Managementul serviciilor de

asistenţă psihopedagogică

Prof. univ. dr. Alois Ghergut

(c) 2016
Serviciile de asistenţă psiho-pedagogică şi
socială - reprezintă un ansamblu de activităţi
specializate, elaborate şi desfăşurate în cadrul
unor instituţii publice sau organizaţii, aparţinând
unei comunităţi, prin care se urmăreşte
rezolvarea unor categorii variate de probleme,
care afectează direct sau indirect viaţa personală
şi socială a unor categorii diverse de beneficiari
din cadrul comunităţii respective.
Serviciile de asistenţă psiho-pedagogică se referă, în
special, la serviciile de intervenţie sau susţinere
psihologică şi educaţională pentru persoanele cu
deficienţe sau aflate în dificultate sau în situaţii de
risc.

Serviciile de asistenţă socială se referă la programele

sau serviciile de intervenţie şi susţinere a
persoanelor aflate în dificultate pentru
(re)inserţia, (re)adaptarea şi integrarea lor
socială.

Cele două categorii de servicii, respectiv asistenţa psiho-

pedagogică şi asistenţa socială se află în raporturi de
complementare şi interdependenţă, împreună constituind
un set complet de servicii sociale adresat persoanelor
care întâmpină, pe o perioada mai lungă sau mai scurtă
de timp, o serie întreagă de probleme şi dificultăţi în
existenţa lor personală şi socială şi care le afectează
calitatea relaţiilor cu cei din jur şi cu instituţiile şi
serviciile comunităţii.
 Astfel putem vorbi de servicii adresate:
 persoanelor care prezintă un anumit tip/grad de
deficienţă/handicap,
 copiilor cu cerinţe speciale, persoanelor bolnave,
 persoanelor aflate în incapacitatea de a desfăşura
în mod independent activităţi profesionale,
 bătrânilor,
 şomerilor,
 familiilor sărace,
 persoanelor din medii defavorizate etc.

Aceste servicii sunt focalizate pe categorii de

beneficiari/populaţii ţintă, antrenează persoane
specializate, alocă resurse materiale, financiare şi
logistice în funcţie de specificul problemelor şi de
numărul beneficiarilor.
Observaţie!
Prin aceste servicii instituţiile statului,
autorităţile publice ale administraţiei locale
şi societatea civilă, reprezentată în special
de organizaţiile neguvernamentale,
asigură prevenirea, limitarea sau
înlăturarea efectelor temporare sau
permanente ale unor situaţii care pot
genera inadaptarea, marginalizarea sau
excluderea socială a unor persoane.
De asemenea, sunt servicii profesionalizate,
realizate prin metode şi tehnici specifice, care
sunt adresate persoanelor aflate în dificultate
pentru a le sprijini în refacerea şi dezvoltarea
capacităţilor individuale, necesare pentru a
depăşi cu forţe proprii situaţiile dificile;

Exemplificări: servicii de informare, consiliere,

terapie individuală şi colectivă, programe sociale
de prevenire şi ameliorare a fenomenelor care
afectează calitatea vieţii persoanelor dintr-o
comunitate, precum şi alte forme specifice de
intervenţie.
Rolul şi importanţa acestor servicii psiho-
pedagogice şi sociale se reflectă, pe de-o parte,
în interesul comunităţii de a ameliora şi/sau
normaliza existenţa persoanelor care solicită sau
au nevoie de aceste servicii şi, pe de altă parte,
în posibilitatea de a valorifica, în beneficiul
comunităţii, potenţialul intelectual, aptitudinal şi
profesional de care dispun aceste persoane în
scopul normalizării şi armonizării proceselor
sociale din cadrul comunităţii în care trăiesc.
Din acest motiv putem include serviciile de
asistenţă psiho-pedagogică şi socială în categoria
generală a serviciilor sociale.
 Pentru exemplificare prezentăm o listă cu câteva tipuri de
servicii din domeniul psiho-pedagogic şi social, oferite de
sistemul public sau de către instituţiile aparţinând
organizaţiilor neguvernamentale:

• centre de plasament de tip familial – unităţi rezidenţiale

considerate alternative comunitare de îngrijire a copilului aflat în
dificultate, pe termen scurt/mediu, până la identificarea unei
familii de plasament sau până la reintegrarea familială, atunci
când aceasta devine posibilă;

• instituţii/centre şcolare specializate pentru copii cu

diferite forme de deficienţă (spre exemplu, şcoli pentru
copii cu deficienţe mintale, deficienţe senzoriale, deficienţe
multiple etc.);

• centre de primire a copilului - oferă adăpost pe termen

scurt (zile, săptămâni) pentru copiii aflaţi în situaţii de urgenta
(inclusiv pentru copiii străzii), asigură o evaluare iniţială a situaţiei
copilului şi demarează procedurile de asigurare, în continuare, a
serviciilor de protecţie;
• centre maternale - oferă adăpost temporar pentru tinerele
mame necăsătorite şi pentru copiii lor, pentru a preveni
abandonul, prin dezvoltarea ataşamentului faţă de copii şi pentru
a le sprijini prin activităţi de consiliere, asistenţă (inclusiv
asistenţă juridică) şi educaţie parentală;

• servicii de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste

18 ani care îşi continuă studiile - oferă consiliere şi sprijin
tinerilor adulţi care părăsesc serviciile de protecţie a copilului şi
necesită asistenţă pentru a-şi continua studiile, a se califica într-o
meserie şi pentru a-şi găsi un loc de muncă;

• centre de consiliere şi sprijin pentru părinţi - oferă

consiliere şi sprijin (inclusiv material) familiilor aflate în situaţie de
risc pentru a rămâne împreună şi, în acest mod, pentru prevenirea
abandonului şi a instituţionalizării copiilor;

• servicii de consiliere pentru elevi – în şcoli sau în centrele

de asistenţă psihopedagogică;
• servicii de terapie logopedică – în centrele
logopedice interşcolare sau în cabinetele logopedice
şcolare;

• servicii mobile de consiliere a femeii gravide

şi de planificare familială - creat pentru a
îmbunătăţi accesul la astfel de servicii, mai ales în zonele
rurale/izolate, cu scopul identificării mamelor în situaţii de
risc, prevenirii naşterilor nedorite, a abandonului nou-
născutului şi a handicapului la naştere;

• centre de pregătire şi sprijinire a reintegrării

şi integrării copilului în familie – sunt destinate
pentru pregătirea reintegrării copilului în familia naturală
sau lărgită şi pentru promovarea alternativelor de tip
familial atunci când reintegrarea nu este posibilă (servicii
de adopţie şi serviciu de plasament în familii substitutive);
• centre de zi pentru îngrijirea, educarea şi
recuperarea copiilor cu nevoi speciale - oferă servicii de
îngrijire, terapie, recuperare, reabilitare, pe timpul zilei, pentru
diferite categorii de copii care prezintă, fie diferite tipuri de
deficienţe, fie provin din medii sociale defavorizate, din familii
aflate în situaţii de risc etc. Serviciile de îngrijire temporară
sunt, de asemenea, legate de centrele de zi;

• centre de plasament pentru copilul cu handicap sever

– sunt centre de tip familial, care oferă îngrijire de tip rezidenţial
pe anumite perioade de timp, pentru copiii care provin din familii
unde accesul la servicii de recuperare sau servicii terapeutice este
foarte dificil şi pentru copii cu nevoi speciale abandonaţi. Serviciile
terapeutice specializate sunt asigurate în unităţi specializate din
cadrul comunităţii;

• centre de asistenţă şi sprijin pentru readaptarea

psihologică a copilului cu probleme psihosociale – au
funcţia unui centru de plasament temporar, precum şi de centru
de evaluare/terapie, în care o echipă multidisciplinară (medic,
psiholog, psihopedagog, asistent social) acordă asistenţă
specializată copiilor şi familiilor lor;
• servicii de orientare, supraveghere şi
sprijinire a reintegrării sociale a copilului
delincvent – asigură monitorizarea copilului care a
săvârşit acte împotriva legii până la clarificarea situaţiei lui
şi supravegherea atentă a copiilor delincvenţi menţinuţi în
familie;

• centre de reeducare pentru copilul

delincvent – sunt destinate minorilor delincvenţi pentru
care comisia a luat decizia unei măsuri privative de
libertate. Aceste centre vor asigura de asemenea
formare/educaţie, profesionalizare şi consiliere copiilor şi
tinerilor delincvenţi pentru a facilita reintegrarea lor sociala;

• centre rezidenţiale pentru persoane în

vârstă – se adresează persoane vârstnice care au un risc
ridicat din punct de vedere social, din cauza problemelor de
sănătate, lipsei de resurse materiale şi mai ales din cauza
lipsei de suport social;
• servicii de îngrijire la domiciliu, sau în regim
rezidenţial a persoanelor vârstnice (spitale pentru bolnavi
cronic, adăposturi pentru pensionari, centre pentru seniori etc.);

• servicii sociale de tip adăpost pentru noapte – se

adresează persoanele fără adăpost, bolnave, părăsite de familie,
persoane cu dizabilităţi etc. cu scopul de a îmbunătăţi calitatea
vieţii persoanelor cu risc social şi scăderea numărului de persoane
fără adăpost;

• programe de instruire a personalului din cadrul

serviciilor sociale;

• programe de dezvoltare pentru serviciul de îngrijire

la domiciliu;

• centre de sprijin pentru persoanele infestate cu HIV

sau SIDA;
• cămine pentru protejarea persoanelor cu probleme
psihice/mintale;

• adăposturi de protecţie pentru persoanele cu

dizabilităţi – se adresează persoanelor cu dizabilităţi fără
familie, fără locuinţă, sau care nu sunt capabili să-şi administreze
singuri locuinţele;

• ateliere de lucrul protejate pentru persoane cu

dizabilităţi;

• centre de consiliere, informare, asistenţă psihologică

şi socială pentru prevenirea situaţiilor de risc social;

• centre de voluntariat – asigură informarea, recrutarea,

selecţia, pregătirea şi antrenarea membrilor comunităţii în
activităţi de voluntariat din domeniul social;

• centre de zi/centre sociale/centre de resocializare -

respectiv un complex de servicii, fără cazare pe timpul nopţii, în
conformitate cu programul unităţii, oferit acelor beneficiari
(pensionari, persoane cu handicap psihic sau fizic etc., aflate în
situaţie de risc social, sau aflate în stare de excludere socială) care
se deplasează sau sunt deplasaţi la sediul centrului.
 Elementele fundamentale care orientează şi susţin
activităţile din domeniul serviciilor sociale sunt:

• respectarea demnităţii umane - fiecărei persoane îi este

garantată dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii;

• universalitatea - fiecare persoană are dreptul la asistenţă psiho-

pedagogică şi socială, în condiţiile prevăzute de lege;

• solidaritatea socială - comunitatea participă la sprijinirea

persoanelor care nu îşi pot asigura nevoile sociale, pentru
menţinerea şi întărirea coeziunii sociale;

• parteneriatul - instituţiile publice şi organizaţiile societăţii civile

cooperează în vederea organizării şi dezvoltării serviciilor sociale;

• subsidiaritatea - statul intervine atunci când iniţiativa locală nu

a satisfăcut sau a satisfăcut insuficient nevoile persoanelor aflate
în dificultate şi care au nevoie de servicii din domeniul social.
 Practica serviciilor sociale este organizată pe baza
unor principii specifice:

• centrarea pe familie şi comunitate – având ca obiectiv

întărirea şi dezvoltarea mediilor naturale de viaţă ale
persoanelor (familia şi comunitatea).

• abordarea globală – pornind de la premiza că problemele

unei persoane, familii sau comunităţi se
intercondiţionează şi nu se pot trata separat,

• organizarea comunitară – se referă la eficientizarea

serviciilor sociale prin organizarea lor la nivel local/zonal

• complementaritatea – realizată între sistemul public şi

sistemul neguvernamental;
• activitatea/lucrul în echipă – bazată pe acţiunea comună
a mai multor specialişti din domenii diferite care pot da
răspuns problemelor complexe ale beneficiarilor.

• diversificarea activităţilor pe măsura creşterii resurselor

şi apariţiei unor noi tipuri de probleme sociale

• orice serviciu de asistenţă psiho-pedagogică şi socială

răspunde unei nevoi individuale sau de grup şi asigură,
printr-un suport specializat, soluţionarea acesteia;

• dezvoltarea oricărui serviciu de asistenţă psiho-

pedagogică şi socială trebuie să pornească de la o
analiză concretă a gradului de solicitare din partea
comunităţii şi a efectelor în comunitate (consecutive
aplicării acelor servicii).
 Orice organizaţie care oferă servicii psiho-pedagogice şi
sociale este inclusă într-un mediu specific, care influenţează şi
condiţionează procesul managerial.
Într-o perspectivă generală acest mediu este axat pe câteva
coordonate centrale (Rainey, 1997):

• condiţii tehnologice: nivelul de cunoştinţe şi

capacităţi ştiinţifice, comunicaţii, facilităţi de
transport, echipamente etc;
• condiţii juridice: legi, norme, valori,
reglementări caracteristice privind funcţionarea
instituţiilor de specialitate etc;

• condiţii politice: caracteristici ale proceselor

politice, ale instituţiilor politice, gradul de
stabilitate politică, tipurile de politici sociale etc;
• condiţii economice: nivelul de trai al populaţiei,
inflaţia, fiscalitatea, gradul de ocupare al forţei de
muncă etc;

• condiţii demografice: caracteristici ale populaţiei

precum vârsta, sexul, rasa, religia, etnia,
natalitatea etc;
• condiţii ecologice: caracteristici ale mediului,
incluzând clima, caracteristicile geografice, gradul
de poluare, resursele naturale etc;
• condiţii culturale: valori predominante, atitudini,
convingeri, cutume, procese de socializare
privitoare la elemente precum structura familiei,
practici politice, practici religioase etc.
Unii autori subliniază confuzia între termenul de
administraţie şi management, urmărind unele
criterii definitorii (obiective, criterii de succes,
resurse, decizie, structură, roluri, atitudini,
aptitudini):

• administrarea se caracterizează prin:

– formularea în termeni generali a obiectivelor,
– obţinerea succesului prin prevenirea erorilor,
– plasarea resurselor în plan secundar,
– adoptarea de decizii puţine şi pentru un număr mare de
persoane,
– ierarhii şi domenii de responsabilitate ample,
– precizarea rolului de arbitru al administratorului,
– accentuarea rolului procedurilor, conformismului,
pasivităţii, prudenţei, raportărilor periodice;
• managementul se remarcă prin:
– formularea de obiective strategice şi operaţionale,
– căutarea condiţiilor de obţinere a performanţelor
măsurabile,
– abordarea prioritară a resurselor,
– adoptarea deciziilor de diferite tipuri şi grade de
complexitate,
– practicarea delegării de autoritate,
– considerarea managerului ca protagonist al organizaţiei,
– atitudini activizante, creative,
– punerea accentului pe rezultate şi pe analiza lor
complexă.
 Principii care trebuie respectate în
managementul ştiinţific, raţional şi creativ:
• principiul eficienţei;
• principiul utilizării cu maximum de
randament al întregului sistem (elemente
teoretice, procese, relaţii, resurse,
efecte);
• principiul eficacităţii (al performanţei şi
calităţii);
• principiul rolului central al obiectivelor;
• principiul participării specifice şi
responsabile a tuturor factorilor din cadrul
organizaţiei;
• principiul asigurării dinamismului conducerii, al
promovării unor norme de conduită participativă
(răspundere, iniţiativă, autoritate, motivaţie,
disciplină, cooperare etc.);
• principiul antrenării echilibrate a elementelor într-
o organizaţie raţională (scopuri, acţiuni, resurse,
mijloace, metode, factori, relaţii, rezultate);
• principiul adaptării sistemului de management la
caracteristicile concrete ale organizaţiei;
• principiul motivării tuturor persoanelor implicate
în procesul managerial al organizaţiei.
 Fiind un proces conştient de coordonare a acţiunilor
individuale şi de grup în scopul realizării misiunii şi
obiectivelor organizaţiei, managementul cuprinde două
domenii:
– managementul resurselor umane;
– managementul resurselor materiale.

Acestor două domenii le corespund două forme:

– managementul operaţional (se referă la
acţiunea de planificare pe termen scurt a strategiei şi
activităţilor organizaţiei);
– managementul strategic (elaborarea planului de
acţiune a organizaţiei pe termen lung). Prin combinarea
acestor elemente pot fi evidenţiate patru sectoare
distincte, aflate în strânsă concordanţă:
– managementul strategic al resurselor umane,
adică mobilizarea energiilor (gestionarea
strategică a competenţelor, încurajarea
schimbării, optimizarea procesului de
comunicare în cadrul organizaţiei, valorificarea
potenţialului uman etc);

– managementul strategic al resurselor

materiale, adică alegerea opţiunilor
strategice (parteneriate interinstituţionale,
instrumente strategice de analiză a contextului
şi de planificare, strategii privind atragerea de
fonduri/resurse etc.);
– managementul operaţional al resurselor
umane, adică managementul relaţional
(motivarea membrilor organizaţiei, animarea
echipelor, conducerea reuniunilor de lucru,
negociere, gestiunea timpului, comunicarea
cotidiană etc.);

– managementul operaţional al resurselor

materiale; adică managementul
instrumental (se referă la decizie, delegarea
responsabilităţilor, descrierea funcţiilor pentru
fiecare componentă a serviciului public,
coordonarea proiectelor etc.).
Pentru a înţelege importanţa fiecărui
element din cadrul procesului
managerial al unei organizaţii putem
compara managementul cu un lanţ
compus dintr-o sumă de verigi, unde
calitatea acelui lanţ pe ansamblu nu
depinde de calitatea celei mai
puternice verigi, ci de cea a verigii
celei mai slabe.
Managementul activităţilor din domeniul asistenţei
psiho-pedagogice şi sociale poate fi abordat din cel
puţin două perspective:

• o perspectivă generală integrată

managementului serviciilor sociale (pot fi
incluse, spre exemplu, serviciile
educaţionale, serviciile medicale, serviciile
de asistenţă socială, serviciile de
recuperare şi terapie din centrele de zi,
serviciile de consiliere etc.);
• o perspectivă restrânsă, ca un proces de
organizare şi conducere a unor activităţi
specifice, adresate unei populaţii ţintă sau
unor beneficiari bine precizaţi;
Spre exemplu:
– managementul serviciilor unui centru/şcoală de
recuperare şi educare a copiilor cu deficienţe mintale,
– managementul serviciilor de consiliere şcolară dint-un
cabinet şcolar,
– managementul serviciilor de asistenţă socială a copiilor
din familii dezorganizate dintr-o anumită comunitate sau
areal geografic,
– managementul serviciilor de terapie şi recuperare a
persoanelor cu diabet etc.).
 Analizând raportul existent între ponderea sectorului
guvernamental (de stat) şi a sectorului
neguvernamental putem identifica patru modele:

• Modelul în care sectorul

guvernamental este dominant, oferind
finanţarea şi serviciile necesare. Datorită faptului că nu
întotdeauna interesele guvernamentale coincid cu
dorinţele şi nevoile beneficiarilor acestor servicii,
finanţarea, care rămâne un factor constrângător, creează
un anumit profil acestor servicii de asistenţă (de obicei
instituţii de mari dimensiuni, cu un număr mare de
asistaţi şi cu probleme serioase în gestionarea resurselor).

• Modelul în care sectorul terţiar este

dominant; în cadrul acestuia organizaţiile non-profit,
neguvernamentale, joacă un rol prioritar în finanţare ca şi
în oferta de servicii. Modelul este întâlnit, în special, în
ţările unde există un sistem avansat de servicii sociale şi
unde condiţiile economice permit dezvoltarea unui număr
mare de organizaţii de profil.
• Modelul dual caracterizat prin aceea că finanţarea ca şi
serviciile necesare sunt oferite în egală măsură de sectorul
guvernamental ca şi de sectorul terţiar. În acest caz
organizaţiile neguvernamentale suplimentează serviciile
oferite de către instituţiile de stat. Astfel, pot exista două
sisteme de finanţare şi servicii relativ autonome.

• Modelul bazat pe colaborarea sectorului

guvernamental cu sectorul terţiar statuează
colaborarea dintre cele două sectoare; organizaţiile
neguvernamentale oferă serviciile în timp ce guvernul oferă
o mare parte din finanţare. Interesele guvernamentale
interferează cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale,
contribuind astfel la o mai bună înţelegere şi rezolvare a
nevoilor specifice persoanelor asistate.
Managementul serviciilor sociale presupune
abordarea prioritară a trei direcţii:

– managementul politicilor instituţionale - identificarea

nevoilor, analiza opţiunilor, selectarea programelor,
criterii de alocare a resurselor etc;

– managementul resurselor - stabilirea sistemelor de

suport precum realizarea bugetelor, managementul
financiar, asigurarea aprovizionării şi managementul
personalului;

– managementul programelor - implementarea strategiilor

sau operaţiilor curente ale organizaţiilor de-a lungul unor
linii funcţionale (prevenire, intervenţie, educaţie,
dezvoltare, etc).
Ca şi în alte domenii, şi în domeniul serviciilor sociale se poate
vorbi despre o ierarhizare a nivelurilor managementului.
Astfel, în literatura de specialitate (Kinard, 1988) se vorbeşte de:

• management de vârf – vizează luarea deciziilor importante

şi formulează strategiile pe termen lung şi mediu. În cadrul
serviciilor sociale managementul de vârf se desfăşoară la
nivelul ministerelor şi al factorilor decizionali din cadrul
marilor structuri organizatorice;

• managementul de mijloc – vizează conducerea structurilor

medii, implementarea deciziilor de tip strategic şi
elaborarea planurilor pe termen mediu;

• managementul de supervizare – se referă la organizarea şi

la supravegherea efectivă a activităţilor efectuate de
personalul din subordine pentru atingerea obiectivelor
fixate. De regulă, la acest nivel planurile sunt elaborate pe
termen scurt în conformitate cu strategia generală
elaborată la nivelurile superioare ale managementului.
Activitatea managerială, indiferent de nivelul la care
se desfăşoară, presupune interpretarea unor roluri
specifice care pot fi grupate în trei categorii:

a. roluri interpersonale – se referă la

interacţiunea cu ceilalţi. În această categorie
sunt incluse:

• roluri de prezentare (promoţionale), care nu implică

luarea de decizii – figură reprezentativă – reprezintă
organizaţia în relaţiile cu partenerii;

• roluri de conducere care definesc relaţia dintre lider

şi subalterni – ghidează şi motivează subordonaţii;

• roluri de legătură între organizaţie şi comunitatea

externă acesteia – cunoaşte colaboratorii şi stabileşte
relaţii interpersonale cu aceştia;
b. roluri informaţionale – sunt legate de
gestionarea şi prelucrarea informaţiilor. Din
această categorie fac parte:

• rolul de monitor prin care managerul unei organizaţii receptează

informaţiile relevante din mediul intern şi extern al organizaţiei şi
încearcă să fie în permanenţă la curent cu ce se întâmplă în cadrul
structurilor organizaţiei; cu cât sursele de informaţii sunt mai
numeroase şi relevanţa/calitatea informaţiilor este mare, cu atât
creşte şi calitatea interpretării acestui rol;

• rolul de diseminator prin care managerul analizează,

demultiplică şi transmite informaţii către organizaţie sau în
interiorul acesteia, de la un nivel de organizare la altul;

• rolul de purtător de cuvânt atunci când reprezintă organizaţia

în diferite medii sau instanţe oficiale – vorbeşte în numele
organizaţiei şi transmite informaţii relevante în exteriorul
organizaţiei;
c. roluri decizionale – implică, în principal, adoptarea de
soluţii/decizii cu relevanţă asupra funcţionării organizaţiei. În
această categorie identificăm următoarele tipuri:

• rolul de administrator/antreprenor – presupune iniţierea

schimbării, selecţia strategiilor şi obiectivelor, managementul schimbării,
inovare şi gândire creativă - prin care managerul gestionează problemele
organizaţiei şi propune strategii şi mijloace de rezolvare a acestora;

• rolul de moderator – factor de soluţionare a perturbărilor - prin care

managerul gestionează şi soluţionează situaţiile conflictuale dintre
subordonaţi, situaţiile de criză apărute în cadrul organizaţiei sau între
organizaţie şi mediul extern;

• rolul de alocare a resurselor în cadrul organizaţiei prin care

repartizează sau distribuie în mod eficient către diferite
sectoare/departamente resursele umane, materiale şi financiare necesare
desfăşurării activităţilor;

• rolul de negociator întâlnit în situaţiile care impun alegerea în grup a

unei decizii optime dintr-o serie de alternative sau când se impune
stabilirea unui punct de vedere comun între diferite structuri,
departamente sau nivele ierarhice din cadrul organizaţiei.
În literatura de specialitate atunci când se vorbeşte despre realizarea
unui management performant se subliniază rolul şi importanţa pe
care o prezintă „regula celor 4C” în conduita şi practica fiecărui
manager. Conform acestei reguli caracteristicile comune oricărui
management performant sunt:
coerenţa, curajul, claritatea şi consideraţia.

Coerenţa – are în vedere următoarele aspecte:

– coerenta între vorbe si fapte –
– coerenta între decizii –
– coerenta între obiectivele propuse si mijloacele alocate

Curajul - alături de inteligenţă defineşte prima calitate a

managerului. În domeniul managementului, paradoxal,
prea multă inteligenţă analitică poate constitui un
dezavantaj, deoarece, în momentul în care se ia o decizie,
aceasta ia în calcul şi toate riscurile inerente deciziei,
conducând la impresia că, de fapt, nu se decide nimic. În
acest context termenul "curaj" nu se referă aici la curajul
fizic, ci la curajul intelectual şi moral al managerului.
Claritatea – presupune informarea clară a
personalului şi practicarea transparenţei în
raporturile dintre conducători şi angajaţi;
– clarificarea misiunii organizaţiei si a "regulilor jocului";
– precizarea opţiunilor strategice şi a obiectivelor care
trebuie urmărite în fiecare etapă de activitate;
– comunicarea periodică în ceea ce priveşte rezultatele
obţinute, drumul parcurs, dificultăţile întâlnite şi
obstacolele care urmează a fi depăşite, deciziile luate în
ceea ce priveşte activitatea organizaţiei în ansamblul ei;

Consideraţia – presupune acordarea de atenţie

personalului din subordine, ascultare şi respect
În concluzie, un management
performant trebuie să ţină cont de:

• factori generali: contextul economic,

sociologic şi politic;

• factori specifici fiecărei organizaţii:

valorificarea optimă a propriilor resurse;

• factori personali: stilul şi personalitatea

managerului.