ani în caz de absență a
unui termen convenit de părți;
3. Obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit: actele juridice care
urmează a fi încheiate de către mandatar trebuie să fie determinate și permise
de lege;

Efectele contractului de mandat cu reprezentare:

1. Efectele în raporturile dintre mandatar și mandant:
a. Obligațiile mandatarului:
- Obligația de a executa mandatul;
- Obligația de a executa personal mandatul conferit de mandant (mandatarul își
poate substitui o altă persoană în ceea ce privește executarea în tot sau în
parte a mandatului doar dacă mandantul a autorizat expres substituirea);
- Obligația de a da socoteală atât despre gestiunea sa cât și de remite
mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii, chiar dacă ceea ce a
primit nu ar fi datorat mandantului;

b. Obligațiile mandantului:
- Obligația de a pune la dispoziția mandatarului mijloacele necesare executării
mandatului;
- Obligația de a plăti remunerația cuvenită mandatarului

Dreptul de retenție al mandatarului = pentru garantarea tuturor creanțelor

sale împotriva mandantului, izvorâte din contractul de mandat, mandatarul are un drept
de retenție asupra bunurilor primite cu ocazia executării mandatului atât de la mandant
cât și de la terți.

2. Efectele în raporturile dintre mandant și terți:

- prin încheierea actelor juridice între mandatar și terți cu repsectarea limitelor
mandatului acordat, se creează raporturi juridice directe între mandant și
terți;
- când nu sunt respectate limitele mandatului acordat, sau când acesta lipsește,
mandantul poate ratifica actele juridice încheiate, caz în care efectele se vor
produce direct între el și terți;

Încetarea contractului de mandat:

- revocarea mandatului de către mandant;
- renunțarea la mandat a mandatarului;
- moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului sau al mandatarului;
 B. Mandatul fără reprezentare = reprezintă contractual în temeiul căruia o
parte numită mandatar încheie acte juridice în nume propriu dar pe seama celeilalte
părți numită mandant și își asumă față de terți obligațiile care rezultă din aceste acte,
chiar dacă terții aveau cunoștință despre mandat.

Aplicații ale contractului de mandat:

III. CONTRACTUL DE COMISION

1. Definiția contractului de comision – Conform art. 2043 din NCC, ”Contractul

de comision este mandatul care are ca obiect achiziționarea sau vânzarea de bunuri ori
prestarea de servicii pe seama comitentului și în numele comisionarului, care acționează
cu titlu profesional, în schimbul unei remunerații numită comision”.

Părțile în contractul de comision: Comitentul – Comisionarul – Terții

2. Sediul materiei: contractul de comision este guvernat de dispozițiile speciale

ale NCC pentru acest tip de contract – art. 2043 – 2053 NCC, precum și de regulile
generale ale mandatului fără reprezentare – art. 2039 – 2043 NCC care se completează,
în mod corespunzător, cu regulile aplicabile mandatului cu reprezentare.
3. Caracterele juridice ale contractului de comision
- Contract cu titlu oneros (ambele părți urmăresc realizarea unui interes
patrimonial);
- Contract sinalagmatic (dă naștere la drepturi și obligații corelative în sarcina
ambelor părți. Obligațiile sunt reciproce și interdependente, fiecare parte având
simultan dublă calitate: de creditor și de debitor în raport cu cealaltă parte);
- Contract consensual (se încheie prin simplul acord de voință al părților, forma
scrisă autentică sau sub semnătură privată fiind cerută ad probationem);
- Contract intuitu personae (are ca temei încrederea pe care comitentul o are în
comisionar);

4. Condițiile de validitate ale contractului de comision

A. CONSIMȚĂMÂNTUL PĂRȚILOR
- Comisionul are la bază împuternicirea pe care comitentul o conferă
comisionarului de a încheia anumite acte juridice, cu precizarea condițiilor în
care va acționa comisionarul.
- Împuternicirea dată comisionarului este un act unilateral care exprimă voința
comitentului;
- Trebuie să rezulte neîndoielnic mandatul comisionarului de a încheia acte
juridice în nume propriu dar pe seama comitentului (mandatul fără reprezentare
este o excepție și, în consecință, trebuie să rezulte din manifestarea expresă a
voinței comitentului);

B. CAPACITATEA PĂRȚILOR
 - Comitentul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuși actele juridice pe
care le va încheia pe seama sa comisionarul;
- Comisionarul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, deoarece încheie
actele juridice proprio nomine, și va avea toate obligațiile profesionale ale
comercianților: publicitate prin registrul comerțului, ținerea registrelor
comerciale și desfășurarea activității comerciale în condițiile concurenței licite;

C. OBIECTUL CONTRACTULUI – achiziționarea sau vânzarea de bunuri ori

prestarea de servicii (art. 2043 NCC); actele juridice în cauză trebuie să aibă
caracter licit pentru a asigura validitatea contractului de comision.
- Obligația comisionarului este aceea de a face și nu de a da, comisionarul fiind un
prestator de servicii (vânzarea-cumpărarea unor bunuri, activitatea de transport,
etc);
- În raport de particularitățile obiectului său, contractul de comision poate îmbrăca
forma celor două varietăți ale sale: contractul de consignație și contractul de
expediție (art. 2054 – 2071 NCC);
5. Efectele contractului de comision
Încheierea și executarea contractului de comision creează două categorii de
raporturi juridice, cu efecte juridice proprii:
A. Efectele în raporturile dintre comitent și comisionar (raporturi interne);
I. Obligațiile comisionarului:
a. Comisionarul este obligat să execute mandatul încredințat de comitent, fiind
obligat în consecință să încheie cu terții actele juridice stabilite de comitent;
În această situație, comisionarul va îndeplini toate actele și operațiunile pe care le
implică executarea mandatului său: comisionarul vânzător primește de la comitent
bunurile ce vor fi vândute și încasează de la terți prețul acestora iar comisionarul
cumpărător primește bunurile de la terți și achită prețul acestora;
- În executarea mandatului său, comisionarul are obligația să respecte întocmai
instrucțiunile exprese date de comitent, acționând cu diligența unui bun
proprietar;
- Legea permite comisionarului să se abată de la instrucțiunile primite din partea
comitentului dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții – art. 2048
alin. (2) NCC:
- nu este suficient timp pentru a obține autorizarea prealabilă a comitentului, în
raport cu natura afacerii;
- se poate considera, în mod rezonabil, că acesta, cunoscând împrejurările
schimbate și-ar fi dat autorizarea;
- îndepărtarea de la instrucțiuni nu schimbă fundamental natura și scopul sau
condițiile economice ale împuternicirii primite
- Comisionarul are obligația să îl înștiințeze pe comitent despre îndepărtarea de
la instrucțiunile primite, de îndată ce acest lucru este posibil;
- Orice operațiune a comisionarului făcută cu încălcarea sau depășirea
instrucțiunilor primite, cu excepția situației de mai sus, rămâne în sarcina
comisionarului dacă nu este ratificată de comitent;
- Comisionarul care vinde pe credit fără autorizarea comitentului, va răspunde
personal, fiind ținut, la cererea comitentului, să plătească de îndată creditele
acordate împreună cu dobânzile și alte foloase ce ar rezulta;
- Când comisionarul este însă autorizat să vândă pe credit, el va fi obligat să arate
comitentului persoana cumpărătorului și termenul acordat. În caz contrar, se
prezumă că operațiunea s-a făcut pe bani gata, neputându-se face proba contrară,
fiind vorba de o prezumție absolută, juris et de jure.

b. Comisionarul trebuie să dea socoteală comitentului, adică trebuie să îl

înștiințeze despre mersul operațiunilor și despre rezultatele obținute.
- Drepturile dobândite de comisionar trec direct asupra comitentului ca de altfel și
obligațiile asumate de comisionar prin contractul cu terții;
- Dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul contractului încheiat
între comisionar și terț, ca și riscurile, se transmit direct de la comitent la terț și
invers, de la terț la comitent;
c. Comisionarul răspunde pentru faptele persoanei substituite în executarea
contractului de comision, ca și în cazul contractului de mandat – art. 2021 NCC.

d. Comisionarul este obligat să execute personal mandatul primit, putându-

și substitui o altă persoană în condițiile art. 2023 NCC;

II. Obligațiile comitentului:

a. Comitentul este ținut să plătească remunerația cuvenită comisionarului,
remunerație ce poate fi stabilită sub forma unei sume fixe sau a unui procent;
b. Comitentul trebuie să restituie cheltuielile făcute de comisionar pentru
îndeplinirea însărcinării primite, aceste cheltuieli cuprinzând:
 sumele de bani avansate de comisionar pentru îndeplinirea însărcinării
sale;
 Despăgubirile cuvenite comisionarului pentru pagubele suferite cu ocazia
executării contractului;
! Dreptul de retenție al comisionarului asupra bunurilor comitentului pentru
creanțele pe care comisionarul le are asupra comitentului (comisionarul va avea
preferință față de vânzătorul neplătit);

B. Efectele în raporturile dintre comisionar și terți (raporturi externe);

- Potrivit art. 2045 NCC, terțul contractant este ținut direct față de comisionar
pentru obligațiile sale;
- Prin încheierea contractului de comision, între comitent și terț nu se stabilesc
raporturi juridice, astfel că terții contractanți nu au acțiune directă împotriva
comitentului și drept urmare acesta nu poate fi umărit de terți pentru plată
atunci când are calitatea de debitor;
- Cînd terțul nu își îndeplinește obligațiile asumate, comitentul, la cerere, se poate
subroga în drepturile comisionarului, putând astfel exercita toate acțiunile ce
decurg din contractul cu terțul; în acest sens, comisionarul are obligația de a-i
ceda comitentului de îndată toate acțiunile contra terțului, printr-un act de
 cesiune sub semnătură privată, fără nicio contraprestație din partea
comitentului;
- Fiind răspunzător doar pentru încheierea actelor juridice, comisionarul nu
răspunde și pentru executarea lor de către terțul contractant; În mod excepțional,
comisionarul își poate asuma obligația de a-l garanta pe comitent pentru
executarea obligațiilor terțului, această obligație fiind cunoscută sub denumirea
de STAR DEL CREDERE sau DU CROIRE – garanția solvabilității. În această
situație, comisionarul va fi obligat personal față de comitent și are dreptul la un
comision special pentru garanție sau pentru credit ori un alt asemenea comision
– art. 2052 alin. (2) NCC. Acest comision special este denumit provizion sau
proviziune.

Natura juridică a clauzei STAR DEL CREDERE

Natura juridică a acestei clauze face obiectul unei controverse, fiind considerată o
cauțiune ori o clauză de asigurare pentru solvabilitate sau o garanție de sine stătătoare;
Prin funcția sa, convenția ”star del credere” este o garanție, iar ca procedeu tehnic este
asemănătoare fidejusiunii din dreptul civil;

6. Încetarea contractului de comision

Contractul de comision încetează prin:
- Revocarea mandatului de către comitent;
- Renunțarea comisionarului la mandatul primit;
- Moartea, incapacitatea sau falimentul comitentului ori a comisionarului;
Împuternicirea dată de comitent comisionarului poate fi revocată până la
momentul în care comisionarul a încheiat actul juridic cu terțul;
În cazul revocării împuternicirii, comisionarul are dreptul la o parte din
comisionul stabilit prin contract, determinarea acestei părți ținând cont de diligențele
depuse și de cheltuielile efectuate cu privire la îndeplinirea împuternicirii până la
momentul revocării.

IV. CONTRACTUL DE CONSIGNAȚIE

1. Definiție: ”contractul prin care o parte numită consignant încredințează

celeilalte părți numită consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute în numele
consignatarului dar pe seama consignantului, cu obligația consignatarului de a remite
consignantului prețul obținut sau de a-i restitui bunul nevândut”.

2. Sediul materiei :2054 – 2063 Cod Civil

3. Caracterele contractului de consignație:

a. Contract sinalagmatic;
b. Contract cu titlu oneros;
c. Contract consensual;

4. Condițiile de validitate a contractului de consignație

 a. Capacitatea de a contracta: consignantul nu trebuie să aibă capacitatea de a
încheia el însuși actele juridice pe care le va încheia consignatarul dar consignatarul în
mod obligatoriu trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu întrucât încheie acte
juridice în nume propriu.
b. Consimțământul părților: ca orice contract și contractul de consignație se
încheie prin consimțământul părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate cerute de
lege. Consimțământul părților poate fi manifestat expres sau tacit. Potrivit legii,
contractul de consignație se încheie în formă scrisă, această formă fiind cerută ad
probationem.
c. Obiectul determinat și licit al contractului: obiectul contractului de
consignație poate consta doar în bunuri mobile, bunuri care vor fi determinate de părți
prin contract și care, în mod evident, nu sunt interzise prin lege.

5. Efectele contractului de consignație:

A. Obligațiile consignantului:
a. Consignantul are obligația să predea consignatarului bunurile
mobile care urmează a fi vândute; legea îi permite consignantului
care rămâne până la momentul vânzării proprietarul bunurilor, să
modifice unilateral prețul vânzării, această modificare urmând a fi
adusă la cunoștința consignatarului în scris.
b. Consignantul este obligat la plata remunerației cuvenite
consignatarului; Remunerația se stabilește prin contract fie sub
formă forfetară, fie sub formă procentuală. Dacă remunerația nu a fost
stabilită prin contract ea se va stabilil ca diferență între prețul de
vânzare fixat de consignant și prețul efectiv al vânzării. Dacă vânzarea
s-a făcut la prețul curent, remunerația se va stabili de către instanța de
judecată.
c. Consignantul este obligat să restituie cheltuielile făcute de
consignatar în îndeplinirea însărcinării primite; Conform legii,
consignantul trebuie să acopere cheltuielile de conservare și de
vânzare a bunurilor suportate de către consignatar, precum și
cheltuielile de întreținere și depozitare în situația în care nu-și
îndeplinește obligația de a relua bunurile.

B. Obligațiile consignatarului:
a. Consignatarul este obligat să ia în primire, să păstreze și să
asigure bunurile; Consignatarul trebuie să acționeze în acest sens cu
diligența unui adevărat proprietar. Valoarea la care consignatarul va
asigura bunurile este valoarea stabilită de comun acord de părți prin
contract, sau, în cazul în care aceasta nu a fost stabilită, valoarea de
circulație de la data primirii bunurilor în consignație.
b. Consignatarul este obligat să execute mandatul primit de la
consignant; consignatarul este ținut să acționeze în limitele
împuternicirii acordate de către consignant, el putându-se abate de la
instrucțiunile primite doar în condițiile prevăzute de art. 2017 alin. (2)
 C. Civ. Prin contract, consignatarul poate fi autorizat să vândă bunurile
pe credit. În această situație, dacă părțile nu convin altfel,
consignatarul poate acorda cumpărătorului un termen pentru plata
prețului de maxim 90 de zile și exclusiv pe bază de cambii acceptate
sau bilet la ordin. Dacă nu se prevede altfel, consignatarul este solidar
răspunzător cu cumpărătorul față de consignant pentru plata prețului.
c. Consignatarul este obligat să dea socoteală asupra îndeplinirii
mandatului său;

Dreptul de retenție
Consignatarul poate avea un drept de retenție asupra bunurilor primite în
consignație sau asupra sumelor obținute prin vânzarea acestora, drept garanție pentru
satisfacerea drepturilor sale de creanță, doar dacă s-a stabilit acest fapt în mod expres,
în cuprinsul contractului de consignație.

Contractul de consignație se încheie între consignatar și terț. Din această

cauză, obligațiile născute în baza acestui contract revine părților: consignatarul este
obligat să predea bunul vândut iar terțul este obligat să achite prețul stabilit.
Întrucât actul este încheiat pe seama consignantului, executarea obligațiilor
din acest contract se răsfrânge asupra consignantului: consignantul are obligația de a
transmite dreptul de proprietate în persoana terțului cumpărător, iar consignatarul are
obligația de a remite consignantului prețul încasat de la terț.

6. Încetarea contractului de consignație

- Revocarea împuternicirii acordată de către consignant;
- Renunțarea consignatarului la mandat;
- Moartea, dizolvarea, falimentul, interdicția sau radierea consignantului ori a
consignatarului;
- Alte situații prevăzute de către părți;

V. CONTRACTUL DE EXPEDIȚIE

1. Definiție: contractul de expediție este acel contract prin care o parte numită
expeditor se obligă să încheie, în nume propriu, dar în contul celeilalte părți numită
comitent, un contract de transport și să îndeplinească operațiunile accesorii, în schimbul
unei remunerații numită comision.

2. Sediul materiei: 2064 – 2071 C. Civ.

3. Caracterele juridice:
a. Contract sinalagmatic;
b. Contract cu titlu oneros;
c. Contract consensual;

4. Efectele contractului de expediție:

A. Obligațiile expeditorului:
 a. Expeditorul este obligat să execute mandatul; Pe baza contractului
încheiat, expeditorul trebuie să încheie contract de transport cu
transportatorul, privind mărfurile comitentului. Expeditorul trebuie să
acționeze în limitele împuternicirii primite și nu are obligația de a
asigura mărfurile decât în cazul în care acest fapt a fost prevăzut în
mod expres în contractul de expediție.
b. Expeditorul este obligat să dea socoteală comitentului asupra
îndeplinirii mandatului primit; Expeditorul are obligația de a remite
comitentului premiile, bonificațiile și reducerile tarifelor obținute de
expeditor de la transportator, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.
B. Obligațiile comitentului:
a. Comitentul este obligat să pună la dispoziția expeditorului
mărfurile ce urmează să facă obiectul contractului de transport;
Comitentul are obligația de a pune la dispoziția expeditorului atât
mărfurile cât și documentele necesare îndeplinirii formalităților de
transport.
b. Comitentul este obligat să plătească remunerația cuvenită
expeditorului;
c. Comitentul este obligat să plătească cheltuielile făcute de expeditor
cu operațiunile accesorii;

Răspunderea expeditorului
Răspunderea expeditorului are la bază culpa acestuia în executarea expedierii. În
consecință, acesta va răspunde în fața comitentului în caz de întârziere a transportului,
de pieire, pierdere, sustragere sau stricăciune a bunurilor cauzată de cazul fortuit, dacă
fără motive temeinice, se abate de la instrucțiunile de transport indicate de comitent.
Dacă, însă, va demonstra că aceste consecințe s-ar fi produs chiar dacă s-ar fi urmat
instrucțiunile comitentului, răspunderea sa va fi înlăturată.

Termenul de prescriere
Dreptul la acțiune, izvorând din contractul de expediție se prescrie în termen de 1
an de la data predării bunurilor la locul de destinație sau de la momentul la care ar fi
trebuit să se facă predarea lor.
Dacă transportul începe sau se termină în afara Europei, dreptul la acțiune se
prescrie într-un termen de 18 luni.

5. Încetarea contractului de expediție

- Revocarea mandatului de către comitent;
- Renunțarea expeditorul la mandat;
- Moartea, incapacitatea sau falimentul comitentul sau al expeditorului;

VI. CONTRACTUL DE AGENȚIE

1. Definiție: Contractul de agenție este contractul prin care o parte numită

comitent, împuternicește în mod statornic pe cealaltă parte numită agent, fie să negocieze,
fie atât să negocieze cât și să încheie contracte în numele și pe seama comitentului, în
schimbul unei remunerații, în una sau mai multe regiuni determinate.

2. Sediul materiei: 2072 – 2095 Cod Civ.

Contractul de agenție este un instrument juridic prin care se realizează
activitatea de intermediere cu caracter profesional și are la bază atât principiile
mandatului fără reprezentare cât și pe ele ale mandatului cu reprezentare. Drept
urmare, dispozițiile speciale privind contractul de agenție se completează cu prevederile
referitoare la contractul de comision, precum și cele privind contractul de mandat cu
reprezentare.

3. Domeniul de aplicare: dispozițiile contractului de agenție nu se aplică

persoanelor care:
a. Acționează ca intermediar în cadrul burselor de valori și al piețelor
reglementate de mărfuri și instrumente financiare derivate;
b. Au calitatea de agent sau broker de asigurări și reasigurări;
c. Prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent;

4. Caracterele juridice ale contractului de agenție:

a. Contract sinalagmatic;
b. Contract cu titlu oneros;
c. Contract cu executare succesivă: obligațiile părților se execută eșalonat pe
durată determinată sau nedeterminată;
d. Contract consensual;

5. Deosebirile dintre contractul de agenție și contractele de mandat cu sau

fără reprezentare:
a. Activitatea de intermediere în baza contractului de agenție are un caracter
profesional și de durată, iar nu un caracter ocazional ca în cazul contractului de
comision ori al contractului de mandat cu reprezentare;
b. Pe baza contractului de agenție, agentul desfășoară activitatea de intermediere
în calitate de intermediar independent, el neputând fi în același timp prepusul
comitentului;
c. Activitatea de intermediere bazată pe contractul de agenție se caracterizează
prin interesul comun al agentului și comitentului în realizarea activității de
intermediere;
d. Activitatea de intermediere în baza contractului de agenție, față de cea în
temeiul contractului de comision ori a contractului de mandat cu reprezentare
care vizează unul sau mai multe acte juridice concrete, are ca obiect o
multitudine de acte juridice care privesc una sau mai multe regiuni
determinate;
e. Contractul de agenție poate înceta doar în cazurile precizate expres de lege,
agentul neputând fi revocat ad nutum (prin voință unilaterală), ca în cazul
comisionarului sau al mandatarului;

6. Forma și cuprinsul contractului de agenție:

 A. Cuprinsul contractului de agenție: cuprinde clauzele întâlnite în general în
orice contract, dar, având în vedere particularitățile sale, va cuprinde și anumite clauze
specifice:
a. Părțile contractului de agenție:
- Comitentul: orice persoană fizică sau juridică interesată să apeleze la serviciile
unui intermediar profesionist care desfășoară activități de intermediere în
vânzarea mărfurilor ori prestarea serviciilor;
- Agentul: un comerciant care realilzează activități comerciale de intermediere.

Nu are calitate de agent:

 Persoana care are calitatea de organ legal sau statutar al unei persoane
juridice, având drept de reprezentare a acesteia;
 Persoana care este asociat ori acționar și este împuternicită în mod legal
să îi reprezinte pe ceilalți asociați sau acționari;
 Persoana care are calitatea de administrator judiciar, lichidator, curator,
tutore, custode sau administrator – sechestru în raport cu comitentul;

b. Împuternicirea dată agentului: în contractul de agenție trebuie trecute toate

clauzele care privesc:
- Condițiile negocierii cu terții a contractelor sau cele ale negocierii și încheierii
contractelor în numele și pe seama comitentului;
- Elementele esențiale ale viitoarelor contracte: bunurile și serviciile, prețurile, etc;
- Zona geografică de executare a împuternicirii, prin precizarea uneia sau mai
multor regiuni unde va acționa agentul;
- dreptul agentului să vândă pe credit și deci să acorde reduceri sau amânări la
plată pentru creanțele comitentului;

c. Clauza de exclusivitate: potrivit legii, în regiunea determinată prin contractul

de agenție agentul nu poate negocia sau încheia pe seama sa contracte privind bunurile
și servicii similare celor care fac obiectul contractului de agenție, decât cu
consimțământul comitentului.
În lipsa unei stipulații contrare, agentul poate reprezenta mai mulți comitenți, iar
comitentul poate contracta cu mai mulți agenți, în aceeași regiune, pentru același tip de
contracte.

d. Clauza de neconcurență: Conform Codului Civil, clauza de neconcurență este

acea clauză al cărei efect constă în restrângerea activităților profesionale ale agentului
pe perioada contractului de agenție și ulterior încetării sale.
Clauza de neconcurență trebuie redactată în scris, sub sancțiunea nulității
absolute. Clauza de neconcurență privește doar regiunea geografică, grupul de persoane
și serviciile în legătură cu care agentul este împuternicit să negocieze și / sau să încheie
contracte, și nu poate fi stabilită pentru o durată mai mare de 2 ani de la data încetării
contractului de agenție.

e. Remunerația agentului: conform legii, remunerația poate fi stabilită într-un

cuantum fix sau variabil. Atunci când remunerația nu a fost stabilită, ea va fi stabilită
potrivit uzanțelor aplicabile, fie în locul în care agentul își desfășoară activitatea, fie în
legătură cu bunurile care fac obiectul contractului de agenție.

f. Durata contractului: poate fi o durată determinată sau nedeterminată.

Contractul pe durată determinată care continuă și după expirarea termenului prevăzut,
se consideră de drept prelungit pe durată nedeterminată.

B. Forma contractului de agenție: conform legii, forma scrisă a contractului de

agenție este cerută ad probationem. Pentru protejarea părților legea prevede că oricare
dintre părți are dreptul să obțină, la cerere, de la cealaltă parte, un înscris semnat, care
să cuprindă conținutul contractului de agenție, inclusiv modificările acestuia. Părțile nu
pot renunța la acest drept.

7. Efectele contractului de agenție: în ceea ce privește contractul de agenție,

efectele pe care acest contract le produce vor trebui analizate intr-un dublu sens:

I. EFECTELE CONTRACTULUI ÎN RAPORTURILE DINTRE AGENT ȘI

COMITENT
Contractul de agenție dă naștere la obligații în sarcina agentului și a
comitentului. Având în vedere faptul că acest contract reprezintă un instrument al
intermedierii cu caracter profesional, normele juridice care reglementează obligațiile
părților au un caracter imperativ, drept pentru care nu se poate deroga în defavoarea
intereselor agentului de la prevederile art. 2079 și 2080 C. Civ.
Obligațiile agentului:
a. Agentul este ținut să îndeplinească obligațiile care decurg din
împuternicirea primită de la comitent; Substituirea agentului în tot sau
în parte este permisă doar în condițiile art. 2023 C. Civ. Dacă agentul se află
în imposibilitatea de a continua executarea mandatului, el are obligația de
a-l înștiința de îndată pe comitent, în caz contrar fiind răspunzător pentru
prejudiciul cauzat comitentului.
b. Agentul este obligat să procure și să îi comunice comitentului toate
informațiile care l-ar putea interesa privind regiunea sau regiunile
stabilite în contract;
c. Agentul este obligat să depună toate diligențele necesare pentru
îndeplinirea mandatului primit, în condiții cât mai avantajoase
pentru comitent;
d. Agentul este obligat să respecte instrucțiunile rezonabile primite de
la comitent;
e. Agentul este obligat să țină, în registrele sale, evidențe separate
pentru contractele care îl privesc pe fiecare comitent;
f. Agentul este obligat să depoziteze bunurile sau eșantioanele într-o
modalitate care să asigure identificarea lor;

Obligațiile comitentului:
 a. Comitentul este obligat să pună la dispoziția agentului mostre,
cataloage, tarife și orice documentație necesare agentului pentru
îndeplinirea mandatului său;
b. Comitentul este obligat să furnizeze agentului informațiile executării
contractului de agenție;
c. Comitentul este obligat să îl înștiințeze pe agent asupra reducerii
volumului contractelor;
d. Comitentul este obligat să plătească agentului remunerația cuvenită;

Dreptul de retenție al agentului: pentru creanțele sale împotriva

comitentului, agentul are un drept de retenție asupra bunurilor acestuia aflate în
detenția sa.

II. EFECTELE CONTRACTULUI FAȚĂ DE TERȚI:

A. Agentul este împuternicit de comitent să negocieze anumite
contracte cu terții pentru comitent: în acest caz contractele se încheie
în mod direct și nemijlocit între comitent și terți;
B. Agentul este împuternicit de comitent să negocieze și să încheie
anumite contracte cu terții, în numele și pe seama comitentului: în
virtutea regulilor mandatului cu reprezentare, prin încheierea
contractului între agent și terți se stabilesc raporturi juridice directe între
comitent și terți, adică, obligațiile născute din aceste contracte privesc pe
comitent și terți.

8. Încetarea contractului de agenție:

a. Expirarea termenului privind durata contractului;
b. Denunțarea unilaterală a contractului: în această situație preavizul este
obligatoriu, cu excepția situațiilor speciale, altele decât forța majoră ori
cazul fortuit, care fac imposibilă continuarea colaborării dintre comitent și
agent; Partea care a denunțat unilateral contractul este obligată să repare
prejudiciile suferite de cealaltă parte contractantă.

VII. CONTRACTUL DE FURNIZARE

1. Definiție: ”contractul de furnizare este contractul prin care o parte denumită

furnizor se obligă să transmită proprietatea asupra unei cantități determinate de bunuri și
să le predea la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod
continuu, sau să presteze anumite servicii, la unul sau mai multe termene ulterioare ori în
mod continuu, iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau să
primească serviciile și să plătească prețul lor.”

2. Sediul materiei: art. 1766 – 1771 din C. Civ.

3. Caracterele juridice ale contractului de furnizare:

a. Contract sinalagmatic;
 b. Contract cu titlu oneros;
c. Contract cu executare succesivă;
d. Contract consensual;

4. Condițiile de validitate a contractului de furnizare:

a. Capacitatea părților de a contracta: ambele părți trebuie să îndeplinească
cerințele generale privind capacitatea de a încheia acte juridice;
b. Consimțământul părților;
c. Obiectul să fie determinat și licit;

5. Efectele contractului de furnizare:

A. Obligațiile furnizorului:
a. Furnizorul este obligat să transfere proprietatea bunurilor;
b. Furnizorul este obligat să predea bunurile beneficiarului;
c. Furnizorul este obligat să îl garanteze pe beneficiar contra viciilor
bunurilor;

B. Obligațiile beneficiarului:
a. Beneficiarul este obligat să preia bunurile;
b. Beneficiarul este obligat să plătească prețul bunurilor sau serviciilor;

VIII. CONTRACTUL DE REPORT

1. Definiție: ”Contractul de report este acel contract prin care o parte numită
reportator cumpără de la cealaltă parte numită reportat, cu plata imediată, titluri de
credit sau valori mobiliare circulând în comerț, obligându-se în același timp să revândă
reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeași specie, la o anumită scadență, în
schimbul unei sume determinate”.
După cum se observă, contractul de report este un act juridic complex care
cuprinde o dublă vânzare:
 o vânzare ce se execută imediat;

 o a doua vânzare cu termen şi la preţ determinat.

2. Sediul materiei: art. 1772 – 1776 C. Civ.

3. Caracterele juridice ale contractului de mandat:
a. Contract sinalagmatic;
b. Contract cu titlu oneros;
c. Contract real: acest contract se încheie prin remiterea titlurilor de credit;

4. Condițiile contractului de report:

a. să existe un acord de voinţă între reportat şi reportator în sensul unei
vânzări imediate și al unei revânzări la un termen și la un prêt determinat;
b. manifestările de voinţă privind vânzarea și revânzarea să fie simultane și
între aceleași persoane;
 c. vânzarea și revânzarea să aibă ca obiect titluri sau valori mobiliare care
circulă în comerţ;
d. titlurile de credit trebuie să fie predate efectiv de reportat reportatorului
în vânzarea imediată și de către reportator reportatului în revânzare;

5. Efectele contractului de report:

a. Transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor;
b. Drepturile accesorii: acțiunile dau dreptul la dividende iar obligațiunile
dau dreptul la dobânzi. În aceste condiții, în lipsă de stipulație contrară,
drepturile accesorii ajunse la scadență în timpul reportului se cuvin
reportatorului.
c. Obligația reportatorului de a exercita opțiunea;
d. Efectuarea de vărsăminte asupra titlurilor;

6. Lichidarea reportului: la scadență reportatorul revinde reportatului titluri

sau valori mobiliare de aceeași specie în schimbul sumei de bani determinate în
contractual de report. Dacă în urma lichidării reportului părțile reînnoiesc reportul
asupra unor titluri sau valori mobiliare ce diferă prin calitatea sau prin special or ori pe
un alt preț, atunci se consideră că s-a încheiat un nou contract de report.

IX. CONTRACTUL DE CONT CURENT

1. Definiție : ”contractul de cont curent este acel contract în temeiul căruia părțile
denumite curentiști se obligă să înscrie într-un cont creanțele decurgând din remiteri
reciproce, considerându-le neexigibile și indisponibile până la închiderea contului.”

2. Sediul materiei: art. 2171 – 2183 C. Civ.

3. Caracterele juridice ale contractului de cont curent:

a. Contract sinalagmatic;
b. Contract cu titlu oneros;
c. Contract consensual;

4. Efectele contractului de cont curent:

A. Efecte principale:
- Transferul dreptului de proprietate: prin înregistrarea în cont, dreptul de
proprietate asupra unei remiteri se transmite de la transmițător la primitor; Dacă
un act sau o operațiune este nulă, anulată, reziliată sau rezolvită, înregistrarea
remiterilor effectuate în temeiul acestora este stornată, adică înregistrarea este
rectificată sau radiată.
- Novația:
- Indivizibilitatea:
- Compensația:

B. Efectele secundare:
 - Curgerea dobânzilor;
- Dreptul la plata comisioanelor și la restituirea cheltuielilor;

5. Încetarea contractului de cont curent:

a. Încetarea de drept: la expirarea termenului prevăzut expres de părți în
cuprinsul contractului;
b. Încetarea contractului prin declarația oricăreia dintre părți: partea
interesată va trebui, potrivit prevederilor legale, să comunice celeilalte părți
declarația de încetare a contractului cu 15 zile înainte de data încheierii
contului.
c. Denunțarea contractului de cont curent: contractul de cont curent încetează
în caz de incapacitate, insolvență sau moarte a uneia dintre părți. În acest caz
curentistul, reprezentantul legal al incapabilului sau moștenitorul poate
denunța contractul prin înștiințare cu 15 zile înainte.

TITLURILE DE CREDIT
Titlul de credit poate fi definit ca un înscris denumit şi titlu, în temeiul căruia
posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în
înscris.
Titlul comercial de valoare are următoarele caracteristici:
a. înscrisul are caracter constitutiv – adică înscrisul este constitutiv de drepturi, iar
dreptul incorporat în titlu nu există fără înscrisul respectiv;
b. înscrisul are caracter formal – trebuie să îmbrace forma determinată de lege şi să
cuprindă elementele care îi sunt proprii;
c. înscrisul are caracter literal – întinderea, natura dreptului ca şi obligaţia
corelativă dreptului sunt determinate exclusive de menţiunile cuprinse în înscris;
d. înscrisul conferă un drept autonom – în primul rând dreptul şi obligaţia
corelativă născute din titlu sunt independente faţă de actul juridic din care
decurg, iar în al doilea rând, dobânditorul va deveni titularul unui drept propriu,
care este un drept nou, originar, iar nu un drept derivat din cel al
transmiţătorului;

1. Cambia

Definiţie: Cambia este un înscris prin care o persoană denumită trăgător sau emitent dă
dispoziţie altei persoane numită tras să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia
persoane numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.

Subiectele raporturilor juridice cambiale:

Trăgătorul (emitentul) – este persoana care emite titlul, dând dispoziţie să se plătească
o suma de bani;
Trasul – persoana căreia i se adresează ordinul de a se plăti o sumă de bani;
Beneficiarul – persoana căreia, sau la ordinul căreia urmează să se facă plata de către
tras;

Exemplu:
A vinde lui B o canitate de marfă în sumă de 50.000lei, sumă plătibilă la 60 de zile de la
primirea mărfii;
Intre A şi C există un contract de împrumut prin care A a împrumutat de la C o suma de
50.000lei.
În vederea simplificării operaţiunilor între cei 3 (A, B, C), comerciantul A (tragător) va
trage o cambie asupra comerciantului B (tras) în favoarea comerciantului C (beneficiar).
Cu alte cuvinte, în loc ca B să îi plătească lui A şi A lui C, direct B va plăti către C.
Creanţa trăgătorului faţă de tras se numeşte proviziune sau acoperirea cambiei, iar
creanţa beneficiarului faţă de trăgător se numeşte valoarea furnizată.

Caracterele cambiei:
1. Cambia este un titlu de credit;
2. cambia are ca obiect plata unei sume de bani;
3. cambia este un titlu complet;
4. cambia este un titlu la ordin;
5. cambia este un titlu abstract;
6. cambia creează obligaţii autonome;
7. cambia creează obligaţii necondiţionale;
8. cambia creează obligaţii solidare;

Funcţiile cambiei:
1. funcţia de instrument de schimb valutar;
2. funcţia de instrument de credit;
3. funcţia de instrument de plată;

Menţiuni obligatorii ale cambiei:

a. denumirea de cambie – denumirea trebuie exprimată în limba folosită pentru
redactarea înscrisului;
b. ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate – pe înscrisul
cambial va apărea scris: „plătiţi”, „veţi plăti”, „vă autorizez să plătiţi”; lipsa
ordinului atrage nulitatea cambiei;
c. numele trasului – numele şi prenumele persoanei fizice, sau după caz, denumirea
persoanei juridice; Potrivit legii, în calitate de tras poate fi chiar trăgătorul!
d. indicarea scadenţei – data scadenţei prezintă importanţă deoarece la acest
termen se produc efectele cambiale. Scadenţa trebuie să fie certă: să arate ziua ori
termenul maxim în cadrul căruia posesorul cambiei se va prezenta la plată
Scadenţa trebuie să fie unică, legea interzicând cambia cu plata în rate. Scadenţa
poate fi:
1. la vedere (adică la prezentare sau la cerere),
2. la un anumit timp de la vedere (de ex: 30 de zile de la prezentarea
cambiei),
3. la un anumit termen de la emitera cambiei (in acest caz scadenta va fi la
expirarea termennului prevăzut în cambie);
4. la o zi fixa, de ex. 01.12.2010.
e. indicarea locului unde trebuie să facă plata – este suficient să se arate numai
localitatea;
 f. numele acelui căruia sau la ordinul căruia va face plata;
g. data şi locul emiterii cambiei. Lipsa acestora atrage nulitatea cambiei;
h. Semnătura trăgătorului – numele si prenumele ori numele si initiala prenumelui.
Absenta numelei atrage nulitatea cambiei.

Transmiterea cambiei (girul) reprezintă un act juridic prin care posesorul cambiei numit
girant transmite altei persoane numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe
titlu şi prin predarea titlului, toate drepturile izvorâte din titlul respectiv.

2. Biletul la ordin

Definiţie: biletul la ordin este un înscris prin care o persoană numită emitent sau
subscriitor se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă unei alte persoane numită
beneficiar, sau la ordinul acesteia.

Subiectele raporturilor juridice cambiale:

Emitentul – are calitatea de debitor, prin emiterea titlului el obligându-se să plătească o
sump de bani la scadenţă;
Beneficiarul – are calitate de creditor, fiind îndreptăţit să primească plata ori plata
urmând a fi făcută la ordinul său.

Menţiunile obligatorii ale biletului la ordin:

a. denumirea de bilet la ordin;
b. promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată;
c. indicarea scadenţei;
d. locul unde trebuie făcută plata;
e. numele aceluia căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata;
f. data si locul emiterii biletului la ordin;
g. semnătura emitentului.

Pentru că regimul juridic al biletului la ordin se aseamănă cu cel al cambiei, prezentăm

principalele trăsături ce le deosebesc:
• din punctul de vedere al numărului de condiţii de valabilitate, cambia conţine mai
multe (8) faţă de biletul la ordin (7), la acesta din urmă lipsind indicarea numelui
trasului, pentru că, la biletul la ordin trăgătorul şi trasul se identifică;
• biletul la ordin presupune doar doi participanţi: emitentul (trăgător) şi beneficiarul,
faţă de cambie care presupune trei participanţi;
• la biletul la ordin, cel ce se angajează să plătească este chiar emitentul;
• biletul la ordin nu se prezintă la acceptare; nici chiar în cazul biletului la ordin cu
scadenţă la un anumit timp de la vedere care trebuie prezentat în termen de 1 an de la
emitere, această prezentare nu are valoarea unei acceptări a titlului, ci serveşte doar la
determinarea momentului exigibilităţii;
• în lipsa precizării în titlu a locului emiterii se subînţelege că acesta este cel menţionat
ca loc de plată (pentru că emitentul este şi cel care plăteşte).

3. Cecul
Definiţie : Cecul este un înscris prin care o persoană numită trăgător dă ordin unei
bănci, la care are un disponibil bănesc, bancă numită tras, să plătească, la prezentarea
titlului, o sumă de bani altei persoane, numită beneficiar.

Menţiuni obligatorii:
a. denumirea de cec;
b. mandatul (ordinul) necondiţionat dat băncii de a plăti o anumită sumă de bani;
c. numele trasului (banca);
d. locul de plată;
e. data şi locul emiterii;
f. semnătura trăgătorului.

Deşi cecul are un regim juridic asemănător cambiei, se deosebeşte de aceasta prin:
- raportul juridic existent între tras şi trăgător, numit fundamental la cambie, poartă
denumirea de provizion sau disponibil la cec şi este esenţial pentru existenţa acestuia,
constând într-un contract încheiat între trăgător şi banca unde se constituie acest
disponibil, fie sub forma unui depozit bănesc, fie ca urmare a unei deschideri de credit;
- cecul nu poate fi emis decât în limita sumei constituită ca provizion;
- la cec trasul nu poate fi decât o bancă;
- numărul de condiţii obligatorii este mai redus la cec, lipsind: numele beneficiarului
(pentru că această menţiune este facultativă la cec, pe când pentru cambie legea nu
permite cambia la purtător, admiţând ca numele beneficiarului să nu fie indicat la
emitere, ci doar ulterior, doar la cambia în alb), dar şi scadenţa (pentru că cecul este
plătibil, fără excepţie “la vedere”, motiv pentru care este considerat doar un instrument
de plată, nu şi de credit);
- cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi, spre deosebire de cambie;
- în timp ce cambia în mod normal urmează a fi acceptată de tras (excepţie cambia “la
vedere”), cecul nu poate fi acceptat, chiar dacă ar exista o menţiune de acceptare înscrisă
pe titlu, aceasta se consideră nescrisă;
- pe când posesorul cambiei poate acţiona la alegerea sa, fie împotriva acceptantului şi
avaliştilor săi, fie împotriva debitorilor de regres, beneficiarul cecului are la dispoziţie
doar acţiunea de regres contra giranţilor, trăgătorului şi celorlalţi din aceeaşi categorie.
Cecul este incompatibil cu acţiunea directă (contra acceptantului) pentru motivul că
trasul (banca), lipsind obligaţia acceptării, nu are calitatea de debitor cambial.