Managementul Serviciilor PDF

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
Departamentul de Învăţământ la
Distanţă şi Formare Continuă
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
Facultatea de Ştiinţe Economice
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
Coordonator de disciplină:
Conf. univ. dr. Constanţa POPESCU
Lect. univ. dr. Anişoara DUICĂ
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
1
2008-2009
UVT MANAGEMENTUL SERVICIILOR
Suport de curs – învăţământ la distanţă

Management, Anul III, Semestrul II
Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta
decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală
ISBN
2
SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR
F = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE
= TEST DE AUTOEVALUARE
= BIBLIOGRAFIE
= TEMĂ DE REFLECŢIE
= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL

SAU SECŢIUNE
= INFORMA II SUPLIMENTARE PUTE I GĂSI PE PAGINA

WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU
www.id.valahia.ro .
3
Tematica cursului
1. Capitolul I. Managementul serviciilor publice

Concept. Caracteristici. Principii
2. Capitolul II. Sistemul serviciilor publice din

economia naţională
3. Capitolul III. Principalele relaţii care se stabilesc

între serviciile publice
4. Capitolul IV. Agenţii economici prestatori de servicii

publice
5. Capitolul V. Sistemul organizatoric al

managementului serviciilor publice
6. Capitolul VI. Sistemul informaţional al

managementului public
7. Capitolul VII. Sistemul decizional al

8. Capitolul VIII. Metode şi tehnici specifice

managementului administraţiei publice
4
CAPITOLUL I
MANAGEMENTUL SERVICIILOR PUBLICE
CONCEPT. CARACTERISTICI. PRINCIPII
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste
Cuprins
Concept
Caracteristici ale managementului public
Principiile managementului public
Funcţiile managementului public
Elementele caracteristice managementului public
Serviciul public (definiţie, caracteristici)
Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind conceptul

de management public, caracteristicile şi principiile managementului
public, precum şi funcţiile managementului public.
Obiective operaţionale: Însuşirea modului de determinare a

caracteristicilor serviciului public, precum şi identificarea funcţiilor
managementului public.
= 3 ore
5
CAPITOLUL I
MANAGEMENTUL SERVICIILOR PUBLICE CONCEPT.
CARACTERISTICI. PRINCIPII
1.1. Concept
Managementul public reprezintă ansamblul proceselor şi relaţiilor de
F management, bine determinate, existente între componente ale sistemului
Managementul
public administrativ, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile
şi/sau se planifică, organizează, coordonează, gestionează şi controlează activităţile
implicate în realizarea serviciilor care satisfac interesul public.
Din definiţie desprindem următoarele caracteristici:
- Managementul public reuneşte un ansamblu de procese şi relaţii de
management, care apar între componentele sistemului administrativ;
- Obiectivul managementului public este satisfacerea interesului public,
F prin crearea unui cadru instituţional corespunzător, care să permită aplicarea actelor
Obiectivul
managementului normative, ceea ce înseamnă şi adoptarea de acte normative cu forţă juridică
public
interioară, legi sau, după caz, decrete, hotărâri, etc.
- Procesele desfăşurate în sectorul public sunt atât procese de
management, cât şi de execuţie;
- Relaţiile de management din instituţiile publice reprezintă raporturile
care apar în sistemul administrativ. În administraţia de stat, acestea se realizează în
regim de putere publică, adică prin intermediul prerogativelor, acordate de Constituţie
şi putere publică general atunci când acesta este în conflict cu interesul particular.
Prin urmare, managementul public este o disciplină specializată care are ca
obiect cunoaşterea proceselor şi relaţiilor de management din administraţia publică în
toată complexitatea lor în vederea formulării de principii şi legităţi pentru
perfecţionarea permanentă a organizării şi funcţionării structurilor administrative, în
funcţie de valorile puterii politice, etc.
1.2. Caracteristici ale managementului public

Multidimensionalitatea managementului public atrage, în mod evident, o serie
de caracteristici, care contribuie la o buna înţelegere a conţinutului acestuia (vezi
figura nr. 2. Caracteristici ale managementului public).
6
F 1. Caracterul integrator. Managementul public studiază procesele şi
Caracteristicile relaţiile de management din administraţia publică, cu scopul fundamentării soluţiilor
managementului
public de perfecţionare şi raţionalizare a sistemului administrativ.
Managementul public studiază, în esenţă, modul de conducere a instituţiilor
publice dintr-o societate, în sensul larg al termenului, integrând elemente din toate
domeniile vieţii sociale: învăţământ, administraţie, asistenţă socială etc.
2. Caracterul politic. Managementul public este un domeniu al ştiinţei
influenţat de factorul politic. Acest aspect este evident, deoarece nu pot fi indiferente
scopurile urmărite de reprezentanţii administraţiei publice în state cu regimuri politice
diferite.
Caracteristici ale managementului public
CARACTER CARACTER CARACTER

INTEGRATOR POLITIC DE
DIVERSITATE
CARACTER CARACTER
COMPLEX DE SINTEZĂ
Figura 1. Caracteristicile managementului public

Sursa: Armenia Androniceanu, „Managementul public”, Editura Economică,
Bucureşti, 2003
3. Caracterul de diversitate. Managementul public are un caracter de
diversitate, întrucât există instituţii cu competenţă materială generală şi instituţii cu
competenţă socială, instituţii centrale şi locale. Acesta face ca şi managementul să
comporte diferenţieri, în funcţie de nivelul administrativ la care se referă.
4. Caracterul complex. Managementul public are un caracter complex
întrucât reuneşte elemente specifice managementului în diferite domenii aparţinând
7
sectorului public: învăţământ, cultură, asistenţă socială, sănătate etc. Simpla
enumerare a acestor domenii ne face să înţelegem dificultăţile în abordarea
problematicii managementului public, în general, şi a managementului în aceste
domenii distincte, în special.
5. Caracterul de sinteză. Managementul public preia din alte domenii
concepte, metode, teorii, care sunt folosite cu succes de funcţionarii publici. Este
necesară o adaptare a cunoştinţelor din sociologie, psihologie, statistică,
ergonomie, drept, economie etc., la particularităţile sectorului public.
1.3. Principiile managementului public

F La baza managementului public se află un ansamblu de principii:
Principiile
managementului 1.3.1. Principiul conducerii unitare
public
Aparatul administrativ este vast, dar totdeauna este şi extrem de complex,
reunind activităţi numeroase, de o mare diversitate şi complexitate.
Principiul Conducerii Unitare
Principiul Conducerii Autonome
PRINCIPIILE
MANAGEMENTULUI Principiul Flexibilităţii
PUBLIC
Principiul Restructurării
Principiul Perfecţionării Continue
Principiul Legalităţii
Figura 2. Principiile managementului public

Sursa: Armenia Androniceanu, „Managementul public”, Editura Economică,
Bucureşti, 2003
8
Specificul managementului public, în general, şi al administraţiei de stat, în
special, impune cu necesitate conducerea şi organizarea unitară a acestui vast aparat,
fără de care nu ar fi posibilă realizarea obiectivelor administraţiei.
1.3.2. Principiul conducerii autonome

Corelat cu principiul conducerii unitare funcţionează principiul conducerii
autonome.
Aparent aceste două principii s-ar exclude reciproc. În realitate, ele se îmbină,
se intercondiţionează.
În timp ce conducerea şi organizarea unitară asigură coeziunea administraţiei de
stat, unitatea de acţiune a acesteia, autonomia managerială fac posibilă adaptarea mai
rapidă a administraţiei la condiţiile concrete, la particularităţile de timp şi loc. Totodată,
stimulează iniţiativa personalului din aparatul administrativ şi, legat de aceasta
responsabilitatea în îndeplinirea sarcinilor.
Nerespectarea principiului conducerii unitare ar atrage anarhia în activitatea
administrativă, rezolvării contradictorii, s-ar ajunge, se poate afirma fără riscul
exagerării, chiar la dezorganizarea administraţiei publice, în general, şi administraţiei
de stat, în special.
F 1.3.3. Principiul flexibilităţii

În legătură strânsă cu principiul autonomiei, funcţionează un alt principiu al
managementului public, şi anume, principiul flexibilităţii, al adaptării rapide a
administraţiei la schimbările permanente din viata socială.
F 1.3.4. Principiul restructurării

Acesta este unul din principiile prin care se urmăreşte crearea unui aparat
administrativ eficient atât din punct de vedere organizatoric, cât şi funcţional,
corespunzător nevoilor sociale generale.
În funcţie de numărul, varietatea, complexitatea şi dificultatea problemelor de
rezolvat în cadrul sistemului sunt determinate dimensiunea şi structura aparatului
administrativ.
Un prim aspect al restructurării îl constituie stabilirea structurii fiecărei
componente a aparatului administrativ din sectorul public, a compartimentelor
9
acestora, a numărului personalului şi repartizării pe domenii a acestuia, în scopul
utilizării judicioase, după norme raţionale, a resurselor umane. Se urmăreşte evitarea
supradimensionării, care sugerează cheltuielii suplimentare şi paralelisme în
activitate, dar, totodată, şi subdimensionarea, fapt care ar avea consecinţe negative
asupra calităţii serviciilor, existând riscul unei desfăşurări necorespunzătoare a
activităţii.
Restructurarea internă a instituţiilor administrative implica şi asigurarea
tuturor mijloacelor materiale şi financiare, a unei corespondenţe depline între
mijloacele existente şi obiectivele managementului public pentru sectorul
administrativ.
Restructurarea internă trebuie să cuprindă toate domeniile de activitate,
stabilindu-se o structură flexibilă pentru fiecare subsistem din cadrul administraţiei.
Există astfel o restructurare internă a instituţiilor publice în raport cu sistemul,
dar şi externă, a structurii administrative în ansamblu.
F 1.3.5. Principiul perfecţionării continue

Alături de restructurare, perfecţionarea continuă a managementului public se
înscrie ca unul dintre principiile de bază a acestuia. Schimbările continue, care au loc
în viaţa socială, impun respectarea lui.
Pe măsură ce obiectivele de realizat ale managementului public devin mai
numeroase şi mai complexe, rezolvarea lor nu ar fi fost posibilă fără o îmbunătăţire
permanentă a activităţii, a metodelor folosite de managerii din administraţie, pentru
asigurarea concordanţei dintre acestea şi problemele de rezolvat.
Preocupările pentru perfecţionarea permanentă trebuie să aibă în vedere şi
circulaţia informaţiilor, structura organizatorică, procesul de fundamentare a
deciziilor administrative, deoarece schimbarea este un proces complex, de durată şi
necesar.
F 1.3.6. Principiul legalităţii

Este evident faptul că organizarea şi funcţionarea instituţiilor administrative,
în general, trebuie să se facă într-un anumit cadru legal.
Prin urmare, legea publică este cea care delimitează coordonatele între care
acţionează funcţionarii publici. Legea conţine în mod expres şi explicit atribuţiile
10
instituţiilor administrative, competenţele decizionale ale acestora, sistemul de relaţii,
drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici etc.
Pornind de la cadrul legal format din acte normative, care trebuie respectate,
managerii publici au libertatea de a fundamenta obiectivele pentru instituţiile pe care
le conduc, de a descoperi cele mai potrivite modalităţi de acţiune pentru realizarea
lor, de a identifica acele căi şi mijloace de culegere, înregistrare şi transmitere a
informaţiilor, de a fundamenta decizii administrative eficiente şi de a utiliza cele mai
noi metode de management pentru a satisface nevoile sociale generale.
Specialiştii consideră principiul legalităţii ca fiind fundamental pentru
managementul public.
Principiile managementului public nu pot fi tratate separat. Acestea se află
într-o interdependenţă continuă şi respectarea lor accentuează tot mai mult caracterul
ştiinţific, teoretic şi pragmatic al managementului public.
1.4. Funcţiile managementului public
F Funcţiile managementului public sunt :

Funcţiile a. prevederea;
managementului
public b. organizarea;
c. antrenarea-motivarea;
d. coordonarea;
e. control-evaluare.
PREVIZIUNE
ORGANIZARE
FUNCŢIILE
MANAGEMENTULUI ANTRENAREA-
PUBLIC MOTIVAREA
COORDONARE
CONTROL
EVALUARE
Figura 3. Funcţiile managementului public
11
a. Prevederea (previziunea) cuprinde ansamblul acţiunilor prin care
conducerea instituţiei stabileşte obiectivele viitoare ale organizaţiei, modalităţile de
realizarea a acestora şi alocarea resurselor necesare.
Prevederea este un atribut al managementului de nivel superior să prefigureze,
să selecteze o alternativă din viitoarele alternative posibile ale organizaţiei.
Această funcţie se compune din următoarele activităţi:
- prognozarea;
- planificarea;
- programarea.
- Prognozarea este activitatea ce vizează ansamblul organizaţiei sau a
principalelor domenii de activitate pe un orizont de timp de minim zece ani.
- planificarea este activitatea care vizează orizonturi de timp cuprine de la o
lună până la un an.
- programarea reprezintă activitatea prin care se detaliază conţinutul
planurilor la invel de secţie şi chiar loc de muncă.
b. Organizarea cuprinde activităţile ce trebuie efectuate pentru realizarea
cadrului organizatoric optim în vederea dezvoltării unei activiăţi eficiente.
Organizarea, ca funcţie a managementului, cuprinde
- organizarea conducerii;
- organizarea producţiei;
- organizarea muncii.
Organizarea conducerii cuprinde acţiunile prin care se constituie structura de
conducere sistemul de metode si tehnici, sistemul informaţional, sistemul decizional.
Organizarea producţiei cuprinde acţiunile de definire a structurii de producţie,
asigurarea calităţii şi selectarea şi combinarea metodelor şi tehnicilor specifice
activităţilor domeniului public.
Organizarea muncii cuprinde acţiunile de delimitare a proceselor de muncă şi
de divizare a lor pe componente (mişcări, lucrări, sarcini etc), selecţia, încadrarea,
stimularea personalului şi crearea condiţiilor de muncă
Aceste funcţii ale managementului prezentate mai sus au un caracter dublu:
- sunt funcţii ale managementului;
- sunt domenii de sine-stătătoare.
Cele două roluri nu se exclud ci sunt complementare.
12
c. Antrenarea-motivarea
Antrenarea constă în ansamblul acţiunilor managerilor prin care se
influenţează personalul în vederea stabilirii şi realizării obiectivelor organizaţiei prin
satisfacerea nevoilor care-l motivează.
Această funcţie este în strânsă legătură cu relaţiile interpersonale ale
conducătorului cu subrdonaţii.
Principala sarcină a managementului unei instituţii în îndeplinirea acestei
funcţii este de a-i face pe membrii organizaţiei să înţeleagă că utilizându-se cât mai
bine potenţialul propriu pot să-şi satisfacă obiectivele lor dar în acelaşi timp să
contribuie la realizarea obiectivelor organizaţiei.
Pentru ca această funcţie să se îndeplinească în condiţii bune trebuie ca
managerul să ia în calcul următoarele aspecte:
- fiecare angajat îndeplineşte diferite roluri: este un factor de producţie în
cadrul organizaţiei, este un consumator de bunuri şi servicii, este şi membru al unei
familii, comunităţi, este cetăţean al unei ţări;
- fiecare angajat are o individualitate unică care îl deosebeşte de ceilalţi
angajaţi;
- relaţiile care se stabilesc între conducător şi subordonat trebuie să fie
guvernate de „principiul respectării demnităţii umane”;
- fiecare angajat trebuie să fie tratat în funcţie de întreaga sa personalitate
(nivel de pregătire, experienţă, caracter, temperament).
Motivarea porneşte de la faptul că la baza condiţiei umane se află un
ansamblu de mobiluri (care sunt trebuinţe, tendinţe, idealuri, intenţii.
În urma acţiunilor sale fiecare persoană are o satisfacţie.
Factorii motivatori sunt elemente care determină o persoană să îndeplinească
în mod eficient o activitate.
Satisfacţia reprezintă o stare de mulţumire pe care o are o persoană când i-a
fost satisfăcută o dorinţă.
Motivaţia reprezintă suportul angajării unei persoane pentru a obţine un
rezultat iar satisfacţia este legată de rezultatul obţinut.
Abraham Maslow – a analizat şi a sistematizat nevoile în următorul mod
(piramida nevoilor):
Nevoile au fost împărţite în cinci grupe, astfel:
13
- nevoi fiziologice;
- nevoi de securitate a muncii;
- nevoi sociale de afiliere sau acceptare;
- nevoi de stimă;
- nevoi de autorealizare.
Teoria lui Maslow s-a bazat pe următoarele:
- oamenii nu sunt satisfăcuţi niciodată;
- fiecare persoană este motivată de o anume nevoie până când aceasta este
satisfăcută;
- o nevoie odată satisfăcută, începe să se manifeste o altă nevoie superioară
celei care a fost deja satisfăcută.
Având în vedere teoriile motivaţiei s-a stabilit că principalii factori
motivatori sunt:
• stimularea bănească;
• aprecierea obiectivă a performanţelor realizate;
• participarea la conducere;
• creşterea conţinutului muncii.
Fundamentul antrenării în reprezintă motivaţia.
Pentru a se realiza o antrenare eficientă este necesar ca procesul motivării
personalului să întrunească simultan mai multe caracteristici:
- să fie complex: să se utilizeze mai multe stimulente (materiale şi morale);
- să fie diferenţiat de la o persoană la alta;
- să fie gradual: să satisfacă în mod succesiv necesităţile angajaţilor.
d. Coordonarea cuprinde ansamblul acţiunilor de armonizare a proceselor de
management cu cele de execuţie conform obiectivelor şi modului de organizare
stabilit.
Coordonarea este „o organizare în dinamică” a cărei necesitate rezultă din:
- dinamismul agenţilor economici şi al mediului înconjurător în care aceştia
funţionează care este imposibil de reflctat în totalitatea planurilor sau în sistemul
organizatoric;
- complexitatea, diversitatea şi chiar ineditul reacţiilor personalului.
Funţia de coordonare are în vedere, mai ales, resursa umană. Ca urmare,
activitatea centrală a coordonării este comunicarea, procesul prin care se transmit şi
14
recepţionează mesaje între membrii unei organizaţii în vederea realizării obiectivelor
individuale şi colective.
Transmiterea de mesaje se poate face fie de sus în jos, fie de jos în sus, fie pe
orizontală, fie oblic. Asigurarea unei comunicări eficiente depinde de o serie de
factori care reflectă atât calitatea managementului, cât şi a executanţilor (nivel de
pregătire, de înţelegere, receptivitate faţă de nou, stil de conducere adoptat).
Un proces de comunicare constă în transmiterea de la emitent (expeditor) a
unui mesaj către receptor (primitor, destinatar).
„Elementele” unui proces de comunicare sunt:
- emitentul;
- mesajul;
- canalul de transmitere;
- receptorul.
Procesul de comunicare:
feed-back
EMITENT CANAL de RECEPTOR

idee → codificată → mesaj transmitere a primeşte → decodifică → înţelege
F mesajului → acceptă → acţionează
Procesul de
comunicare
perturbaţii
Figura 4. Procesul de comunicare
Prin feed-back comunicarea este un proces în ambele sensuri.

Pe parcursul procesului de comunicare pot să apară o serie de perturbaţii.
Pot să apară bariere de comunicare, cum ar fi:
- bariere de limbaj;
- bariere de recepţie (recepţionarea diferită a mesajului de către primitor faţă
de ceea ce a transmis emitentul);
- bariere contextuale când se produce o percepere diferită a mesajului
transmis, datorită influenţei diferiţilor factori.
15
Coordonarea poate să îmbrace două forme:
- coordonarea bilaterală atunci când ea se desfăşoară între un conducător şi
un subordonat;
- coordonarea multilaterală atunci când procesul de comunicare are loc între
un conducător şi mai mulţi subordonaţi (ex.: şedinţa).
e. Funcţia de control-evaluare (control reglare) constă în ansamblul
acţiunilor de evaluare a rezultatelor obţinute, de comparare cu obiectivele, normele
sau standardele stabilite iniţial, de identificare şi corecţie a abaterilor.
Îndeplinirea acestei funcţii impune două cerinţe esenţiale:
• existenţa unei structuri organizatorice clare, precise – în cadrul acesteia să
fie foarte bine precizate posturile, funcţiile, compartimente funcţionale etc.;
• orice control trebuie să se bazeze pe planuri stabilite anterior.
Procesul de control cuprinde 3 etape:
- stabilirea standardelor, normelor, a cerinţelor, a criteriilor de performanţă
etc.;
- măsurarea rezultatelor şi compararea acestora cu standardele, normele,
cerinţele stabilite;
- corectarea abaterilor (devierilor).
Caracteristicile procesului de control-evaluare sunt:
- să fie continuu;
- să aibă caracter preventiv;
- să fie corectiv.
Între funcţiile managementului există o strânsă interdependenţă; ele au un
caracter complementar.
Funcţiile managementului public prezintă o serie de trăsături comune cum ar
fi:
- au caracter general (se regăsesc în principiile de management al
oricărei organizaţii);
- au caracter dinamic (conţinutul lor modificându-se sub influenţa unor
factori);
- sunt interdependente;
- se manifestă cu intensităţi diferite în cadrul piramidei ierarhice.
16
1.5. Elementele caracteristice managementului public
ELEMENTE
F CARACTERISTICE
MANAGEMENTULUI PUBLIC
Elementele
caracteristicile
managementului
public
INTERESUL PUBLIC PUTEREA PUBLICĂ AUTORITATEA

Este exprimată de
- Este precizat de puterea - Drepturile speciale pe care - Este competenţa care
politică le are o instituţie revine unor instituţii
- Este o reflectare a nevoii administrativă care şi/sau funcţionari publici
sociale reprezintă şi apără interesul pentru a desfăşura
- Reprezintă mobilul public anumite activităţi
managementului public - Acţionează într-un cadru - Are 3 forme:
- Presupune existenţa unui legal bine definit - juridică
cadru legislativ care să - Conferă dreptul - legislativă
precizeze limitele de acţiune reprezentanţilor pentru a - executivă
ale funcţionarilor publici emite acte normative - Este exercitată de:
pentru satisfacerea nevoii - Respectiv, regimul de putere - Curtea Constituţională
sociale publică contribuie la: - Parlament
- Se delimitează de nevoia - îndeplinirea legilor - Guvern
socială - prestarea de servicii - Preşedinte
- Are un anumit grad de publice - Este exercitată direct
generalitate - Se concretizează în legi care şi/sau indirect
- Îşi schimbă conţinutul în precizează cadrul formal al - Este un atribut specific
diferite perioade istorice etc. managementului public al administraţiei de stat
Figura. 5. Elementele caracteristice managementului public
Sistemul de management public are următoarea componenţă (figura 6):

- subsistemul organizatoric;
- subsistemul informaţional;
- subsistemul decizional;
- subsistemul metodologic.
17
Structura organizatorică (formală)
Structura de
management Sistemul informaţional
F Sistemul de
Sistemul de Structura informală
management management
public public Procesul de Modul şi stilul de lucru al
management managerilor
Metode şi tehnici de management
Sistemul decizional
Figura 6. Sistemul de management public
Trăsăturile procesului de management sunt următoarele:
- este un proces unitar;
- este un proces tipic;
- este un proces contextual;
- este un proces continuu.
1.6. Serviciul public (definiţie, caracteristici)
SERVICIUL PUBLIC
Ansamblul activităţilor autorizate de administraţie pentru a satisface

nevoile sociale în interes public
CARACTERISTICI
F · Satisface o nevoie socială;
· Se află în raport juridic permanent cu sistemul administrativ
Caracteristicile
serviciului public care l-a înfiinţat şi care îl conduce;
· Furnizează bunuri şi/sau servicii care satisfac interesele
unui grup sau ale societăţii în general;
· Este supus unui sistem juridic reglementat de principii de
drept public;
· Satisface interesele sociale generale pentru care a fost
înfiinţat;
· Se creează sau se desfiinţează în urma unei decizii
1.7. Criterii deadministrative de management;
clasificare a serviciilor publice
· Se realizează prin stabilimente publice;
· Tipologie variată
18
Servicii publice administrative
JURIDIC
Servicii publice industriale şi comerciale
Servicii publice la realizarea cărora nu

sunt implicate alte persoane din rândul
clienţilor
MODUL DE
COOPERRARE LA Servicii publice la realizarea cărora
F SATISFACEREA
INTERESULUI
participă în mod direct şi alte persoane
Criterii de
clasificare a PUBLIC
serviciilor publice Servicii publice la realizarea cărora sunt
implicate persoane din afară
CRITERIUL
Servicii naţionale
NIVELUL LA
CARE SE
REALIZEAZĂ
Servicii locale
Servicii publice monopolizate

FORMĂ DE
PROPRIETATE
Servicii publice realizate de agenţi
economici publici şi/sau privaţi
Figura 7. Criterii de clasificare a serviciilor publice
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Constanţa Popescu, Managementul serviciilor publice, Ed. UVT,

Târgovişte, 2009
2. Armenia Androniceanu, Management public, Ed. Universitară,
Bucereşti, 2004
19
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt caracteristicile şi principiile managementului public?

2. Ce înţelegeţi prin funcţie a managementului şi care sunt acestea ?
TEMĂ DE REFLECŢIE
Reflectaţi asupra modului cum sunt respectate principiile
managementului public în instituţiile publice din România.
20
MODELE DE ÎNTREBĂRI
Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.

1. În categoria principiilor specifice managementului administraţiei publice
se includ:
1. principiul variantei optime;
2. principiul conducerii unitare;
3. principiul definirii armonizate a posturilor şi funcţiilor;
4. principiul conducerii autonome;
5. principiul perfecţionării continue;
6. principiul asigurării unui timp corespunzător de reacţie
7. principiul flexibilităţii;
8. principiul unităţii metodologice a tratării informaţiilor;
9. principiul legalităţii.
Care din combinaţiile de mai jos exprimă principii ale managementului

public?
a. (2,3,6,8,9);
b. (2,4,5,7,9);
c. (1,2,3,4,5);
d. (2,4,5,8,9).
e. (1,4,5,6,7);
2. Arătaţi care din variantele prezentate mai jos reprezintă funcţii ale
a) previziune, cercetare-dezvoltare, organizare, producţie, salarizare; motivare;
b) previziune, organizare, planificare, conducere, motivare; antrenare;
c)previziune, coordonare, decizie, comercială, financiar-contabilă; administrare;
d) previziune, organizare, coordonare, antrenare, control-evaluare, administrare.
e) previziune, organizare, cercetare-dezvoltare, comunicare, personal; coordonare;
3. Care din caracteristicile prezentate mai jos aparţin managementului

public:
21
1. caracter unitar;
2. caracter integrator;
3. caracter formal;
4. caracter politic;
5. caracter complex;
6. caracter de analiză;
7. caracter de diversitate;
8. caracter de sinteză;
9. caracter modular.
Arătaţi care combinaţie este corectă:
a. (1,2,3,4,5);
b. (2,4,5,7,8);
c. (2,4,5,6,9);
d. (3,4,5,8,9);
e. (2,3,4,7,9).
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
1. b.
2. d.
3. b.
22
CAPITOLUL II
SISTEMUL SERVICIILOR PUBLICE DIN
ECONOMIA NAŢIONALĂ
1. Cuprins
2. Obiectiv general
8. Modele de teste
Cuprins
Conceptul de sistem de servicii publice şi caracteristicile

generale ale acestuia
Serviciile publice centrale şi locale din România
Tipologia serviciilor publice
Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind sistemul

de servicii publice şi tipologia acestora.

serviciilor publice centrale şi locale.
= 3 ore
23
CAPITOLUL II
SISTEMUL SERVICIILOR PUBLICE DIN ECONOMIA NAŢIONALĂ
2.1 Conceptul de sistem de servicii publice şi caracteristicile generale ale
F acestuia
Conceptul de Conceptul de sistem este de dată relativ recentă şi poate fi definit ca un
sistem de servicii
publice ansamblu de elemente corelate între ele prin diverse forme de interacţiune şi
interdependenţă. O universitate, un spital, o fiinţă, o carte etc. constituie exemple de
sisteme, adică mulţimi de persoane, obiecte, procese etc. asamblate, organizate după
anumite principii.
Deşi asupra conceptului de sistem se poartă încă discuţii, acesta poate fi
definit (caracterizat) dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: este un ansamblu de
elemente (entităţi) interdependente; este delimitat de un domeniu care-1 diferenţiază
de mediul exterior; este în general interdependent cu mediul prin tipul intrărilor
dinspre mediu şi ieşirilor către mediu; funcţionează conform unei (unor) finalităţi
cunoscute sub denumirea de obiective sau misiuni; satisface nişte restricţii sau valori
limită.
Noţiunea de sistem este foarte generală. Atât bunurile materiale, cât şi fiinţele
pot fi abordate prin prisma concepţiei sistemice, înregistrându-se următoarele două
mari grupe de sisteme: neînsufleţite (tehnice); vii.
Acea parte a unui sistem care, considerată ca atare, întruneşte condiţiile de
definire a sistemului, poartă denumirea de subsistem.
Caracteristica se defineşte ca fiind o însuşire comună a tuturor elementelor
(subsistemelor) sistemului ale cărei valori diferă de la o unitate la alta sau de la un
grup la altul.
Caracteristicile generale ale sistemului serviciilor publice
F Sistemele, indiferent de natura lor, prezintă anumite caracteristici, între care
Caracteristicile
generale ale
sistemului de
amintim:
servicii publice 1. Structura sistemului care reflectă modul de organizare a acestuia,
respectiv descrierea subsistemelor şi a relaţiilor ce se stabilesc între ele.
2. Eficacitatea arată gradul de satisfacere a finalităţii sistemului.
24
3. Eficienţa arată raportul matematic dintre rezultatele (realizările)
sistemului şi consumul de resurse ocazionat de funcţionarea sistemului.
4. Robusteţea este proprietatea sistemului de a funcţiona normal în
condiţiile prezenţei unor perturbaţii generate de mediul exterior, în limita unor
restricţii.
5. Ultrafiabilitatea este definită ca fiind acea capacitate a sistemului de
a-şi menţine eficacitatea în condiţiile în care o parte din structura acestuia îşi pierde
funcţionalitatea (se defectează).
6. Adaptabilitatea este proprietatea de a modifica automat
funcţionalitatea şi/structura în vederea menţinerii (maximizarea) eficacităţii
(eficienţei) în condiţiile unui mediu variabil (turbulent).
7. Autoadaptarea este proprietatea sistemului de a acumula experienţă şi
de a o folosi pentru creşterea eficienţei şi sau eficacităţii cu care funcţionează.
8. Interdependenţa se defineşte prin faptul că cel puţin o ieşire a unui
sistem poate fi utilizată ca intrare a altui sistem, cel puţin la nivelul unor fluxuri de
informaţii. Interdependenţa presupune, în primul rând, anumite legături între sisteme.
9. Interoperativitatea este definită ca fiind acea proprietate ca mai multe
sisteme interconectate să funcţioneze ca un sistem unic.
10. Sinergia este acea capacitate a elementelor şi/sau subsistemelor unui
ansamblu interconectat şi interoperabil, de a produce mai mult împreună decât
separat.
Sinergia poate fi realizată în condiţiile în care există:
♦ compatibilitate între obiectivele sistemelor;
♦ posibilitatea utilizării în comun a unor resurse.
Principalele deosebiri dintre bunuri şi servicii
F BUNURI SERVICII
1. Caracter material Imateriale
2. Stocabile Nestocabile
3. Pot fi analizate înainte de a fi Nu există înainte de cumpărare
cumpărate Nu pot fi revândute
4. Pot fi revândute Nu se transferă
5. Transfer de proprietate Simultaneitate
25
6. Consumul este precedat de producţie Nu pot fi transportate
7. Pot fi transportate Se desfăşoară în acelaşi loc
8.Producţia, vânzarea, consumul se Clientul participă la producţie
desfăşoară în locuri diferite Serviciul nu se exportă, doar sistemul de
9. Doar fabricantul produce servicii
10. Produsul poate fi exportat Mult implicat
11. Cumpărătorul este puţin implicat Puţin controlabile
12. Controlabile prin standard Puţin complexe
13. Complexitate tehnică Variabilitate mare
14. Variabilitate-relativ mică
Identificarea unui serviciu public presupune luarea în considerare a trei

F elemente.
Elementele
definitorii ale a) Elementul material: serviciul public este, în primul rând, o activitate
serviciului public
de interes general.
b) Elementul voluntarist, adică intenţia puterilor publice. Nu va exista un
serviciu public decât dacă puterile publice (autorităţi naţionale sau locale) şi-au
manifestat intenţia de a-şi asuma o activitate de interes general.
c) Elementul formal. Regulile aplicabile în mod normal activităţilor de
servicii publice provin din acel regim juridic căruia îi este supusă activitatea de
interes general în cauză.
2.2. Tipologia serviciilor publice

F 1. După natura serviciilor publice se disting: servicii publice
Tipologia
serviciilor publice administrative (SPA) şi servicii publice industriale şi comerciale (SPIC).
2. După modul în care se realizează interesul general, deosebim:
a) servicii publice al căror scop este satisfacerea directă şi individuală a
cetăţenilor;
b) servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod indirect;
c) servicii publice destinate colectivităţii în ansamblu.
3. După raporturile cu serviciile private, putem remarca:
a) servicii monopolizate;
26
b) servicii pe care administraţia publică le exercită în paralel cu persoane
autorizate;
c) servicii publice exercitate de persoane private, autorizate sub controlul
unei autorităţi a administraţiei publice.
4. Din punct de vedere al delegării lor.
a) servicii publice cu caracter exclusiv administrativ pe care autorităţile
publice nu le pot încredinţa altor persoane (protecţia civilă, autoritatea tutelară,
starea civilă);
b) servicii publice care pot fi delegate altor persoane (salubritate, ecarisaj,
iluminatul stradal, deratizare).
5. Din punct de vedere al importanţei sociale:
a) servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare, termoficare);
b) servicii publice facultative (amenajare parcuri şi locuri de distracţii, centre
de informare) etc.
6. În raport cu colectivităţile publice de care depind, distingem:
a) Servicii publice interne şi extrateritoriale, într-o manieră generală, toate
serviciile sunt în cadrul geografic al statului, dar sunt unele care se prelungesc în
exterior (de exemplu: afacerile externe au o administraţie centrală şi organe şi agenţi
în exterior, serviciul marină-aviaţie, care se execută în afara graniţelor).
b) Serviciile civile şi cele militare. Cele din urmă sunt supuse unei discipline
foarte stricte, organizate şi conduse după reguli care, parţial, le sunt proprii. În multe
ţări ele dispun, chiar în timp de pace, de puterea de rechiziţie a oamenilor obligaţi să
petreacă un anumit timp sub drapel şi de anumite puteri de rechiziţie a bunurilor.
7. După gradul de cuprindere, distingem:
a) servicii de importanţă naţională, organizate la scara întregului teritoriu;
b) servicii locale, organizate la scara colectivităţilor teritoriale judeţene,
municipale, orăşeneşti sau comunale
8. În practica internaţională se utilizează clasificarea bunurilor şi
serviciilor după natura acestora, modul de folosire, procesul tehnologic,
organizare şi finanţare, acţiune cunoscută sub denumirea de Clasificarea-
Activităţilor din Economia Naţională (CAEN).
Din acest punct de vedere, serviciile publice sunt încadrate pe secţiuni,
subsecţiuni, diviziuni, grupe şi clase, după cum urmează:
27
75 Administraţie publică şi apărare; asistenţă socială obligatorie
751 Administraţie generală
7511 Activităţi de administraţie generală
7512 Administrarea activităţii organismelor care acţionează în domeniul
îngrijirii sănătăţii, învăţământului, culturii şi al altor activităţi sociale, cu excepţia
asistenţei sociale obligatorii
7513 Administrarea şi susţinerea activităţilor economice
7514 Activităţi auxiliare pentru guvern
7515 Administrarea activităţilor pentru protecţia mediului înconjurător
752 Servicii pentru societate
7521 Activităţi de afaceri externe
7522 Activităţi de apărare naţională
7523 Activităţi de justiţie
7524 Activităţi de ordine publică
7525 Activităţi de protecţie civilă
753 Activităţi de protecţie socială obligatorie
7531 Activităţi de protecţie socială obligatorie (exclusiv ajutoarele pentru
şomaj)
7532 Gestionarea fondului de şomaj
ÎNVĂŢĂMÂNT
80 Învăţământ
801 învăţământ preşcolar şi primar
8021 Învăţământ gimnazial
8022 Învăţământ liceal
8023 Învăţământ profesional
8024 Învăţământ postliceal
803 Învăţământ superior
8031 Învăţământ superior
8032 Învăţământ postuniversitar şi de doctorat
SĂNĂTATE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

85 Sănătate şi asistenţă socială
28
851 Activităţi referitoare la activitatea umană
8511 Activităţi de asistenţă spitalicească şi sanatorială
8512 Activităţi de asistenţă medicală ambulatorie
8513 Activităţi de asistenţă stomatologică
8514 Alte activităţi-de asistenţă medicală
852.Activităţi veterinare
8520 Activităţi veterinare
853 Asistenţă socială
8531 Activităţi de asistenţă socială cu cazare
8532 Activităţi de asistenţă socială fără cazare
ALTE ACTIVITĂŢI DE SERVICII COLECTIVE,

SOCIALE ŞI PERSONALE
90 Asanarea şi îndepărtarea gunoaielor, salubritatea şi activităţi similare
900 Asanarea şi îndepărtarea gunoaielor; salubritate şi activităţi similare
9000 Asanarea şi îndepărtarea gunoaielor; salubritate şi activităţi similare
91 Activităţi sociative diverse
911 Activităţi ale organizaţiilor economice şi patronale
9111 Activităţi ale organizaţiilor .economice şi patronale
9112 Activităţi ale organizaţiilor profesionale
912 Activităţi ale sindicatelor salariaţilor
9120 Activităţi ale sindicatelor salariaţilor
913 Alte activităţi asociative
9131 Activităţi ale organizaţiilor religioase
9132 Activităţi ale organizaţiilor politice
9133 Alte activităţi asociative
92 Activităţi recreative, culturale şi sportive
921 Activităţi cinematografice şi video
9211 Producţie de filme cinematografice şi video
9212 Distribuţie de filme cinematografice şi video
9213 Proiecte de filme cinematografice
922 Activităţi de radio şi televiziune
9220 Activităţi de radio şi televiziune
29
923 Activităţi de spectacole
9231 Activităţi de artă şi spectacole
9232 Activităţi de gestionare a sălilor de spectacol
9233 Alte activităţi de spectacole
924 Activităţi ale agenţilor de presă
9240 Activităţi ale agenţilor de presă
925 Activităţi ale bibliotecilor, arhivelor, muzeelor şi alte activităţi
culturale
9251 Activităţi ale bibliotecilor şi arhivelor
9252 Activităţi ale muzeelor, conservarea monumentelor şi clădirilor
istorice
9253 Activităţi ale grădinilor botanice şi zoologice şi ale rezervaţiilor
naturale
926 Activităţi sportive
9261 Activităţi ale bazelor sportive
9262 Alte activităţi sportive
927 Alte activităţi recreative
9271 Jocuri de noroc
9272 Parcuri de recreaţii şi plaje
9273 Alte activităţi recreative
93 Alte activităţi de servicii pentru persoane fizice
9301 Spălarea, curăţarea şi vopsirea textilelor şi blănurilor
9302 Coafura şi alte activităţi de înfrumuseţare
9303 Activităţi de pompe funebre şi similare
9304 Activităţi de întreţinere corporală
ALE PERSONALULUI ANGAJAT

ÎN GOSPODĂRII PERSONALE
94 Activităţi ale personalului angajat în gospodării personale
950 Activităţi ale personalului angajat în gospodări personale
9500 Activităţi ale personalului angajat în gospodării personale
30
ACTIVITĂŢI ALE ORGANIZAŢIILOR ŞI ORGANISMELOR
EXTRATERITORIALE
99 Activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale
2.3 Serviciile publice centrale şi locale din România

F Administraţia publică din România este structurată pe două nivele:
Serviciile publice · Administraţia publică de stat, care poate presta servicii publice
centrale şi locale
din România centrale sau teritoriale
· Administraţia publică locală
Serviciile publice cu caracter de stat sunt realizate şi furnizate de
administraţia centrală şi ele au existat în ţările române încă înainte de
organizarea guvernului ca organ de stat.
2.3.1. Categorii de instituţii prestatoare de servicii publice centrale

Instituţiile publice centrale prestatoare de servicii publice centrale sunt:
· Preşedenţia României prin administraţia prezedenţială
· Guvernul prin aparatul de lucru al Guvernului
· Administraţia centrală de specialitate prin intermediul ministerelor
autorităţilor subordonate ministerelor şi autorităţilor autonome.

Târgovişte, 2009
Bucereşti, 2004.
31
1. Care sunt caracteristicile sistemului serviciilor publice?
TEMĂ DE REFLECŢIE
Reflectaţi asupra modului de structurare a serviciilor publice în

România.

1. Identificarea unui serviciu public presupune luarea în considerare a
următoarelor elemente:
a. elementul voluntarist;
b. elementul material;
c. elementul informal;
d. elementul realist;
e. elementul juridic;
32
f. elementul formal.
2. Care din combinaţiile următoare exprimă caracteristici ale serviciului

public:
1. satisface o nevoie a pieţei;
2. satisface o nevoie socială;
3. se află în raport juridic permanent cu sistemul administrativ care l-a
înfiinţat şi care îl conduce;
4. mobilul activităţii îl constituie maximizarea profitului;
5. este supus unui regim juridic reglementat de principii de drept public.
a. (2,3,5);
b. (2,3,4).
c. (1,2,4);
d. (3,4,5);
e. (1,2,3);
1. a, b, f.
2. a.
33
CAPITOLUL III
PRINCIPALELE RELAŢII CARE SE STABILESC
ÎNTRE SERVICIILE PUBLICE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
8. Modele de teste
Cuprins
Relaţiile dintre autoritatea de vârf a administraţiei publice şi

celelalte autorităţi ale administraţiei publice
Relaţiile dintre ministere şi celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale şi autorităţile locale sau teritoriale ale
administraţiei publice
Relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale
Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea legislativă
Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea
judecătorească
Relaţiile cu organizaţiile non-guvernamentale
Relaţiile autorităţilor administraţiei publice cu cetăţenii
Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind conţinutul

şi importanţa relaţiilor care se stabilesc între serviciile publice.

tipului de relaţii care se stabilesc între serviciile publice (şi între instituţiile
publice).
= 3 ore
34
CAPITOLUL III
PRINCIPALELE RELAŢII CARE SE STABILESC
ÎNTRE SERVICIILE PUBLICE
Potrivit criteriilor de constituire în sistem a sarcinilor publice, şi ţinând seama

de tipurile de servicii cunoscute se pot identifica următoarele tipuri de relaţii între
F diferitele componente ale acestui sistem:
Tipurile de relaţii
care se stabilesc a) relaţii de autoritate, care pot fi: relaţii ierarhice, determinate de structura
între serviciile
publice ierarhică şi relaţii funcţionale, determinate de structura după competenţa specifică şi
care, de regulă, se realizează în sprijinul celor dintâi;
b) relaţii de cooperare, care pot fi formalizate (obligatorii prin acte
normative) sau neformalizate (facultative);
c) relaţii de reprezentare, care iau naştere în special în raport cu elementele
exterioare sistemului autorităţilor administraţiei publice;
d) relaţii de control, determinate de delegare (deci nu relaţii de control
consecinţă a subordonării ierarhice sau funcţionale);
e) relaţii de prestări servicii (cu pondere în raporturile cu cetăţenii).
F 3.1. Relaţiile dintre autoritatea de vârf a administraţiei publice şi

celelalte autorităţi ale administraţiei publice
Aceste relaţii sunt extrem de variate şi complexe. Din multitudinea de
posibilităţi de grupare identificăm:
a) Relaţiile dintre autoritatea de vârf a administraţiei publice şi
ministere sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.
b) Relaţiile dintre autoritatea de vârf al administraţiei publice şi
autorităţile locale ale administraţiei publice cu competenţă generală - consilii
locale şi primării.
c) Relaţiile între autoritatea de vârf a administraţiei publice si
autorităţile locale de specialitate ale administraţiei publice
35
3.2. Relaţiile dintre ministere şi celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale şi autorităţile locale sau teritoriale ale
administraţiei publice
În această categorie putem include:
a) Relaţii între ministere şi celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice şi autorităţile locale ale administraţiei publice cu
competenţă generală (consiliile locale).
b) Relaţii între ministere si celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale şi serviciile publice descentralizate ale acestora.
3.3. Relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale

F Relaţiile dintre consiliul local şi primari pot fi apreciate pornind de la
observaţia că primarii sunt autorităţi executive şi nu deliberative, ceea ce înseamnă că
dintr-un anumit punct de vedere ar exista o relaţie de autoritate între consiliu şi.
primar (a se vedea şi procedura validării primarului, jurământ etc.). In acelaşi timp,
din punct de vedere al modului de formare, ambele autorităţi sunt constituite prin
votul direct al cetăţenilor, ceea ce conferă, în egală măsură, legitimitate, deosebirea
dintre ele nefiind de natură juridică (ambele autorităţi aparţin administraţiei publice).
Am putea vorbi deci de existenţa, în primul rând, a unor relaţii de cooperare şi de
control prin delegare, atât consiliul local având competenţe de control asupra
primarului, cât şi acesta, la rândul său, asupra consiliului local prin competenţe pe
care le are în virtutea dublului său rol de autoritate locală şi, în acelaşi timp, agent al
statului (controlul de legalitate şi dreptul de a sesiza prefectul).
3.4. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea legislativă

F Analiza tipurilor de relaţii la care participă autorităţile administraţiei publice
implică precizarea unor aspecte în legătură cu raporturile dintre autorităţile
administraţiei publice şi cele care exercită puterea legislativă (Senat, şi Camera
Deputaţilor).
a) Guvernul, ca autoritate publică de vârf a puterii executive şi-responsabilă
pentru conducerea generală a administraţiei publice, chemată să asigure realizarea
politicii interne şi externe a ţării, cooperează în îndeplinirea atribuţiilor sale cu
organismele interesate (art. 101 (2) din Constituţie). Potrivit principiului separaţiunii
36
puterilor statului, reflectat în Constituţie prin mecanismul de formare şi
funcţionare a guvernului, nu se poate afirma ca între autorităţile publice care exercită
puterea legislativă (senat şi camera deputaţilor) şi guvern ar exista relaţii de
subordonare, de autoritate ierarhică. Aceste relaţii sunt, în primul rând, de cooperare,
aşa cum am arătat mai sus, dar şi de control determinat de delegare expresă prin
Constituţie, care atribuie parlamentului competenţa de a realiza controlul parlamentar
(art. 110 din Constituţie) şi chiar, de a retrage încrederea acordată guvernului prin
adoptarea unei moţiuni de cenzură în condiţiile stabilite de Constituţie, ceea ce
poate duce la demiterea guvernului.
b) Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale stabilesc cu autorităţile publice care exercită puterea legislativă
(Senat şi Camera Deputaţilor) relaţii de cooperare sau de control prin delegare, nu
numai indirect prin guvern, ci şi în mod direct (art. 110 (1) din Constituţie).
c) Consiliile locale şi primarii sunt autorităţi ale administraţiei publice
locale prin care - potrivit prevederilor Constituţiei - se realizează autonomia locală la
nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, iar, în această calitate, relaţiile dintre ele şi
autorităţile publice care exercită puterea legislativă sunt similare cu cele ale celorlalte
autorităţi ale administraţiei publice. Caracterul de autorităţi deliberative ale consiliilor
locale nu schimbă natura juridică a acestora, iar autonomia este pur administrativă,
adică ea priveşte organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale şi
gestionarea sub propria răspundere a intereselor pe care le reprezintă (art. l, Legea nr.
215/2001).
3.5. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea judecătorească

F Între instituţiile publice care exercită puterea judecătorească se pot stabili
relaţii de cooperare, reprezentare sau de control. Astfel, pentru realizarea activităţii
de asigurare a legalităţii, autorităţile administraţiei publice intră în relaţii de cooperare
cu autorităţile judecătoreşti şi cu ministerul public. Relaţiile de control prin delegare
se creează atunci când o autoritate a administraţiei publice, de regulă un minister sau
alt organ central de specialitate al administraţiei publice, controlează o autoritate
judecătorească.
37
3.6. Relaţiile cu organizaţiile non-guvernamentale
F Acestea sunt relaţii de cooperare (de cele mai multe ori formalizare, adică
obligatorii, potrivit unor dispoziţii legale) sau relaţii de reprezentare. Astfel,
autorităţile administraţiei publice sunt obligate să intre în relaţii de cooperare cu
fundaţii pentru realizarea unor obiective legate de protecţia muncii şomaj, integrare
socială etc. In alte situaţii, autorităţile administraţiei publice au reprezentant în
diferite organizaţii nonguvernamentale, sau acestea au reprezentanţi pe lângă
autorităţile administraţiei publice. Acest sistem asigură o legătură permanentă între
cele două categorii de organizaţii.
F 3.7. Relaţiile autorităţilor administraţiei publice cu cetăţenii

Relaţiile ce se stabilesc între autorităţile administraţiei publice şi cetăţeni pot
fi: relaţii de cooperare (colaborare), relaţii de utilizare a serviciilor publice (deci, de
prestaţii din partea administraţiei către cetăţeni) şi relaţii de autoritate (sau de
subordonare a cetăţenilor faţă de organele administraţiei publice).
a) Relaţiile de cooperare directă (de colaborare) între autorităţile
administraţiei publice şi cetăţeni ocupă rolul cel mai important, atât din punct de
vedere al ponderii, cât şi al valorii conţinutului lor. Aceste relaţii subliniază, în primul
rând, sprijinul pe care cetăţenii sunt chemaţi să îl dea administraţiei publice în
vederea realizării misiunii acesteia şi, pe de altă parte, ele trebuie să reflecte existenţa
unei legături absolut necesare între administraţia publică şi cetăţeni.
b) Relaţii determinate de prestarea de servicii ale administraţiei publice către
cetăţeni constituie al doilea tip de relaţii între administraţia publică şi cetăţeni.
Administraţia publică are drept mobil organizarea unor servicii publice într-o
gamă variată şi complexă de probleme, servicii publice care să presteze activităţi
cetăţenilor. Acest aspect al atribuţiilor de servire a populaţiei este mai evident la
autorităţile administraţiei publice locale, în special la municipii, oraşe, comune, dar şi
la serviciile descentralizate ale autorităţilor administraţiei publice centrale.
Relaţii dintre administraţia publică şi cetăţeni pentru prestarea de servicii pot
fi de două tipuri:
• relaţii ce se statornicesc în baza normelor de drept administrativ (regim
juridic administrativ);
• relaţii ce se statornicesc în baza normelor de drept civil (regim juridic civil).
38
c) Relaţii de autoritate (de subordonare a cetăţenilor faţă de autorităţile
administraţiei publice).
Aceste relaţii sunt determinate în mod evident de voinţa unilaterală a
autorităţilor administraţiei publice. Ele sunt impuse cetăţenilor nefiind necesar
acceptul celor care sunt chemaţi să participe în aceste relaţii.
Târgovişte, 2009
Bucereşti, 2004
1. Care sunt principalele tipuri de relaţii care se stabilesc între serviciile publice?
39
TEMĂ DE REFLECŢIE
Reflectaţi asupra tipurilor de relaţii care se stabilesc între autorităţile

administraţiei publice şi cetăţeni.

1. Care din următoarele tipuri de relaţii apar între componentele
sistemului public:
a. relaţii de coordonare; e. relaţii de reprezentare;
b. relaţii de cooperare; f. relaţii de stat major;
c. relaţii de antrenare; g. relaţii de control;
d. relaţii de autoritate; h. relaţii de prestări servicii.
2. Printre următoarele tipuri de relaţii sunt şi relaţii care se stabilesc

între autorităţile administraţiei publice şi cetăţeni:
a. relaţii de reprezentare; c. relaţii de control;
b. relaţii de autoritate; d. relaţii de cooperare.
3. Relaţiile cu organizaţiile non - guvernamentale sunt:

a. relaţii de control; c. relaţii de autoritate;
b. relaţii de cooperare; d. relaţii de reprezentare.
1. b, d, e, g, h.
2. b, d.
3. b, d.
40
CAPITOLUL IV
AGENŢII ECONOMICI PRESTATORI DE
SERVICII PUBLICE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
8. Modele de teste
Cuprins
Categorii de agenţi economici şi serviciile pe care aceştia le

prestează
Întreprinderea publică, noţiuni generale
Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind tipurile de

agenţi economici după criteriul instituţional şi caracteristicile şi funcţiile
întreprinderii publice.

caracteristicilor şi a tipului de agent economic care se poate înfiinţa şi
funcţiona în domeniul public.
= 3 ore
41
CAPITOLUL IV
AGENŢII ECONOMICI PRESTATORI DE
SERVICII PUBLICE
4.1. Categorii de agenţi economici şi serviciile pe care aceştia le prestează
F Persoanele fizice şi persoanele juridice care dispun, controlează sau utilizează

Conceptul de factori de producţie şi participă la viaţa economică a unei ţări îndeplinesc roluri şi au
agent economic
comportamente economice similare, sunt cunoscute sub denumirea de agenţi
economici.
Între agenţii economici se creează fluxuri reale şi fluxuri monetare (fiecare
flux real este dublat de un flux monetar).
Cea mai importantă grupare a agenţilor economici care evidenţiază fluxurile
reale şi monetare este cea după criteriul instituţional. Potrivit acestui criteriu agenţii
economici sunt:
1. Societăţile nonfinanciare (întreprinderile, firmele)
F Sectorul instituţional al societăţilor nonfinanciare grupează unităţile a căror

Tipurile deagenţi funcţie principală este producţia de bunuri şi de servicii comerciale (de piaţă).
economici
Resursele lor principale provin, în cea mai mare parte, din vânzarea
producţiei lor pe piaţă, în funcţie de natura relaţiilor de proprietate distingem:
a) Societăţile private care se caracterizează prin faptul că tot capitalul
aparţine unor persoane private.
Din punct de vedere al statutului juridic, societăţile private pot fi: societăţi cu
răspundere limitată, societăţi pe acţiuni, societăţi în comandită simplă, societăţi în
comandă pe acţiuni, societăţi în nume colectiv, societăţi cooperatiste.
b) Societăţile şi regiile autonome din sectorul public.
2. Menajele (gospodăriile)
Menajul este o entitate care cuprinde una sau mai multe persoane care ocupă
aceeaşi reşedinţă principală.
Funcţia principală a menajelor constă în consumul final al bunurilor şi
serviciilor; menajele pot, de asemenea, să producă bunuri şi servicii, atunci când ele
au calitatea de întreprinzători individuali.
3. Administraţiile publice
Administraţiile publice au două funcţii principale:
42
a) producţia de servicii noncomerciale destinate colectivităţii:
b) redistribuirea.
Resursele lor provin, în principal, din prelevările obligatorii (impozite şi
cotizaţii sociale).
Administraţiile publice regrupează trei sub-sectoare:
a) administraţiile publice centrale: statul şi anumite organisme ataşate
acestuia;
b) colectivităţile locale (comune, judeţe), precum şi diverse administrării
locale (comunităţi urbane, birouri de ajutor social, camere de comerţ şi industrie etc.);
c) organismele de securitate socială, a căror funcţie esenţială este
redistribuirea: ele percep cotizaţiile sociale şi le redistribuie apoi menajelor sub formă
de prestaţii sociale.
4. Administraţiile private (organizaţii neguveranamentale, nonprofit)
Termenul de administraţii private reuneşte instituţii cum ar fi: sindicatele,
asociaţiile, ligile, fundaţiile etc.
Administraţiile private au ca funcţie principală producerea de servicii
noncomerciale destinate unor grupuri specifice de menaje sau vânzarea de servicii
comerciale, dar „fără scop lucrativ, adică fără profit".
Majoritatea resurselor lor provin din contribuţiile voluntare ale membrilor
administraţiilor private respective.
5. Instituţiile financiare au ca funcţie principală finanţarea economiei,
concretizată în trei activităţi principale: colectarea, transformarea şi repartizarea
disponibilităţilor financiare:
• intermedierea financiară între agenţii economici care doresc să îşi plaseze
economiile şi cei care doresc să împrumute fonduri;
• transformarea economiilor plasate pe termen scurt în credite pe termen
mediu sau lung;
• circulaţia şi crearea de mijloace de plată.
Resursele instituţiilor financiare provin, în principal, din economiile
colectate sau din împrumuturile contractate pe pieţele de capital, precum şi moneda
pe care ele o creează.
43
6. Societăţile de asigurare au ca funcţie asigurarea, adică garantarea unor
plăţi (indemnizaţii) în cazul realizării unor riscuri la care sunt expuşi cei care se
asigură.
Resursele acestor societăţi provin din primele prevăzute în contractele
subscrise de către cei care se asigura, din cotizaţii voluntare (în căzui mutualelor),
precum şi din dobânzile aduse de către plasamente (fondurile plasate).
7. Străinătatea, exteriorul sau „restul lumii'' - Agenţi nonrezidenţi
„Restul lumii" regrupează ansamblul agenţilor nonrezidenţi care fac,
operaţii de orice natură cu agenţii rezidenţi pe teritoriul economic naţional.
Agenţii economici efectuează o gamă largă de operaţii care pot fi
grupate, în funcţie de specificul lor, în următoarele categorii:
• operaţii de repartiţie;
• operaţii financiare.
F 4.2. Întreprinderea publică, noţiuni generale

Întreprinderea
Noţiunea generală a unităţii economice prestatoare de servicii publice şi/sau
publică
producătoare de bunuri publice este ÎNTREPRINDEREA PUBLICĂ. Ea este unitatea
cu personalitate juridică care nu este constituită exclusiv pe baza capitalului privat şi
care se raportează la autoritatea statului.
Personalul întreprinderilor este compus din salariaţi supuşi dreptului
muncii.
Activitatea întreprinderii (relaţiile cu furnizorii, clienţii, terţii, participările
în cadrul altor societăţi româneşti sau străine) se exercită conform prevederilor
dreptului comercial şi eventual conform normelor de drept civil.
Regimul financiar iese în întregime de sub tutela regulilor contabilităţii
publice: întreprinderea nu are buget, ci stări de previziune; rezultatele gestiunii sunt
înregistrate în bilanţul contabil anual; procedeele de finanţare fac apel la tehnicile de
credit comercial.
F Caracterul public al întreprinderilor. Acesta antrenează anumite excepţii în

Caracterul public aplicarea dreptului privat:
al întreprinderilor
1) Anumiţi conducători sunt numiţi şi revocaţi prin decizie
administrativă.
2) Întreprinderii îi pot fi atribuite prerogative de putere publică
44
3) Întreprinderea publică este supusă, pe de altă parte, unor reguli care-i
limitează libertatea de acţiune.
4) Problema proprietăţii asupra bunurilor întreprinderii nu se pune în
aceeaşi termeni ca în cazul întreprinderii private
5) Întreprinderea publică este supusă unor numeroase controale
administrative şi financiare.
4.2.1. Clasificarea întreprinderilor publice

F A. După gradul de implicare în gestionarea serviciilor publice distingem:
Clasificarea
întreprinderilor întreprinderi care nu asigură gestionarea unui serviciu public.
publice B. După regimul juridic al întreprinderii distingem două tipuri de
întreprinderi publice derivate:
· societatea anonimă de drept privat (bănci şi companii de asigurări,
întreprinderi naţionalizate, întreprinderi constituite în „societăţi de stat” sau „societăţi
naţionale”);
· instituţia publică.
După 1990 în România s-au impus următoarele tipuri de întreprinderi publice:
B.1. Regiile autonome
Prin HG 597/1992 au fost trecute sub autoritatea consiliilor locale regiile
autonome şi societăţile comerciale cu capital integral de stat, care prestează servicii
publice de interes local.
Regiile autonome au personalitatea juridică şi, ca atare, funcţionează pe bază
de gestiune economică şi autonomie financiară, dar sub autoritatea consiliilor locale.
Această particularitate determină o serie de consecinţe juridice pe care orice consiliu
local ar trebui să le aibă în vedere, şi anume:
· Prin actul de înfiinţare se va stabili denumirea, sediul, obiectul de
activitatea (potrivit legii) şi patrimoniul regiei;
· Patrimoniul, trebuie apreciat că bunurile domeniului public nu sunt
alienabile şi, ca atare, trebuie evidenţiate separat de bunurile proprietate proprie. În
cazul în care regiile autonome se reorganizează în societăţi comerciale, aceste bunuri
din domeniul public NU pot constitui aport la capitalul social;
45
· Regiile autonome participă la circuitul civil ca subiect de drepturi şi
obligaţii, deşi se află sub autoritatea consiliilor locale. Trebuie precizat însă că, în
ceea ce priveşte capacitatea de folosinţă a regiei autonome, aceasta este limitată prin
actul de înfiinţare care a stabilit scopul activităţii. În legătură cu capacitatea de
exerciţiu, menţionăm că regia autonomă are aptitudinile de a-şi exercita drepturile şi
de a-şi asuma obligaţii prin acte juridice proprii;
B2. Societăţile comerciale (pe acţiuni – S.A sau societăţi cu răspundere
limitată – S.R.L. – ).
Particularităţile societăţilor comerciale:
· Se înfiinţează prin hotărâri ale consiliilor locale (în care se precizează:
forma juridică, denumirea, sediul principal, capitalul social subscris, structura
acestuia);
· Se aprobă statutul de organizare şi funcţionare a societăţii comerciale;
· Capacitatea de folosinţă a societăţii comerciale este circumscrisă
obiectului de activitate aprobat;
· Consiliul de administraţie este numit de către autoritatea administraţiei
publice care a înfiinţat societatea comercială;
· Scopul principal al societăţii comerciale prestatoare de servicii nu este
obţinerea de profit ci dezvoltarea calităţii şi cantităţii serviciilor prestate cetăţenilor.
B3. Instituţiile publice – dispun de patrimoniu propriu, au buget, pot încheia
contracte în nume propriu.
Caracteristici:
· Instituţia publică este persoană juridică;
· Instituţia publică dispune de patrimoniu propriu;
· Îşi asumă gestiunea unui serviciu public.
Târgovişte, 2009
Bucereşti, 2004
46
1. Care sunt principalele tipuri de agenţi economici după criteriul instituţional?
TEMĂ DE REFLECŢIE
Reflectaţi asupra caracteristicilor şi funcţiilor întreprinderii publice din

România.

1. Arătaţi care din variantele de mai jos reprezintă funcţii ale
instituţiei publice:
a) cercetare-dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabilă; de
personal.
47
b) producţie, comercială, financiar, contabilă, de personal, control-
evaluare. planificare;
c) cercetare-dezvoltare, producţie, planificare, motivare, comercială,
financiar - contabilă;
d) comercială, producţie, de personal, programare, organizare, antrenare;
2. O întreprindere publică se deosebeşte de una privată prin aceea că

este:
a. proprietatea unei singure persoane;
b. nerentabilă;
c. profitabilă;
d. proprietatea mai multor acţionari;
e. proprietatea statului.
1. a. 2. e.
48
CAPITOLUL V
SISTEMUL ORGANIZATORIC AL
MANAGEMENTULUI
SERVICIILOR PUBLICE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
8. Modele de teste
Cuprins
Noţiunea de organizare in managementul serviciilor publice.

Criterii si forme
Structura organizatorică. Concept. Componente. Tipuri
Componentele structurii organizatorice ale sistemului
administrativ
Documentele organizatorice sunt:
Principii care trebuie respectate la elaborarea sau
perfecţionarea unei structuri organizatorice
Delegarea şi descentralizarea
Structuri specifice activităţilor din administraţia publica

de structură organizatorică, componentele acesteia, principalele tipuri de
structuri specifice administraţiei publice.

tipului de structură organizatorică din administrarea publică.
= 3 ore
49
CAPITOLUL V
SISTEMUL ORGANIZATORIC AL MANAGEMENTULUI
SERVICIILOR PUBLICE
Administraţia publica se constituie ca subsistem al sistemului,

economico-social si are toate valenţele acestuia, deci se organizează
conform normelor managementului general.
5.1 Noţiunea de organizare in managementul serviciilor publice. Criterii

si forme
Organizarea in managementul serviciilor publice reprezintă ansamblul de
procese prin care elementele sale componente se delimitează in raport cu
competentele fiecăruia si cu relaţiile pe care le au in interiorul si
in afara sistemului.
Originea termenului "organizare" este din limba latina prin cuvântul,
"organum" care se refera la o unitate morfologica din corpul unei fiinţe vii,
ce îndeplineşte una sau mai multe funcţii1, termen preluat de limba franceza, care i-a
dat o semnificaţie metodica referitoare la desfăşurarea eficienta a unei activităţi.
Activitatea de organizare îmbracă mai multe forme in raport cu criteriul de
analiză (figura 5.1), astfel:
1) In funcţie de nivelul la care se desfăşoară procesul organizatoric se
F disting:
Organizarea poate
fi: a. Organizarea sistemului public
b. Organizarea unui domeniu din cadrul acestui sistem
c. Organizarea unei instituţii publice ca întreg
d. Organizarea unor compartimente din cadrul instituţiei publice
2) In funcţie de obiectul organizării proceselor:

a. Organizarea structurii care se refera la modul de reprezentare si dispunere
a elementelor sistemului administrativ, ca ansamblu de instituţii;
1
Oroveanu M. - Organizare si metode in administraţia de stat, Editura Stiinţifică si Enciclopedică,
Bucureşti, 1978.
50
b. Organizarea proceselor care consta in stabilirea competentelor şi
responsabilităţilor fiecărei componente din cadrul sistemului, ca si a relaţiilor dintre
persoane si compartimente, administraţie si persoanele din afara acesteia, in scopul
desfăşurării unor procese eficiente, precum si a satisfacerii nevoilor sociale.
CRITERII DE
ORGANIZARE
Nivelul procesului Obiectul organizării

organizatoric procesului
1. Organizarea 1. Organizarea 1. Organizarea

sistemului structurii procesului
organizatoric organizatoric organizatoric
2. Organizarea
unui domeniu
3. Organizarea
unui instituţii
3. Organizarea unui
compartiment
Fig. 5.1 - Criterii si forme de organizare
Rezultă ca organizarea in sistemul public are ca scop crearea,

condiţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor (sarcinilor) care revin instituţiilor şi
funcţionarilor din cadrul acestui sistem.
Eficienta organizării sistemului public se apreciază după rezultatul activităţilor
economice prestate in cadrul acestui sistem.
51
Dimensiunea si complexitatea organizării depind de nivelul la care se face
analiza in instituţia publica respectiva.
5.2 Structura organizatorică. Concept. Componente. Tipuri

F Structura organizatorică reprezintă configuraţia internă si
Conceptul de
structură relaţiile care se stabilesc intre componentele acesteia în scopul realizării obiectivelor
organizatorică
propuse.
Instituţiile publice au o structura proprie, cu un anumit număr de
compartimente in care se desfăşoară activităţi specifice, in funcţie
de obiectivele pe care le are de îndeplinit fiecare componentă.
Structura administraţiei publice diferă de la un stat la altul, iar in
cadrul fiecărui stat, de la o etapa de dezvoltare la alta, in raport cu
influentele naţionale, istorice si tradiţionale, in scopul realizării obiectivelor pe care le
au de indeplinit. Un rol deosebit revine factorului politic., întrucât,
puterea legislativa si partidele de guvernământ sunt cele care stabilesc
obiectivele administraţiei in raport cu interesele economice, politice si sociale, pe care
trebuie sa le îndeplinească. Toate aceste influente duc la apariţia unor deosebiri
marcante intre diferitele sisteme administrative determinate, in principal, de
interesele grupurilor sociale.
Din cele de mai sus rezulta ca administraţia publica poate apară
interesul unor grupuri economice, sociale si politice restrânse, caz in care
administraţia publica promovează interesele publice generale ale societăţii in
ansamblul sau, având un caracter democratic.
O structura eficienta a administraţiei publice trebuie sa asigure atât
evitarea supradimensionării aparatului administrativ care duce la activităţi
paralele, rezolvări greoaie cu cheltuieli bugetare mari, inutile si ineficiente,
cat si a subdimensionarii, ceea ce conduce la aglomerarea funcţionarilor
cu sarcini.
Structura organizatorică publică poate fi abordată sub trei forme (fig.5.2.):
¨structura ierarhic-functională care asigura, in principal, unitatea
de decizie si acţiune in cadrul sistemului administraţiei publice in,
raport cu varietatea domeniilor de activitate;
52
¨structura teritoriala, determinata de componentele sistemului, administartiv
in unităţi teritoriale distincte;
¨structura de tip mixt, care îmbina cele doua tipuri de structuri.
F Tipuri de structură
Tipuri de
structură
organizatorică
Ierarhic
funcţională Mixtă Teritorială
Figura 5.2. Tipuri de structuri din administraţia publică
5.2.1 Structura ierarhic - funcţionala

F Organizarea ierarhic-functionala a administraţiei publice (de stat) presupune
stabilirea unor niveluri ierarhice pe categorii de instituţii in funcţie de domeniul in
care îţi desfăşoară activitatea respectivele instituţii' publice, ceea ce presupune:
¨crearea unor instituţii cu competenta generala care îşi desfăşoară
activitatea, principial, in toate sferele vieţii sociale, cum ar fi guvernul, primăriile
etc.;
ëxistenta unor diferenţe între instituţii in ceea ce priveşte volumul si natura
atribuţiilor in raport cu rolul acesteia in cadrul sistemului administraţiei
publice, astfel:
- guvernul are atribuţii specifice in domenii de importanta naţionala, cum ar fi
relaţiile externe, apărarea naţionala, telecomunicaţiile etc;
- primăriile nu au decât competente reduse sau nici o competenta intr-un
anumit număr de domenii de activitate de importanta deosebita;
ëxistenta unor organe de specialitate subordonate acestor instituţii, care-si
desfăşoară activitatea numai in anumite domenii, cum ar fi: ministerele de
specialitate, agenţiile, comisiile, organisme locale de specialitate (direcţii,
inspectorate, comitete, circumscripţii etc.);
53
ëxistenta unor organisme de specialitate de ramura, cum ar fi: Ministerul
Afacerilor Externe, Ministerul Justiţiei etc., precum si organisme de domeniu care
sunt competente sa rezolve probleme comune tuturor ramurilor, de exemplu,
Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale Politice şi Familiei, Protecţiei Sociale şi
Ministerul Finanţelor Publice;
¨ministerele sunt subordonate guvernului, iar instituţiile locale de
specialitate instituţiilor locale cu competenta materiala generala.
F 5.2.2 Structura teritoriala

Structura Un asemenea tip de structura presupune organizarea sistemului
teritorială
administrativ in raport cu teritoriul pe care isi desfăşoară activitatea si îşi exercita
competenta.
Structura teritoriala este formata din:
¨ instituţii centrale sau naţionale, care au competente teritorial generale,
deci isi pot exercita competenta pe intreg teritoriul tarii (guvernul, ministerele să fie
organe centrale);
¨ instituţii locale, care au competente teritoriale limitate la teritoriul
unde îşi desfăşoară activitatea.
In România, unităţile administrativ teritoriale sunt de mai multe categorii:
comunale, orăşeneşti, judeţene, municipale si ale Municipiului
Bucureşti. Competentele acestor unităţi administrativ-teritoriala diferă in raport cu
ierarhizarea teritoriala si cu nivelul la care funcţionează. Specific
este faptul ca organul/ instituţia situata pe un nivel ierarhic superior nu poate
anula actele celor situate la un nivel ierarhic inferior, având numai dreptul de
suspendare a executării unui anumit act. Singurul care are împuternicire sa decidă
menţinerea, modificarea sau anularea actului pus in discuţie este
organul cu competenta generala de pe acelaşi nivel. Cu alte cuvinte, organele,
centrale ale administraţiei de stat ar putea rezolva si problemele colectivităţii locale,
ceea ce presupune o activitate complexa. Sistemul de management al administraţiei
publice trebuie descentralizat si orientat asupra realităţilor existente la nivel local,
care se pot adapta rapid la schimbările care se produc in mediul unităţilor
administrativ-teritoriale. In realitate, nu teritoriul determina structura administraţiei,
54
ci interesele zonale care reprezintă fundamentul sistemului de obiective al
instituţiilor publice.
5.3 Componentele structurii organizatorice ale sistemului administrativ

F In afara relaţiilor organizatorice exista anumite componente
Componentele
structurii structurale specifice, cum ar fi postul, funcţia, compartimentul, nivelul ierarhic şi
organizatorice
ponderea ierarhică.
1. Postul reprezintă ansamblul obiectivelor, sarcinilor, competentelor si
F responsabilităţilor desemnate pe anumite perioade de timp, ce revin unor funcţionari
permanenţi numiţi si/sau aleşi.
Postul reprezintă elementul de baza ala structurii organizatorice si
are următoarele componente:
a) obiectivul postului prin care se asigura îndeplinirea obiectivului
fundamental al oricărui sistem, satisfacerea intereselor generale si
fundamentale ale cetăţenilor;
b) sarcinile (atribuţiile) reprezintă procese de muncă care pot fi simple
sau părţi ale unor procese de muncă complexe. Realizarea obiectivului postului se
efectuează prin intermediul sarcinilor;
c) responsabilitatea - răspunderea ce revine funcţionarului public pentru
îndeplinirea sarcinilor ce revin postului pe care îl ocupă;
- competenţa organizaţională care exprima limitele in cadrul cărora
funcţionarul public titular de post, are dreptul de a acţiona in vederea realizării
obiectivelor individuale. Competenta conferă titularului postului un anumit grad de
autoritate formala, care la rândul sau, este de doua tipuri de competenta: ierarhică,
exercitata asupra funcţionarilor publici implicaţi in procesele executive, concretizata
in programe de acţiuni sau decizii administrative care trebuie executate intr-o
anumita perioada de timp;
- funcţională, materializata in proceduri, metodologii, proiecte de acte
normative, care indica modul in care funcţionalul, public trebuie sa execute diferite
activităţi.
e) competenta profesională - condiţie de baza pentru realizarea sarcinilor
ce revin titularului de post, ca si pentru recunoaşterea meritelor si contribuţiei
celorlalţi la realizarea obiectivelor instituţiei publice respective;
55
2. Funcţia este factorul de generalizare a unor posturi, asemănătoare din
F punctul de vedere al ariei de cuprindere a autorităţii si responsabilităţii.
In funcţie de natura competentelor, responsabilităţilor si sarcinilor ce revin
fiecărui post, funcţiile publice pot fi:
- funcţii de conducere, care deţin o pondere ridicata a competentelor,
sarcinilor si responsabilităţilor pentru exercitarea atribuţiilor managementului
public;
- funcţii de execuţie, care implica anumite competente, sarcini si
responsabilităţi necesare pentru executarea deciziilor administrative,
emise de titularii funcţiilor de conducere.
3. Compartimentul este format din ansamblul persoanelor care
F desfăşoară activităţi relativ omogene, specializate pentru un anumit tip de activitate,
ca si ansamblul de metode si tehnici adecvate, situate într-un anumit spaţiu si
subordonate nemijlocit unui conducător. In funcţie de modul in care contribuie la
realizarea interesului public general, compartimentele se impart in doua categorii:
♦ compartimente operaţionale, care contribuie la realizarea efectiva a unui
serviciu public si/ sau executarea prevederilor legilor necesare îndeplinirii sistemului
de obiective;
♦ compartimente funcţionale, care contribuie la stabilirea
obiectivelor proprii, reieşite din cunoaşterea realităţilor concrete din unităţile
administrative respective.
4. Nivelul ierarhic reprezintă ansamblul componentelor structurii orizontale,
F situate la aceeaşi distanta ierarhica fata de managementul de vârf al administraţiei
publice. Factorii care influenţează numărul de niveluri ierarhice intr-un sistem
administrativ sunt:
♦ dimensiunea instituţiei publice;
♦ diversitatea si complexitatea activităţilor desfăşurate;
♦ competenta funcţionarilor publici, care influenţează invers
proporţional numărul nivelurilor ierarhice intr-un sistem administrativ.
In România, numărul de niveluri ierarhice din administraţia publica nu diferă
foarte mult de la o instituţie la alta.
5. Ponderea ierarhica reprezintă numărul persoanelor conduse
nemijlocit de un conducător, (ales sau permanent). Dimensiunea ponderii ierarhice
56
este influenţată de numărul de niveluri ierarhice cu care se afla in raport invers
proporţional, de complexitatea activităţii subordonaţilor etc.
5.4. Documentele organizatorice sunt:

F 1) Regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF).
Documentele
2) Organigrama.
organizatorice
3) Fişa postului.
4) Descrierea funcţiei.
1) ) Regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF) cuprinde următoarele
capitole:
a) caracteristicile tipologice ale instituţiei;
b) sistemul de conducere în care sunt prezentate caracteristicile constructive şi
funcţionale ale acestuia ( respectiv ale celor 4 subsisteme ale sistemului de
conducere: decizional, informaţional, organizatoric, metodologic);
c) managementul de nivel superior – sunt prezentate atribuţiile şi
responsabilităţile pe care le au atât organismele participative (AGA, Consiliul de
Administraţie şi Comitetul de Direcţie) şi sarcinile, responsabilităţile şi competenţele
directorului general şi ale celor executivi;
d) managementul de nivel mediu şi inferior, sunt prezentate atribuţiile fiecărui
compartiment, diagrama de relaţii, pentru fiecare conducător sunt prezentate sarcinile,
responsabilităţile şi competenţele;
e) dispoziţii finale – în acest capitol sunt menţionate data când a fost aprobat şi
când a intrat în vigoare ROF şi răspunderile pe care le au conducătorii dar şi
executanţii în ceea ce priveşte respectarea sau nerespectarea ROF.
F 2) Organigrama este reprezentarea grafică a structurii organizato-rice. Cea
mai răspândită este organigrama piramidală ordonată de sus în jos. Organigrama
mai poate fi circulară, în formă de steag, Lobstein, λ (landa), cu citire de la stânga-
dreapta.
După aria de cuprindere organigrama poate fi:
- generală;
- parţială.
Organigrama are un dublu rol: rol pasiv – de vizualizare a structurii
organizatorice, rol activ – reprezintă un instrument de analiză.
57
3) Fişa postului cuprinde cerinţele postului şi descrierea postului. În prima
F parte, cerinţele postului, se trec: denumirea compartimentului din care face parte
postul, cerinţele postului, relaţiile pe care le are postul cu alte posturi sau
compartimente. Descrierea postului cuprinde: obiectivul de activitate (individual),
sarcinile sau atribuţiile, responsabilităţile, limitele de competenţă.
4) Descrierea funcţiei. În prima parte a acestui document sunt menţionate
F elementele de identificare a funcţiei, denumirea funcţiei, compartimentul din care
face parte, nivelul ierarhic pe care este situată funcţia, ponderea ierarhică (dacă este
funcţie de conducere), cerinţe pentru ocuparea funcţiei, relaţiile organizatorice
generate de funcţie.
Partea a doua a documentului o reprezintă descrierea funcţiei: obiectivul
funcţiei, sarcini (atribuţii), responsabilităţi, limite de competenţă.
F 5.5. Principii care trebuie respectate la elaborarea sau perfecţionarea

Principii care unei structuri organizatorice
trebuiesc
respectate 1.Supremaţia obiectivelor – cerinţa constă în faptul că fiecare subdiviziune
organizatorică din instituţie trebuie să-şi desfăşoare activitatea în direcţia realizării
obiectivelor fundamentale.
2. Principiul unităţii de decizie şi acţiune – cerinţa constă în faptul că fiecare
titular de post (de conducere, de execuţie) precum şi fiecare compartiment, trebuie să
fie subordonarea unui singur şef.
3. Principiul apropierii conducerii de execuţie: reducerea la strictul necesar a
numărului de niveluri ierarhice (un număr cât mai redusde niveluri ierahice).
4. Principiul interdependenţei minime: potrivit acestui principiu trebuie să se
reducă la minimum paraleismele şi dependeţele ce pot să apară între posturi.
5. Permanenţa conducerii: fiecare post de conducere trebuie prevăzut cu o
persoană care-l poate înlocui în orice moment pe conducător.
6. Economia de comunicaţii. Cerinţa constă în stabilirea compartimentelor
structurale astfel încât să se reducă la minim informaţiile necesare realizării
obiectivelor.
7. Alcătuirea de colective intercompartimentale. Cerinţă: soluţionarea unor
probleme complexe care necesită cunoştinţe din mai multe domenii.
58
8. Concordanţa care trebuie să existe între cerinţele postului şi
caracteristicile titularului
9. Flexibilitatea structurii: structura organizatorică trebuie să reflecte
permanent obiectivele firmei, situaţia resurselor, condiţiilor de muncă şi trebuie să se
adapteze permanent la cerinţele şi exigenţele mediului.
10. Varianta optimă constă în elaborarea structurii organizatorice în mai multe
variante şi alegerea celei care oferă avantaje maxime.
11. Definirea armonizată a posturilor şi a funcţiilor: între sarcinile,
responsabilităţile şi competenţele stabilite fiecărui post şi funcţie ce exprimă
caracteristicile generale ale grupei de posturi trebuie să existe o concordanţă deplină.
12. Reprezentarea grafică: exprimarea structurii organizaţiei cu ajutorul
organigramei.
13. Eficienţa structurii: permanenta măsurare, comparare a cheltuielilor
ocazionate de elementele structurii cu efectele economice pe care le generează.
14. Principiul situativ.
5.6. Delegarea şi descentralizarea

Funcţionalitatea structurii organizaţiei creşte cu ajutorul delegării,
descentralizării şi prin constituirea de colective intercompartimentale sau
interdisciplinare.
F Delegarea reprezintă un raport personal între un conducător şi un subordonat

Delegarea al său, raport în baza căruia conducătorul transferă subordonatului ce parte din
atribuţiile sale (fixându-i rezultate pe care ar trebui să le obţină şi lăsându-i o anumită
libertate de acţiune).
Factorii care influenţează delegarea:
- nivelul de pregătire al conducătorului
- nivelul de pregătire şi experienţa subordonatului;
- dimensiunea instituţiei;
- complexitatea activităţilor;
- sistemul de control existent în unitatea respectivă;
- etc.
F Descentralizarea reprezintă generalizarea delegării în modul de luare a
Descentralizarea
deciziilor fie numai într-un anumit domeniu de activitate, fie în instituţie, în
59
ansamblul său. Ea constituie procedeul prin care competenţele decizionale sunt
„coborâte” spre nivelurile inferioare ale organizaţiei.
Descentralizarea structurii depinde de o serie de factori:
- nivelul de competenţă al personalului (de execuţie);
- mărimea instituţie;
- complexitatea activităţii întreprinderii;
- reţeaua de comunicaţii.
Constituirea de colective intercompartimentale – membrii acestor colective
F provin din mai multe compartimente ale instituţiei care pot fi de specializări diferite.
Colectivele
intercompartimen Aceste colective constituindu-se pe baza unei decizii de conducere, funcţionează
tale
temporar şi se constituie cu scopul de a rezolva anumite probleme deosebite, fie
pentru elaborarea unor proiecte complexe etc. Pentru ca aceste colective să-şi
desfăşoare activitatea în mod eficient trebuiesc luate în calcul următoarele cerinţe:
- să fie desemnat un şef al colectivului (responsabil de colectiv);
- să se stabilească sarcinile, responsabilităţile, şi limitele de competenţă pentru
fiecare membru al colectivului;
- să se stabililească un program de lucru.
F 5.7 Structuri specifice activităţilor din administraţia publica

Structuri specifice Potrivit criteriului competentei teritoriale, sistemul administraţiei publice
este format din doua grupe:
A - Autorităţi si organe ale administraţiei publice centrale, la nivel
naţional, formata din:
♦ parlament - camera deputaţilor
- senat
♦ preşedinţie
♦ guvern
♦ instituţiile juridice
♦ ministere
♦ alte instituţii si servicii organizate la nivel central
B - Autorităţi ale administraţiei publice locale
♦ consilii comunale si orăşeneşti
♦ consilii judeţene
60
♦ prefectura
♦ primărie
♦ alte instituţii si servicii publice organizate la nivel local
5.7.1 Organizarea administraţiei publice la nivel naţional

A - Parlamentul - autoritatea legislativa care potrivit Constituţiei,
F României este organul reprezentativ suprem, unica putere legiuitoare a
Parlamentul
tarii. Parlamentul este format din Camera Deputaţilor si Senat, fiecare având,
funcţii bine determinate, numărul deputaţilor si senatorilor fiind stabilit prin legea
electorala, proporţional cu populaţia cu drept de vot a tarii. Fiecare camera isi are un
regulament propriu de organizare si funcţionare, isi alege un birou permanent pe
durata fiecărei sesiuni care poate fi revocat înaintea expirării mandatului, iar cei doi
preşedinţi pe toata durata mandatului.
Activitatea parlamentului se desfăşoară in plen sau in grupuri
parlamentare, organizata conform regulamentului fiecăruia din cele doua camere.
Fiecare camera isi constituie comisii permanente, comisii de ancheta
si comisii speciale pe activităţi care cooperează intre ele prin intermediul comisiilor
comune.
Birourile permanente si comisiile parlamentare se alcătuiesc in funcţie de
configuraţia politica a fiecărei camere.
Parlamentul, prin legi organice, organizează si funcţionarea Guvernului
României, a Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti,
Ministerului Public si Curţii de Conturi. Deci, se poate aprecia ca in România
parlamentul desfăşoară activităţi variate si are cel mai ridicat nivel de autoritate
publica după preşedinţie si numai preşedintele tarii ii poate dizolva din diferite
motive.
In desfăşurarea activităţii sale, parlamentul utilizează tehnici
specifice, implicându-se in dimensionarea resurselor necesare desfăşurării
activităţilor administrative si orientarea activităţilor necesare pentru,
realizarea obiectivelor propuse. De asemenea, Parlamentul reglementează statutul
funcţionarilor publici, organizarea generala a învăţământului,
administraţiei locale si teritoriale, inclusiv regimul general privind
autonomia locala.
61
Parlamentul dispune si de un Consiliu Legislativ, organ consultativ de
specialitate care avizează proiectele de acte normative pentru sistematizarea,
unificarea si conducerea întregii legislaturi, si tine, in acelaşi timp, evidenta oficiala a
legislaturii.
B - Sistemul de autorităţi si organe ale puterii executive
Autoritatea executiva funcţionează potrivit principiului separării
puterilor in stat alături de autorităţile puterii legislative si judecătoreşti.
Obiectivul principal al acestor instituţii este optimizarea organizării
procesului de aplicare a legilor si actelor normative, obiectiv care se,
realizează prin intermediul unor servicii publice, deci are drepturi ce revin
puterii publice. Cu alte cuvinte, autorităţile executive nu exercita doar
funcţii, ci au si atribuţii care le conferă competente in baza cărora isi impun
servicii pentru satisfacerea intereselor generale ale întregii societăţi sau
numai a unei anumite colectivităţi.
Autorităţile si organele care asigura exercitarea autorităţii executive
formează un sistem compus din mai multe subsisteme intre care exista relaţii
specifice determinate de concepţiile si voinţa politica dominanta, ca si de
natura activităţii pe care o prestează. Acest sistem al autorităţii executive
include: preşedinţia, guvernul, ministerele si alte organe de specialitate sau
autorităţi administrative constituite la nivel naţional care aparţin
administraţiei publice centrale.
B.1. Instituţia Preşedintelui României s-a constituit in România prin
F
Instituţia Decretul Lege nr. 92/ 1990 si are următoarele funcţii:
preşedintelui
¨ de reprezentare a statului roman in exteriorul tarii;
¨ de garantare a independentei naţionale, unităţii si integrităţii,
teritoriale a tarii;
¨ de control asupra respectării Constituţiei si autorităţilor publice.
Pentru realizarea acestei funcţii sunt organizate conform legislaţiei în vigoare
structuri ale aparatului de lucru ce aparţin instituţiei prezidenţiale, (fig. 5.3).
62
Instituţia Prezidenţială a
României
Cabinetul Secretariatul Departamentul de Direcţia de Direcţia de

preşedintelui General Analiză Politică Protocol Documentare şi
Informare
Directorul Şef de Protocol
General cu rang de Director
ambasador
Director Şef de Şef de Direcţia Acte Grupul de Direcţia Relaţii Şef

cabinet cabinet Prezidenţiale analiză şi Economică şi cu departament
Investiţii Administrativă publicul
Director Director
Director Director Director
Direcţia Direcţia Direcţia pentru Direcţia pentru Direcţia Direcţia Purtătorul

pentru pentru Ştiinţa, Probleme Juridică de Presă de cuvânt
Politică Politică Învăţământ, Militare şi
externă Internă Cultură Ordine Publică
Fig. 5.3.
De menţionat ca, in cadrul fiecărei componente a Departamentului de Analiza
Politice sunt organizate direcţiile de specialitate, conduse de consilieri.
O menţiune aparte trebuie făcuta pentru Direcţia de Documentare şi
Informare condusa de un director si ale cărei atribuţii, organizare si, funcţionare se
stabilesc printr-un regulament aprobat de Preşedintele României. Numirea si
eliberarea din funcţie a consilierilor prezidenţiali si a personalului cu funcţii de
conducere se face de către Preşedintele României.
Preşedinţia are personalitate juridica, iar pentru organizarea securităţii sale
funcţionează in subordinea Preşedintelui o Unitate Speciala de Paza si Control.
B.2. Guvernul României este puterea executiva, care este organizata si
F funcţionează conform Constituţiei României art. 101-104. Organizarea
Guvernul
României interna si atribuţiile acestuia sunt detaliate in Legea 37/ 1990 si hotărâri
guvernamentale specifice fiecărei legislaturi.
63
Potrivit Constituţiei, Guvernul României se compune din Prim
Ministru, miniştrii si alţi membrii stabiliţi prin lege organica, specifica
fiecărei legislaturi si are un Birou Executiv.
Prim-ministrul coordonează nemijlocit anumite departamente de,
F specialitate (fig. 5.4) subordonate Guvernului.
Prim-ministrul
PRIM MINISTRU
Administraţia Naţională a Agenţia Naţională pentru

Rezervelor de Stat Resursele Minerale
Administraţia Naţională a Institutul Naţional de Studii şi

Rezervelor de Stat Cercetări Statistice
Administraţia Naţională de Administraţia Naţională pentru

Controlul a Exportului Restructurare
Figura 5.4. Principalele instituţii publice subordonate Prim - Ministrului
Prim - Ministrul are şi un aparat administrativ la nivel naţional propriu (fig.

5.5).
PRIM MINISTRU
Cabinetul Grupul Corpul de Cabinetul Departamen-tul Oficiul pentru

Primului Consilierilor de Control al Primului pentru Integrare Relaţii cu
Ministru Stat Primului Ministru Europeană Patronatul şi
Ministru Sindicatele
Figura 5.5. Aparatul de lucru al Prim - Ministrului

In structura guvernului este organizat si funcţionează Secretariatul General
care coordonează Consiliul pentru Minorităţi naţionale si Oficiul pentru Protecţia
Consumatorului, ca si Departamentul pentru Administraţia Publica Locala care
asigura legătura intre ministere si componentele Administraţiei Centrale si
64
Locale. In cadrul acestui departament funcţionează Regia Autonoma a
Administraţiei Patrimoniului Protocolului de Stat care gestionează intreg
patrimoniul statului, asigura resursele necesare desfăşurării activităţii
principalelor instituţii ale administraţiei publice centrale.
B.3. Ministerele sunt autorităţi ale administraţiei publice centrale, organe de
F specialitate necesare realizării programului guvernamental. In funcţie de specificul
Ministerele
activităţii sunt grupate in trei categorii:
• ministere cu activitate economica;
• ministere cu activitate socio-culturala si ştiinţifica;
• ministere cu activitate politico-administrativa.
Aceste ministere, indiferent de tipul activităţii pe care o desfăşoară, au o
structura organizatorica asemănătoare (fig. 6.6), toate fiind conduse de un ministru,
membru al guvernului si care răspunde in fata acestuia pentru activitatea desfăşurata.
Pe lângă ministru funcţionează uri organ consultativ numit colegiu, a cărui
competenta este stabilita prin ordin al ministrului.
Minister
Ministru
Departament A Departament B Departament X Direcţii

generale
Direcţii Direcţii
generale generale Direcţii Direcţii
Direcţii Direcţii Servicii Birouri Secţii Oficii
ServiciiFiguraBirouri
5.6 Organizarea
Secţii structurală
Oficii a unui minister
Trebuie menţionate următoarele aspecte:
65
¨ structura organizatorica a unui minister este formala din
departamente, direcţii generale, servicii si birouri specializate care
au rol funcţional;
¨ departamentul se organizează pentru coordonare ei unor subramuri
de activitate cu specific apropriat si este condus de un secretar de stat;
¨ direcţia generala este organizata pentru coordonarea unui domeniu
distinct sau sector de activitate cu problematici si obiective comune de activitate si
este condusa de un director general;
¨ direcţia se poate organiza fie in structura direcţiei generale, fie în
structura unui departament si are ca atribuţii coordonarea numai a unei activităţi
specifice structurii in care este integrat si este condusa de un director;
¨ serviciile si/ sau birourile se organizează pentru, realizarea unor
activităţi omogene sau complementare care impun o conducere
unitara de către un şef de secţie, birou sau oficiu.
Personalul ministerelor se compun din funcţionari publici aleşi sau,
funcţionari publici permanenţi.
O menţiune aparte trebuie făcuta pentru ministerele cu activitate politico-
administrativa din care fac parte:
a) Ministerul Administraţiei şi Internelor care este organizat si funcţionează
potrivit, Legii nr. 40/ decembrie 1990 si realizează aplicarea dispoziţiilor legale
privind ordinea publica, drepturile si libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, avutului
public si privat, precum si prevenirea si descoperirea infracţiunilor.
Din structura Ministerului de Interne fac parte:
♦ Politia
♦ Trupele de jandarmi
♦ Trupele de pompieri
♦ Unităţile de paşapoarte
♦ Controlul trecerii frontierei si evidenta străinilor
♦ Arhivele statului
Ministerul de Interne are o structura organizatorica proprie, pe
departamente, comandamente de arma, direcţii generale etc., in cadrul său
66
funcţionând si anumite consilii (tehnico-economice, de înzestrare, ale
învăţământului militar etc.).
b) Ministerul Apărării Naţionale care este organizat si funcţionează potrivit
Legii nr. 41/ decembrie 1990. Are ca principale atribuţii organizarea, conducerea si
coordonarea activităţilor de apărare a tarii, structura sa organizatorica fiind aprobata
de către guvern. Este condus de un ministru, persoana civila, ajutat de un Consiliu
Superior al Armatei cu rol de organ consultativ.
Structura organizatorica se prezintă in principal astfel;
♦ Marele Stat Major
♦ Departamente si direcţii de specialitate
♦ Comandamente, inspectorate, secţii si birouri
c) Ministerul Afacerilor Externe, organizat prin hotărârea guvernului
nr. 814/ 28 decembrie 1992, organ de specialitate al administraţiei publice
naţionale, care:
♦ asigura realizarea politicii externe a tarii conform programului de
guvernare;
♦ asigura coordonarea activităţilor externe desfăşurate de autorităţile
♦ administraţiei publice care angajează statul;
♦ subvenţionează instituţiile nonguvernamentale de profil.
Conducerea Ministerului Afacerilor Externe este asigurata de un
ministru care are in subordine secretari de stat pe diferite departamente
specifice (geografice, culturale, de presa, finanţe si comunicaţii etc.) care la
rândul sau conduc direcţii si servicii.
d) Ministerul Justiţiei, organizat prin hotărârea guvernului nr. 813/ 28
decembrie 1992 ca organ de specialitate al administraţiei publice naţionale(centrale),
si are ca principal obiectiv organizarea administrării, justiţiei, executării pedepselor
penale, precum si a ministerului public.
Conducerea Ministerului Justiţiei se asigura de către un ministru ajutaj de
către un colegiu consultativ.
In sistemul Ministerului Justiţiei funcţionează Curtea de apel,
tribunale judeţene, judecătorii, notariate de stat, precum si instituţii
specializate.
67
B.4. Alte autorităţi ale administraţiei publice naţionale (centrale) sunt create
de guvern sau ministere pentru îndeplinirea programului de guvernare intr-un anumit
domeniu. Aceste autorităţi au un inalt grad de specializare, constituirea lor fiind
făcuta prin actul de dispoziţii in subordinea căruia funcţionează cu avizul Curţii de
Conturi. Aceste autorităţi poarta denumirea de secretariate, subsecretariate, oficii,
agenţii, comitete, institute.
C. Curtea Constituţionala si Consiliul Superior al Magistraturii reprezintă
autoritatea juridica a statului. Astfel:
> Curtea Constituţionala este formata din 9 judecători numiţi printr-un
mandat de 9 ani astfel: 3 de către camera Deputaţilor, 3 de Senat si 3 de către
Preşedinte, care conform legii organice proprii, o treime se înnoiesc din 3 in 3 ani;
Curtea Constituţionala ia decizii obligatorii cu putere
minima pentru viitor;
> Consiliul Superior al Magistraturii este format din magistraţi aleşi pe o
durata de 4 ani de către Parlament, in şedinţa comuna a Camerei
Deputaţilor si Senatului; acest consiliu îndeplineşte rolul de conciliu de
disciplina al judecătorilor, când lucrările sunt prezidate de Preşedintele
Curţii Supreme de Justiţie.
5.7.2 Autorităţi ale administraţiei publice locale

Conform criteriului competentei teritoriale, autorităţile administraţiei
publice locale au atribuţii specifice si se executa pe un anumit teritoriu
Administraţia publica locala se realizează prin:
A. Consiliile locale si orăşeneşti prin intermediul cărora se asigura
F autonomia locala si descentralizarea serviciilor publice. Aceste consilii se
Consiile locale constituie pe baza sistemului de alegere, prin vot direct, de către si din
rândul cetăţenilor cu drept de vot domiciliaţi in unitatea administrativ
teritoriala respectiva. Scopul creării acestor consilii este rezolvarea
problemelor publice din comune si oraşe, colectivităţi administrativ-teritoriale cu
particularităţi istorice, economice, politice si administrative si care sunt constituite
prin legături tradiţionale si cu un anumit grad de dezvoltare economica si edilitara.
68
Comuna si oraşul, din punct de vedere administrativ, sunt unităţi de
baza care au personalitate juridica, patrimoniu propriu si autonomie
financiara si juridica.
B. Consiliile judeţene sunt alese prin vot indirect, dispun de
F capacitate juridica si au autonomie financiara si disciplinara. Principalul
Consiliile judeţene obiectiv al acestor consilii este asigurarea serviciilor publice la nivel
judeţean, prin armonizarea intereselor si satisfacerea acestora. Consiliul
judeţean reprezintă:
- autoritatea aleasa formata din consilieri aleşi;
- autoritatea administrativa cu funcţii limitate la gestionarea intereselor
publice;
- autoritatea deliberativa care adopta hotărâri prin vot.
Consiliul judeţean îndeplineşte deci funcţii de organizare, conducere,
control, administraţie si previziune.
C. Primăriile - instituţii ale administraţiei publice locale prin care se
F realizează autonomia locala (oraş, comuna), ca si descentralizarea serviciilor
Primăriile
publice.
Primarul este ales prin vot direct de către cetăţenii cu drept de vot cu
domiciliul in unitatea administrativ-teritoriala respectiva, si are obligaţia legala de a
rezolva problemele locale si de a asigura aducerea la îndeplinire a hotărârilor
consiliului comunal sau orăşenesc.
Conform legislaţiei in vigoare, primarul are atribuţii pe care le executa in
calitate de agent al statului, in baza unui mandat legal.
D. Reprezentanţi ai autorităţilor centrale care funcţionează în unităţi
administrativ-teritoriale - prefecturi - au scopul de a proteja interesele de ordin
general, pe de o parte, si pentru a asigura descentralizarea serviciilor publice, pe de
alta parte. Aceşti reprezentanţi sunt:
♦ Prefectul - reprezentantul guvernului in unitatea administrativ-
teritoriala respectiva; este numit in funcţie de către guvern, fiind ajutat de subprefect
pentru îndeplinirea sarcinilor formulate de executiv;
♦ Servicii publice ale ministerelor si alte organe centrale sunt
organizate la nivel administrativ local, pe principiul descentralizării
serviciilor publice. Conducătorii acestor servicii sunt reuniţi in comisia
69
administrativa aflata in subordinea preşedintelui, ca si a prefectului. Aceste
servicii au atribuţii specifice locale, cum ar fi: servicii de apa, de canalizare, de
păstrare a curăţeniei, de gospodărire locala etc.
E. Instituţiile si serviciile publice organizate la nivel local au ca
scop satisfacerea unor interese ale colectivităţii locale si sunt formate din instituţii
specifice: regii autonome si societăţi comerciale.
Intre autorităţile administraţiei publice naţionale si cele locale există strânse
interdependente, de a căror funcţionare depinde eficienta managementului public la
oricare nivel.
Târgovişte, 2009
Bucereşti, 2004
1. Care sunt componentele structurii organizatorice?

2. Care sunt principiile de proiectare şi reproiectare a structurii (dacă sunt respectate
cerinţele lor în instituţia în care vă desfăşuraţi activitatea)?
70
TEMĂ DE REFLECŢIE
Reflectaţi asupra tipurilor de structuri organizatorice întâlnite în

administraţia publică.
1. Postul, compartimentul şi ponderea ierarhică sunt componente ale structurii

organizatorice a serviciilor publice.
Ce alte subdiviziuni organizatorice cunoaşteţi din cele prezentate în
continuare:
a) sarcinile, atribuţiile, obiectivele individuale;
b) funcţia, nivelul ierarhic, relaţiile organizatorice;
c) funcţia, funcţiunile şi activităţile;
d) funcţia, nivelul ierarhic, atribuţiile;
e) sarcinile, funcţia, obiectivele individuale.
2. Care din elementele prezentate mai jos sunt documente organizatorice:

a) Graficul PERT;
b) organigrama;
c) descrierea funcţiei.
d) fişa postului;
e) drumul critic;
f) ROF
3. Regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF), organigrama,

descrierea funcţiei şi fişa postului sunt componente ale:
a) sistemului informaţional;
b) sistemului organizatoric;
c) sistemul decizional;
d) structuri organizatorice;
e) ale nici uneia din cele prezentate mai sus.
1. b.
2. b, c, d, f.
3. e.
71
CAPITOLUL VI
SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL
MANAGEMENTULUI PUBLIC
1. Cuprins
2. Obiectiv general
8. Modele de teste
Cuprins
Concept, elemente componente

Componentele sistemului informaţional
Funcţiile sistemului informaţional
Deficienţele S.I.
Principiile sistemului informaţional
Tendinţe in sistemul informaţional

de sistem informaţional, componentele şi funcţiile acestuia, precum şi
deficienţele sistemului informaţional.
Obiective operaţionale: Însuşirea modului de determinare al

circuitelor şi fluxurilor informaţionale, precum şi identificarea deficienţelor
sistemului informaţional (distorsiunea, filtrajul, redundanţa,
supraîncărcarea canalelor informaţionale).
= 3 ore
72
CAPITOLUL VI
SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL MANAGEMENTULUI PUBLIC
6.1 Concept, elemente componente

F Sistemul informaţional al managementului serviciilor (administraţiei) publice
Conceptul de cuprinde ansamblul de date, informaţii conţinute in documente, circuite
sistem
informaţional informaţionale, fluxuri informaţionale si mijloace de tratare a informaţiilor implicate
in procesul de fundamentare a deciziilor elaborate in domeniul serviciilor publice si
care, prin conţinutul lor, conduc la satisfacerea necesitaţilor generale ale populaţiei.
Principalele componente ale sistemului informaţional al managementului
F serviciilor publice sunt:
Componentele
sistemului » datele primare de analiza;
informaţional
» informaţiile care circula între diferitele componente ale sistemului
organizatoric, inclusiv mijloacele de tratare a acestuia;
» proceduri informaţionale specifice;
» circuitele informaţionale stabilite între elementele componente ale
sistemului organizatoric;
» fluxurile informaţionale în raport cu relaţiile stabilite intre componentele
sistemului administraţiei publice;
» mijloacele de prelucrare a informaţiilor.
Elementele componente ale sistemului administraţiei publice au
calitatea atât de emiţător, cat si de beneficiar de informaţii in raport cu funcţiile care
revin fiecărei structuri a acestui sistem. Astfel: .
Ø Preşedintele României, conform prerogativelor stabilite prin
Constituţie, este cel care emite decrete, publicate in Monitorul Oficial al
României, acte cu caracter aplicativ şi normativ. De asemenea, preşedintele
transmite mesaje către Camera deputaţilor si Senat, pentru a-si exprima
punctele de vedere asupra unei probleme politice sau fata de o anumita lege
înainte de a o promulga. Deci, intre Preşedinte si Parlament apare un flux
informaţional, deoarece Parlamentul are obligaţia de a lua in consideraţie si
discuţie mesajele prezidenţiale. Preşedintele este si beneficiar al unor
informaţii, atât din partea Parlamentului, cat si din partea populaţiei.
73
Ø Parlamentul adopta legi, hotărâri si moţiuni, si primeşte
informaţii din partea Guvernului si a populaţiei. Legile adoptate de Parlament pot fi:
a) Legi constituţionale, date pentru revizuirea Constituţiei;
b) Legi organice, de reglementare, privitoare la: sistemul electoral,
organizarea si funcţionarea partidelor politice; organizarea si desfăşurarea
referendumului; organizarea guvernului; regimul stării de asediu si de urgenta;
infracţiunile, pedepsele si regimul executării acestora, amnistia, sau graţierea
colectiva etc,;
c) Legi ordinare, cu caracter economic, organizatoric, civil si penal.
Ø Guvernul României adopta si emite hotărâri pentru
organizarea executării legilor, precum si ordonanţe simple sau de urgenţă, toate in
limitele si condiţiile legii.
Ø Ministerele emit ordine si instrucţiuni necesare realizării
atribuţiilor specifice fiecăruia.
F 6.2 Componentele sistemului informaţional

Componentele 1. Data –constituie o descriere (exprimată în formă convenţională) a unui
sistemului
informaţional fenomen, fapt, eveniment , acţiune care poate fi din interiorul sau din afara instituţiei.
Data este constituită dintr-un grup de simboluri, este înregistrată pe suport material şi
poate fi prelucrată manual, mecanic, electronic sau combinat.
2. Informaţia reprezintă acea dată care aduce un plus de cunoaştere şi serveşte
la luarea deciziilor. Informaţia este componenta fundamentală a sistemului
informaţional.
In cadrul sistemului administraţiei publice circula o multitudine de,
informaţii, care pot fi clasificate in funcţie de mai multe criterii:
a)După modul de exprimare, informaţiile pot fi:
• orale - expuse prin viu grai;
• scrise- consemnate pe hârtie sau diferiţi suporţi magnetici;
• audio-vizuale- cu ajutorul aparaturii speciale, calculatoare si terminale.
b) După modul de prelucrare, informaţiile pot fi:
• primare — emise direct, fără sa sufere prelucrări informa-ţionale
anterioare, care circula, in principiu, la nivelul administraţiei publice locale;
74
• intermediare - aflate in diferite faze de prelucrare şi care circula atât la
nivelul administraţiei publice centrale, cat si a celei locale;
• finale - care au suferit un anumit număr de prelucrări si se regăsesc în
decrete, hotărâri, ordonanţe si legi.
c) După modul de vehiculare, informaţiile pot fi:
• descendente - care se transmit de la nivelul administraţiei centrale către
cele locale, sub forma de decizii, instrucţiuni, legi, decrete si ordonanţe;
• ascendente - care se transmit de la nivelul administraţiei publice locale,
către cea centrală sub forma de rapoarte privind gradul de realizare al obiectivelor
precizate in diferite acte normative;
• orizontale - care se transmit intre personale încadrate in diferite
compartimente situate la acelaşi nivel al sistemului managementului administraţiei
publice.
d) După destinaţie, informaţiile pot fi:
• interne - care circula in interiorul administraţiei publice, fie centrale, fie locale;
• externe - care circula in afara componentelor acestui sistem.
e) După obligativitatea respectării, de către beneficiarul informaţiilor, acestea sunt:
• imperative - emise de către Presedentie, Parlament si Guvern;
• nonimperative - cu caracter informativ si care circula în cadru
sistemului organizatoric al administraţiei publice.
f) După natura proceselor la care se refera informaţiile, acestea pot fi: financiare,
comerciale, culturale, turistice si sportive, pentru cercetare-dezvoltare, învăţământ, asistenta
sociala etc.
g) După modul de evidenta, informaţiile pot fi: \
• de evidenta curenta - care reflecta anumite situaţii existente la un moment dat;
• statistice - care reflecta sintetic modul de realizare a principalele obiective si
activităţi economice.
Utilizarea informaţiilor in procesul de elaborare a actelor normative ca si de
transmitere a acestora către administraţia locala parcurge un circuit si/sau un flux
informaţional.
3. Circuitul informaţional indica traiectoria drumului pe care o
parcurge informaţia de la emitent la beneficiar;
75
Cost
Dimensiune Fiabilitate
FLUXUL SI
CIRCUITUL
INFORMAŢIONAL
Grad de Viteză de
încărcare deplasare
Fig. 6.1 Caracteristicile fundamentale ale fluxului si/sau circuitului

informaţional
Circuitul si/sau fluxul informaţional are anumite caracteristici (fig. 6.1)
determinate de dimensiunea, viteza de deplasare, fiabilitatea, costul si gradul de încărcare a
informaţiei.
Circuitele informaţionale pot fi clasificate după doua criterii, astfel:
a) După direcţia de vehiculare a informaţiilor, caracteristicile
emitentului si cele ale beneficiarului, circuitele informaţionale pot fi:
» verticale - stabilite intre instituţiile administraţiei publice centrale si cele
locale, intre care exista raporturi de subordonare;
» orizontale - stabilite intre posturi, compartimente si instituţii situate pe
acelaşi nivel ierarhic al sistemului administraţiei publice;
» oblice - stabilite intre instituţii ale administraţiei publice situate la niveluri
ierarhice diferite, intre care exista relaţii de subordonare.
b) După frecventa emiterii, circuitele informaţionale pot fi:
» periodice - care au grad de repetabilitate la anumite intervale de timp
(an/trimestru, semestru, luna) si care se regăsesc in rapoarte si dări de seama
statistice, solicitate de instituţiile ierarhice din cadrul administraţiei] publice;
» ocazionale - cu o frecventa aleatorie si care apar in interiorul sau in afara
instituţiilor administraţiei publice.
76
4. Fluxul informaţional reflecta volumul informaţional, cantitatea de
informaţie care circula intre emitent si beneficiar.
5. Procedurile informaţionale se refera la modalităţile de culegere,
înregistrare, transmitere si prelucrare a unor categorii de informaţii, inclusiv a
operaţiunilor care trebuie efectuate in succesiunea lor, a suporţilor pe care sunt
depozitate informaţiile si a mijloacelor de tratare a informaţiilor.
În cadrul managementului administraţiei publice, documentarea are un rol
deosebit. O documentare profunda si serioasa asupra problemelor care apar, a
modului de rezolvare, constituie baza unui sistem informaţional corect.
6. Mijloacele de prelucrare, tratare a informaţiilor. Aceste mijloace de
tratare a informaţiilor pot fi:
• manuale - prin utilizarea unor instrumente clasice, cum ar fi maşina de
scris, maşina de calcul etc.);
• mecanizate - prin folosirea unor minicalculatoare;
• automatizate - când se apelează la sisteme modeme de calcul, cum ar fi
computere, terminale, reţele de calculatoare.
Aceste mijloace de tratare a informaţiilor se folosesc pentru culegerea
înregistrarea, prelucrarea si transmiterea informaţiilor.
6.3 Funcţiile sistemului informaţional

Sistemul informaţional in managementul serviciilor publice îndeplineşte trei
funcţii de bază intre care exista strânse interdependente. Principalele funcţii ale
F sistemului informaţional din cadrul managementului administraţiei publice sunt:
Funcţiile
sistemului a) Funcţia decizională prin care sistemul informaţional asigura toate
informaţional
elementele informaţionale necesare fundamentării deciziilor.
Decizia in administraţia publica este rezultatul unui proces amplu de culegere,
înregistrare, transmitere si preluare a informaţiilor. Lipsa unor
informaţii corecte, clare si bine fundamentate duce la adoptarea unor decizii si acte
normative ineficiente sau eronate.
b) Funcţia operaţionala — prin intermediul căreia se fac operabile si
inteligibile informaţiile din actele administrative, cum ar fi: legi, decrete, hotărâri
guvernamentale, decizii etc., dar mai ales se explica modul de aplicare a acestora in
domeniile de activitate la care se refera.
77
c) Funcţia de documentare – deoarece prin intermediul sistemului
informaţional personalul angajat poate dispune de informaţiile necesare
fundamentării deciziilor care trebuie luate la orice nivel (central, - local sau
compartimente ale acestora). Trebuie de la început menţionat faptul că documentarea
in cadrul sistemului administraţiei publice are anumite parţi determinate de
documentele care se analizează. Aceste documente se pot clasifica in funcţie de
conţinut, forma, data, limba utilizata etc.
În general, documentele administrative publice se grupează in două categorii:
♦ documente folosite curent şi in mod exclusiv de funcţionarii, publici;
♦ documente folosite rar si care rămân la dispoziţia funcţionarilor din
compartimentul de documentare al fiecărei instituţii publice.
Documentarea din cadrul administraţiei publice face parte si este integrata
sistemului naţional de documentare.
6.4. Deficienţele S.I.

F Deficienţele majore sunt: distorsiunea, filtrajul, redundanţa,
Deficienţele supraîncărcarea canalelor informaţionale.
sistemului
informaţional Distorsiunea constă în modificarea parţială, întâmplător a conţinutului unei
informaţii modificate care se poate produce pe parcursul culegerii şi a transmiterii
informaţiilor de la emiţător la receptor.
Filtrajul constă în modificarea intenţionată a conţinutului unei informaţii prin
intervenţia unor persoane care sunt interesate ca receptorul să primească un mesaj
schimbat.
Redundanţa reprezintă pe de o parte existenţa unui număr mai mare de
informaţii decât sunt necesare pentru realizarea unui scop, iar pe de altă parte poate
consta în înregistrarea, transmiterea şi prelucrarea repetată a unor informaţii.
Supraîncărcarea canalelor informaţionale (de comunicaţie) reprezintă
situaţia în care volumul informaţional (a canalelor de transmitere) depăşeşte
capacitatea de transmitere a informaţiilor.
F 6.5 Principiile sistemului informaţional

Principiile Sistemul informaţional din administraţia publica funcţionează si se
sistemului
informaţional fundamentează pe următoarele principii:
78
a) Principiul conceperii si restructurării sistemului informaţional potrivit
cerinţelor specifice managementului din fiecare instituţie publica.
b) Principiul corelării strânse a sistemului informaţional cu,
organizarea structurala si cu sistemul decizional din instituţiile publice
ţinând seama de faptul ca fiecare componenta a sistemului reprezintă un
emitent si nu beneficiar de informaţie; de tipurile de relaţii organizatorice
care apar intre posturi, intre compartimente, intre instituţii si/sau autoritate
ale administraţiei publice care participa la circuitele informaţionale depinde
imaginea reţelei cu multe moduri de interferenţa.
c) Principiul unităţii metodologice de tratare a informaţiilor constituie baza
pentru asigurarea compatibilităţilor intre toate componentele sistemului
informaţional. Rezulta ca este necesara o metodologie unitara de
culegere si prelucrare a informaţiilor, de tratare si prelucrare automata a datelor.
Numai astfel sistemul informaţional poate avea un plus elerigurozitate care sa permită
funcţionarea sa corecta.
d) Principiul concentrării asupra informaţiilor esenţiale, potrivit căruia
informaţiile trebuie transmise, ori de cate ori este posibil, selectiv si operativ pentru a
contribui la fundamentarea unor decizii corecte si/sau la elaborarea unor acte
administrative esenţiale.
e) Principiul asigurării unui timp corespunzător de reacţie al componentelor
sistemului informaţional al managementului administraţiei publice, bazat pe premisa
ca diversele procese de munca si de componente ale acestui sistem au anumite
caracteristici temporale. De aceea timpul de culegere, vehiculare si prelucrare a
informaţiilor, precum si de fundamentarea documentelor administrative variază de la
o informaţie la alta.
f) Principiul asigurării unui maxim de informaţii finale dintr-un fond limitat,
care necesita o valorificare si prelucrare eficienta.
g) Principiul flexibilităţii, a modului de adaptare continua a sistemului
informaţional din administraţia publica la mediul extern. Acest principiu
necesita o permanenta reacţie a instituţiilor din administraţia publică la tot ceea ce
este nou, ca si adoptarea rapida a deciziilor oportune.
79
6.6 Tendinţe in sistemul informaţional
F În managementul administraţiei publice, sistemul informaţional
Tendinţe în
sistemul înregistrează doua tendinţe definitorii:
informaţional
a) Utilizarea prelucrării automate a datelor, si mai ales a computerele în
reţea si renunţarea la prelucrări empirice, facilitează accesul concomitent
al mai multor utilizatori din diferite compartimente la categoriile de
informaţii de care are nevoie. Astfel, cibernetica administrativa si-a luat locul
cuvenit, oferind diferiţilor funcţionari publici un set de metode si tehnici pentru
prelucrarea rapida si eficienta a informaţiei.
Apariţia informaticii administrative, care utilizata din ce in ce mai mult în
practica, poate contribui la eficienta schimbului de informaţii concretizate in
transmiteri rapide, codificarea si decodificarea informaţiilor programe de identificare
a erorilor etc.
b) Accentuarea caracterului previzional anticipativ al sistemului
informaţional al administraţiei publice poate sa răspundă rapid la nevoile
viitoare ale membrilor societăţii, la satisfacerea nevoilor publice.
Târgovişte, 2009
Bucereşti, 2004
1. Care sunt componentele sistemului informaţional?
80
2. Care sunt principalele deficienţe ale sistemului informaţional şi în ce constau
acestea?
TEMĂ DE REFLECŢIE
Reflectaţi asupra funcţiilor sistemului informaţional din instituţia

dumneavoastră.

1. Data, circuitului informaţional şi procedura informaţională sunt
componente ale sistemului informaţional al managementului serviciilor publice. Ce
alte elemente din cele prezentate mai jos sunt componente ale sistemului
informaţional:
a) postul;
81
b) funcţia;
c) mijloace de preluare a datelor;
d) informaţia;
e) ponderea ierarhică;
f)organigrama;
g) fluxul informaţional.
2. Sistemul informaţional îndeplineşte mai multe funcţii în cadrul

managementului public regăsite printre elementele prezentate în continuare:
a) funcţia documentară (de documentare);
b) funcţia de prelucrare automată a informaţiilor;
c) funcţia de informare a activităţii firmei;
d) funcţia de vehiculare a informaţiilor;
e) funcţia operaţională;
f) funcţia decizională;
3. Filtrajul, ca deficienţă a sistemului informaţional constă în:

a. modificarea neintenţionată a conţinutului informaţiilor;
b. modificarea intenţionată a mesajului informaţional,
c. modificarea conţinutului informaţiei la solicitarea managerului de nivel
superior;
d. modificarea mesajului informaţional prin transmiterea repetată a aceloraşi
informaţii
1. c, d, g. 2. a, e, f. 3. b.
82
CAPITOLUL VII
SISTEMUL DECIZIONAL
AL MANAGEMENTULUI SERVICIILOR
PUBLICE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
8. Modele de teste
Cuprins
Elemente definitorii ale deciziei in administraţia publica

Tipuri de decizii administrative
Participanţii la deciziile date la diferitele niveluri ale
administraţiei
Etapele procesului de fundamentare a deciziilor in sistemul
serviciilor publice
Abordări teoretico-pragmatice ale procesului de
fundamentare a deciziilor in administraţia publica
Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind sistemul

decizional, componentele sale, rolul şi importanţa deciziei administrative,
precum şi elementele definitorii ale acesteia.
Obiective operaţionale: Însuşirea cunoştinţelor pentru luarea

deciziei administrative în mod ştiinţific.
= 3 ore
83
CAPITOLUL VII
SISTEMUL DECIZIONAL AL MANAGEMENTULUI SERVICIILOR
PUBLICE
Analiza elementelor specifice deciziei in administraţia publica, atât la, nivel

central, cat si local, are un rol important în realizarea eficientei deciziilor care se iau.
7.1 Elemente definitorii ale deciziei in administraţia publica

Decizia administrativa este definita ca proces complex de alegere al unei
F variante decizionale din mai multe posibile in scopul realizării unui obiectiv al
Decizia
administrativă sistemelor publice si care influenţează activitatea sistemului, in ansamblul sau al
unei persoane din cadrul acestui sistem, ca si al societăţii in general. Cu alte cuvinte,
decizia administrativa, reprezintă manifestarea voinţei unui organ al administraţiei de
stat si constă dintr-o opţiune pentru realizarea unui anumit scop.
O problema deosebita care apare este modul in care se prezintă decizia
administrativa in situaţii complexe si instabile. Administraţia publica înseamnă, in
fond, exercitarea puterii executive sub un regim al puterii politice. Deci este o
activitate prin care autorităţile publice asigura, folosind prerogativele puterii publice,
satisfacerea interesului public. La nivel central, administraţia publica este constituita
de ansamblul autorităţilor care formează puterea executiva. Decizia in administraţia
publica este luată insa de către puterea publica, potrivit voinţei sale, urmând propriile
procedee si sub singura sa responsabilitate. Puterea publica este coloana vertebrala a
deciziei administrative, instituţiile publice fiind, de fapt, factori de decizie prin
competentele pe care le au, câmpul de acţiune si capacitatea lor organizaţională2.
Obiectivul acţiunii administrative reprezintă de fapt posibilitatea de realizarea
a voinţei politice a grupului social, aşa cum este determinat de puterea politica.
Voinţa politica a complexului social este formata din ansamblul mişcării politice a
societăţii prin intermediul instituţiilor publice.
F Decizia administrativă are anumite particularităţi, si anume:
Particularităţile · este rezultatul activităţii si colaborării intre diferitele persoane din
deciziiei
administrative compartimentele structurii administrative;
2
Ghete Georgeta, Dobrescu Parlagi Anton, Managementul administraţiei publice locale, Editura
Economica, Bucureşti, pag. 109
84
· necesita un volum mare de munca;
· presupune derularea unui proces in mai multe etape;
· implică responsabilitatea titularilor de posturi sau funcţii publice din
administraţie;
· este avizata de una sau mai multe persoane.
Instituţiile administraţiei publice adopta deciziile in condiţiile stabilite de lege,
cu respectarea stricta a dispoziţiilor legale.
Eficienta si valoarea unei decizii administrative depinde de:
• modul de înţelegere si rezolvare a problemei puse in discuţie;
• realismul soluţiei adoptate;
• oportunitatea soluţiei;
• îndeplinirea la timp a acţiunilor necesare in raport cu soluţia la care s-a
ajuns.
Orice decizie in administraţia publica trebuie sa îndeplinească mai multe
condiţii:
a) Sa fie fundamentată ştiinţific prin luarea in considerare a intereselor
cetăţenilor, prin studierea modalităţilor concret istorice de manifestare; de aceea,
persoanele cu competenta decizionala din sistemul publică trebuie sa aibă atât
cunoştinţe si deprinderi manageriale, cat si capacitatea de înţelegere a mecanismelor
specifice vieţii sociale.
b) Sa fie realista, ceea ce presupune fundamentarea sa pe baza unei evaluări
cat mai complete a situaţiei puse in discuţie, a conţinutului naţional, si/ sau teritorial
unde se va aplica.
c) Sa se ia în timp util si sa se adopte intr-un moment oportun, ceea ce,
impune accelerarea ritmului schimbărilor si creşterea complexităţii situaţiilor din
unitatea administrativ-teritoriala unde se aplica.
d) Sa se integreze in ansamblul deciziilor deja adoptate pentru realizarea
obiectivelor instituţiilor publice, preîntâmpinarea unor probleme dificile si
diminuarea influentelor politicului şi cele care se vor duce în viitor.
e) Sa fie oportuna, adică sa contribuie pe deplin ia realizarea scopului, pentru
care a fost emisa; oportunitatea deciziei administrative ridica problema competentei
persoanei care o da si a celei care o adopta (la nivel central sau local).
85
f) Să fie adoptată de persoana sau grupul de persoane care au împuternicire
legală;
g) Alegerea deciziei in administraţia publica se face in raport cu mijloacele si
instrumentele necesare pentru realizarea obiectivelor acesteia; amploarea unui
asemenea proces decizional depinde, pe de o parte, de lipsa posibilităţilor de a alege,
ceea ce duce la imposibilitatea luării unei decizii, si, pe de alta parte, de puterea
arbitrara a alegerii in lipsa unor norme legale, care sa guverneze acţiunea legislativa
in administraţia publica.
F Decizia in administraţia publica nu este statica, ci într-un proces continuu de

Fazele deciziei mişcare format din doua faze, si anume:
administrative
I. mişcarea inainte de a fi luată;
II. impulsionarea realizării acesteia după ce a fost adoptata si când se
văd efectele sale.
In prima faza mişcarea deciziei se descompune in doua categorii:
Ø mişcare interna, care se refera la întregul proces de elaborare a
deciziei; acest tip de mişcare interna depinde, pe de o parte, de tipul deciziei, care
poate fi: integrala, secvenţiala, provizorie, pregătitoare si definitiva, iar, pe de alta
parte, de timpul pentru care se adopta: pe termen scurt, pe termen mediu si pe termen
lung.
Ø mişcare externa, atunci când se confrunta cu forţele exterioare
sistemului in însuşi procesul de luare a deciziei.
F 7.2 Tipuri de decizii administrative

Tipuri de decizii
administrative Specificul managementului in serviciile publice a impus si o clasificare a
deciziilor din acest domeniu, in funcţie de mai multe criterii:
a) După situaţia concreta la care se refera:
¨ decizii normative, cu caracter general care se regăsesc in diferite acte
normative specifice acestui domeniu, fiind rezultatul efortului comun al mai multor
funcţionari publici;
¨ decizii individuale, date in situaţii curente de către funcţionarii publici
cu competente decizionale.
b) După nivelul ierarhic la care se dau:
86
¨ decizii la nivel superior, date de preşedinte, parlament si guvern;
¨ decizii la nivel mediu, date de instituţiile administraţiei publice la nivel
mediu (corpul funcţionarilor publici);
¨ decizii la nivel inferior, date de instituţiile si autorităţile locale.
c) După orizontul de timp la care se refera:
¨ decizii pe termen nelimitat, ce sunt fundamentate la nivel parlamentar
si guvernamental sub forma de decrete, legi, ordonanţe ele urgenta etc.
¨ decizii pe termen lung, fundamentate la nivel naţional si local;
¨ decizii pe termen mediu, fundamentate la nivel guvernamental si local;
¨ decizii curente, fundamentate la toate nivelurile sistemului
administrativ si care se refera la orizonturi scurte de timp.
d) După frecventa adoptării pot fi:
¨ decizii periodice, adoptate de către organele administraţiei de stat la
intervale regulate de timp;
¨ decizii aleatorii, adoptate la intervale neregulate de timp, greu
adaptabile la nivelul administraţiei centrale de stat;
¨ decizii unice, cu caracter excepţional, nerepetabile intr-un viitor
apropiat si care se fundamentează la nivel central si local.
e) După sfera de acţiune a decidentului pot fi:
¨ decizii integrale (neavizate), adoptate la iniţiativa decidentului fără
acordul sau avizul conducerii de la nivelul ierarhic superior, respectiv al
administraţiei centrale;
¨ decizii avizate, a căror aprobare si adoptare sunt condiţionate de
acordul conducerii de la nivelul ierarhic superior.
f) După numărul persoanelor care le fundamentează pot fi:
¨ decizii de grup, fundamentate la nivel central sau local de către un
grup de persoane din birouri, comisii sau consilii, ministere, guvern si parlament;
¨ decizii individuale, fundamentate in special la. nivel local si elaborate
de un funcţionar public in scopul rezolvării problemelor curente ale unui
compartiment sau al întregii instituţii publice.
g) După conţinutul si modificările pe care le aduc din punct de vedere
juridic pot fi:
87
¨ decizii generale, care se refera la diferitele reglementari ale unei
situaţii generale pentru crearea unui cadru juridic corespunzător managementului din
instituţiile publice;
¨ decizii specifice, prin care se acorda atribuţii unui funcţionar public,
necesare implicării sale in realizarea obiectivelor compartimentului din care face
parte sau chiar la nivelul instituţiei publice in ansamblul său;
¨ decizii date in funcţie de cererea de servicii, in beneficiul persoanelor
particulare pentru acordarea de drepturi si facilitaţi la respectivele servicii;
¨ decizii determinate de schimbările produse in structura unei instituţii
publice, pentru a conferi un anumit statut funcţionarilor publici.
h) In raport cu competenta decidentului pot fi:
¨ decizii executorii, fundamentate numai de autorităţile administrative
care au un accentuat caracter practic; aceste decizii sunt date de primul, ministru,
miniştrii de stat, prefecţi si primari, precum si de şefii din diferite compartimente;
¨ decizii de administrare, cu caracter teoretic şi care vizează procesul de
management în general.
i) După modul de cunoaştere a mediului în care se va lua decizia:
♦ decizii luate în condiţii de certitudine;
♦ decizii luate în condiţii de incertitudine
♦ decizii luate în condiţii de risc
Condiţia hotărâtoare pentru aplicarea unei decizii este fundamentarea sa
juridică.
F 7.3. Participanţii la deciziile date la diferitele niveluri ale administraţiei

Participanţii la Decizia administrativă este rezultatul activităţii şi colaborării între mai multe
decizii
persoane, fiecare cu rolul său în procesul de culegere a informaţiei, analiză,
fundamentare, alegere şi adoptare. Procesul decizional în sistemul administraţie
publice presupune luarea în considerare a unor particularităţi rezultate din specificul
instituţiilor publice din acest domeniu. Din acest punct de vedere, este necesară
evidenţierea a două categorii de participanţi la fundamentarea şi adoptarea deciziilor:
(I) în funcţie de modul de implicare al funcţionarilor publici şi (II) nivelul ierarhic la
care se situează în structura sistemului administrativ.
88
(I) în funcţie de modul de implicare în procesul decizional, se pot întâlni
următorii participanţi:
¨ funcţionari publici implicaţi direct;
¨ funcţionari publici implicaţi indirect;
¨ cetăţeni consultanţi;
¨ specialişti implicaţi direct şi indirect.
Primele două categorii sunt cei care decid să-şi asume direct răspunderea
pentru decizia dată şi adoptată. Cea de-a doua categorie sunt consultanţi, răspunderea
lor fiind indirectă prin intermediul avizelor şi propunerilor făcute.
(II) În funcţie de nivelul ierarhic pe care se situează în structura
administrativă:
¨ funcţionari publici din administraţia centrală, formaţi din
conducători de instituţii şi compartimente care au drept de decizie şi adoptare a
respectivelor decizii la nivel naţional;
¨ funcţionari publici din administraţia locală care iau decizii la nivel
teritorial.
Nivelul deciziei administrative se stabileşte în funcţie de responsabilitatea şi
de modul de formulare a deciziei. La nivel naţional, responsabilitatea emiterii unei
decizii revine ministrului, iar la nivel local, prefectului şi primarului.
La luarea deciziei in administraţia publica participa grupuri de oameni situaţi
pe niveluri diferite si cu atribuţii, mijloace si instrumente variate de lucru. Aceste
grupuri se compun din:
¨ oameni politici: parlamentari, miniştrii, conducători din instituţii
centrale de specialitate si consilieri locali;
¨ conducători ai unor instituţii publice sau societăţi (cu proprietate)
mixte, de interes general;
¨ corpul de funcţionari publici din administraţia centrala sau locala;
¨ cetăţenii la care se face apel pentru elaborarea unor anumite decizii.
Rolul acestor persoane în ceea ce priveşte luarea unor decizii in administraţia
publica este statuat intr-un cadru legal stabilit de Constituţie, astfel:
¨ Parlamentul desemnează scopurile de interes general si, in acelaşi
timp, este o sursa de decizii administrative;
89
¨ Guvernul joaca un rol important in elaborarea deciziilor
administrative. De fapt, puterea executiva joaca un rol dublu in elaborarea deciziilor
determinat de rolul ministrului ca om politic si, in acelaşi timp, conducător al unui
minister. Ca om politic, ministrul trebuie sa-si facă cunoscute scopurile de interes
general, iar in calitate de conducător trebuie sa elaboreze, dar si sa aplice decizia (fig.
7.1).
Nivelul
conduceri
Nivelul Constituţie politice
decizional din Legi
administraţia Proiecte de
decizii Norme
centrală şi
locală Decizii Nivelul
corpului
funcţionarului
Proiecte de decizii, Legi public
Nivelurile informaţii, con-
deciziei cluzii privind Norme
Nivelul
administrative aplicarea Decizii
deciziei administraţiei
publice
locale
Fig 7.1. Nivelurile deciziei administrative
7.4. Etapele procesului de fundamentare a deciziilor in sistemul

serviciilor publice
F Procesul de fundamentare a deciziei in administraţia publica este
Etapele procesului
de fundamentarea complex si parcurge opt etape distincte, astfel:
a deciziei
administrative
1. Iniţierea deciziei, etapa care consta din crearea unui cadru care sa determine
formularea unei decizii. Acest cadru, la rândul sau este format din iniţiativele
decizionale care aparţin atât emitentului, cat si unor factori exogeni, cum ar fi de
exemplu deciziile care se iau pentru satisfacerea mai multor nevoi sociale.
2. Definirea obiectivului decizional si a mijloacelor de realizare a acestuia în
funcţie de nevoia sociala existenta la un moment dat; in acest
scop este necesara identificarea modalităţilor si mijloacelor necesare in
raport cu gradul de prioritate in rezolvarea urgenta a unor nevoi sociale, indiferent de
90
stadiul la care s-a ajuns in procesul de elaborare a unei decizii in administraţia
publica.
3. Documentarea riguroasa in scopul formulării unei decizii corecte, ceea ce
presupune un proces atent, amplu si complex de culegere a unor informaţii realiste,
bazate pe realizările concrete din domeniul respectiv;
aceasta presupune alegerea celor mai eficiente mijloace pentru identificarea
informaţiilor si stabilirea corecta a obiectivului de îndeplinit.
4. Selectarea si analiza informaţilor culese, care trebuie corelate cu obiectivul
decizional urmărit; se vor retine numai acele informaţii care asigura realizarea unei
eficiente maxime cu minimum de cheltuieli in condiţiile satisfacerii complete a
cerinţei sociale generatoare a respectivei decizii.
5. Conturarea soluţiilor si analiza alternativelor decizionale, ceea ce
presupune utilizarea unor metode si tehnici specifice; conturarea unor soluţii
clare, bine formulate pentru realizarea problemei decizionale respective este
o etapa deosebit de importanta in funcţie de care se stabilesc si resursele
materiale, umane, financiare si informaţionale necesare realizării procesului
decizional respectiv.
6. Adoptarea deciziei este un proces complex si amplu care presupune, in
primul rând, alegerea variantei decizionale care corespunde cât mai bine scopului
urmărit; mai întâi sunt transmise la timp propunerile de alternative decizionale tuturor
membrilor care participa la procesul de fundamentare a deciziei, propuneri care sunt
analizate si eventual modificate; se trece apoi la deliberarea diferitelor variante în
cadrul organelor de decizie, fiecare membru trebuind sa-si formuleze opinia in legătura
cu propunerile făcute; pe baza confruntării diferitelor propuneri se alege o varianta
considerata optima care trebuie argumentata in funcţie de nevoia sociala pentru care se
ia decizia; in final, se adopta acea decizie care este considerata optima.
7. Urmărirea aplicării si respectării deciziei administrative de către
persoane specializate sau de instituţii publice care au funcţia de control al
sistemului administraţiei publice la nivel central si local. Decizia adoptata devine
obligatorie, neexecutarea sa implicând aplicarea unor sancţiuni prevăzute de lege
pentru cei vinovaţi. In întreg procesul de urmărire a executării deciziei se are in
vedere oportunitatea acesteia, modul in care este executata, de către cine este adusa la
91
îndeplinire, controlul modului de îndeplinire pentru a se observa in ce măsura
corespunde scopului pentru care a fost data.
8. Formularea concluziilor rezultate prin aplicarea deciziei
administrative deoarece pot apare modificări si chiar amendări ale acelor
decizii care nu corespund scopului pentru care au fost date. Totodată se pot
formula si concluzii care se refera la procedurile folosite pentru aplicarea
deciziei, daca au fost sau nu corecte, daca au contribuit la realizarea scopului
pentru care a fost adoptata respectiva decizie etc.
7.5. Abordări teoretico-pragmatice ale procesului de

fundamentare a deciziilor in administraţia publica
Procesul de fundamentare a deciziilor in administraţia publica este complex si
trebuie abordat, in opinia lui Rosenbloom, din trei perspective: managerială, politica
si legislativa3.
A. Abordarea manageriala consta din proiectarea unui sistem care sa ofere
F posibilitatea alegerii din mai multe alternative decizionale pe cea
Abordarea
managerială
considerata oportuna, in condiţiile in care funcţionarii publici sunt informaţi si cunosc
criteriile de selectare a respectivei variante decizionale. Un asemenea tip de abordare
se concretizează prin:
¨ accentuarea pronunţata a posibilităţilor de raţionalizare a procesului
decizional;
¨ identificarea alternativelor decizionale cele mai eficiente din punct de
vedere economic;
¨ atragerea in procesul decizional a funcţionarilor publici care au
capacitate manageriala;
¨ formarea unei culturi organizaţionale in sistemul administraţiei
publice;
¨ autoritatea managerului in luarea deciziei oportune si derularea
procesului decizional;
¨ identificarea ierarhiei naţionale in administraţia publica in raport cu
calităţile si competentele funcţionarilor publici;
3
Rosenbloom D. H., Public Administration, Understanding Management, Politics and Law in the
Public Sector, Randow House, New York, 1986, pag. 392
92
¨ posibilitatea formalizării procesului de fundamentare a deciziilor prin
utilizarea formelor standardizate in solicitarea informaţiilor necesare si
in prezentarea deciziilor;
¨ alegerea unor decidenţi abili in selectarea alternativei decizionale;
¨ accentuarea rolului managerului in procesul de fundamentare a
deciziilor.
Un asemenea tip de abordare este uneori limitata de cultura instituţiei publice
respective, cultura care se formează in fiecare organizaţie din administraţia publica cu
influente politice semnificative.
In literatura americana4 este prezentat un anumit model de abordare
manageriala numit "acordul raţional-comprehensiv de fundamentare a deciziilor",
care are următoarele caracteristici mai relevante:
¨ obiectivul principal ii constituie obţinerea eficientei maxime in
procesul decizional;
¨ elaborarea unui program eficient si raţional;
¨ specializarea permanenta a funcţionarilor publici;
¨ identificarea costului real de aplicare a deciziei;
¨ fundamentarea deciziilor in trei etape succesive, si anume:
- etapa I - în cadrul căreia trebuie identificate si formulate circlaritate
obiectivele politicii specifice managementului* administraţiei publice care trebuie
cunoscute si consemnate;
- etapa a II-a - când, pe baza modalităţilor de realizare a obiectivelor stabilite
anterior, sunt formulate alternativele) decizionale in scopul anticipării consecinţelor
aplicării fiecăreia, pentru ca in final sa se identifice modul de fundamentare a fiecărei
decizii;
- etapa a IlI-a - alegerea variantei decizionale oportune din cele posibile, in
scopul maximizării eficientei procesului decizional.
Acest model are anumite avantaje, dar si dezavantaje, astfel:
Avantaje Dezavantaje
4
Lindblom Charles, The Science of Muddhing Throngh, Addministiative Administra'ion Reviaw.
nr.___, Simon Herbert, Administrative Behavior___, Altshuler Alan and Thonias Hatman, The Politics
of the Federal Bureaucrocy______
93
• este amplu si oferă posibilitatea • nu corespunde întotdeauna cu
modalităţilor de realizare a politica guvernamentala de
obiectivelor; fundamentare a deciziilor;
• facilitează modalităţile de • necesita un timp mai mare de
identificare a variantei oportune; identificare a posibilităţilor de rea-
• este benefic pentru funcţionarul lizare a deciziilor cele mai, efici-
public, in sensul ca acesta poate sa-si ente;
folosească experienţa si capacitatea • presupune costaţi ridicate, ca si
manageriala. specializarea funcţionarilor
publici din cadrul respectivei
instituţii.
B. Abordarea politica numita si modelul creşterii sau modelul

F dezvoltării5, care ia in considerare influenta factorului politic asupra procesului
Abordarea
politică decizional din administraţia publica. O asemenea abordare
porneşte de la premisa ca obiectivele politicii in acest domeniu suni: generale
si pot fi adesea determinante in obţinerea consensului in aplicarea
programelor administrative la orice nivel. Acest tip de abordare se bazează
de altfel, pe consensul politic in formarea si derularea unor pachete de
programe in funcţie de costul pe care ii implica aplicarea acestora.
Un asemenea tip de abordare se desfăşoară in trei etape:
• etapa I - când sunt definite obiectivele in raport cu posibilităţile reale ale,
instituţiei publice, ca si modalităţile de realizare ale acestor obiective in funcţie de
obiectivul politicii din administraţia publica;
• etapa a Il-a - considerata ca un test pentru ajungerea la un consens
asupra politicii si modalităţilor de implementare a pachetelor de
programe, ca si pentru identificarea variantei decizionale oportune.
Rezulta ca, in acest tip de abordare, eficienta si raţionalitatea sunt înlocuite cu
reprezentativitatea si responsabilitatea in alegerea variantei decizionale oportune, ca
si a modului de realizare a acesteia;
• etapa a III-a - in care are loc fundamentarea deciziei acceptata ca optimă.
5
Lindbloom Charles, The Science of Muffling Though, Amitzai Etzioni, "Mincd-Scaning: The Third
Approoch so Decision makns, New York, 1992, pag. 362
94
Acest model are anumite limite, datorate următoarelor cauze:
• pluralismul, care generează formarea unor grupuri de interese, fiecare
dorind sa aibă influenta asupra unor instituţii publice, ceea ce îngreunează procesul de
coordonare a acestei instituţii;
• modificările in politica administrativa care pot duce la apariţia unor
consecinţe grave si neprevăzute;
• ciclicitatea procesului electoral si, implicit, a politicii de fundamentare a
deciziilor in administraţia publica;
• ambiguitatea obiectivelor, care face ca funcţionarii publici sa repete anumite
procese înainte de derularea celor noi.
Principalul avantaj al acestui model este dat de reprezentativitate,
responsabilitate si obţinerea consensului politic.
C. Abordarea legislativa a procesului decizional, care implica
F fundamentarea deciziei prin adjudecare, adică prin elaborarea unor reguli si proceduri
Abordarea
legislativă formalizate pentru identificarea situaţiilor, intereselor partidelor de la putere si din
opoziţie si corelarea intereselor politice cu legislaţia in domeniu in scopul realizării
interesului naţional.
Adjudecarea este de doua tipuri:
• prospectiva, care implica modificări in serviciile oferite de companii
din domeniul transportului, radioului si televiziunii;
• retrospectiva, in cazul apariţiei unor abateri de la regulile si legile
după care se conduc organizaţiile administraţiei publice, dar mai ales in cazul in care
se înregistrează plângeri sau reclamaţii împotriva acestor instituţii.
Acest tip de abordare a deciziilor administrative presupune:
♦ luarea in considerare a interesului public pe termen lung in scopul
creării cadrului legislativ care sa permită cunoaşterea si satisfacerea respectivului
interes;
♦ identificarea situaţiilor ce apar la un moment dat;
♦ cunoaşterea intereselor partidelor de la putere si din opoziţie;
♦ adoptarea continua a cadrului legislativ la nevoile sociale generale etc.
95
Principalele limite ale abordării legislative a procesului decizional sunt
determinate de: consumul de timp, limitarea numărului de participanţi din afara
sistemului etc.
Cele trei tipuri de abordări ale procesului decizional sunt specifice
managementului public american, dar se regăsesc si in multe tari membre ale U.E.
Târgovişte, 2009
Bucereşti, 2004
1. Care sunt cerinţele ce trebuiesc respectate de decizia administrativă?
96
2. Care sunt etapele parcurse la fundamentarea deciziei administrative?
TEMĂ DE REFLECŢIE
Reflectaţi asupra modului de fundamentare a deciziei administrative

într-o instituţie publică.
97

1. Se dă următoarea situaţie: „Consiliul de conducere întrunit în şedinţa din 10
Feb. a.c. hotărăşte numirea D-lui I.P. în funcţia de director adjunct în locul
domnului I.G., în vederea realizării programului de restructurare. Numirea
este valabilă începând cu 15 Feb. a.c. Răspunde: directorul general al instituţiei,
G.I.”
Arătaţi dacă decizia adoptată este completă (formulată corespunzător):
a. nu, pentru că nu se evidenţiază modalitatea de realizare a obiectivului;
b. nu, pentru că nu este precizat decidentul;
c. nu, pentru că nu precizează obiectivul decizional;
d. da;
e. nu, pentru că nu se precizează perioada de aplicare a deciziei.
2. Ce cuvânt (cuvinte) trebuie introdus (e) în locul liniei punctate din fraza:
„Adoptarea unei decizii de către persoana sau grupul de persoane ce au
competenţa necesară” exprimă conţinutul cerinţei de raţionalitate numită …………..
deciziei:
a. oportunitate;
b. fundamentare ştiinţifică;
c. „împuternicirea”;
d. clară şi concisă;
e. formularea corespunzătoare.
1. d.
2. c.
98
CAPITOLUL VIII
METODE ŞI TEHNICI SPECIFICE
MANAGEMENTULUI ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
8. Modele de teste
Cuprins
Metode de executare
Metode de organizare şi funcţionare
Metode de cercetare
Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind metodele

şi tehnicile de management utilizate în instituţiile publice.
Obiective operaţionale: Însuşirea modului de stabilire a

metodei de management, cea mai eficientă, într-o instituţie publică.
= 3 ore
99
CAPITOLUL VIII
METODE ŞI TEHNICI SPECIFICE
MANAGEMENTULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
In domeniul managementului serviciilor publice apar o paletă largă de

probleme care necesita utilizarea unor metode si tehnici adecvate.
Metodele in managementul administraţiei publice reprezintă un ansamblu
de modalităţi de realizare a obiectivelor instituţiilor, specifice unui
domeniu, un instrument utilizat pentru realizarea acestor obiective, un mod organizat
de gândire si acţiune pentru obţinerea unor efecte economice maxime cu eforturi
minime.
În funcţie de modul de realizare a obiectivelor în literatura de specialitate 6 s-
au identificat trei grupe de metode (fig. 8.1), şi anume:
Ø Metoda de executare
F Ø Metoda de organizare si funcţionare
Metodele de
management
TIPURI DE METODE
METODE DE METODE DE ORGANIZARE METODE DE

EXECUTARE ŞI FUNCŢIONARE CERCETARE
• Metoda constrângerii • Analiza diagnostic
• Metoda convingerii • Metode de organizare ştiinţi- • Simularea analizei
• Metoda cointeresării fică • Construirea diagra-
• Şedinţa mei cauză-efect
• Conducerea eficientă • Alte metode
• Valorificarea experienţei în
muncă
• Structurarea eficientă a pro-
gramului funcţionarilor publici
Ø Metoda de cercetare
Figura 8.1.
6
Brezoianu D. Ştiinţa administraţiei, Universitatea Bucureşti, 1991, pag. 98.
100
8.1. Metode de executare
F În sistemul serviciilor publice sunt aplicate metode, de executare specifice, aşa
Metode de
executare cum sunt prezentate în fig. 9.1.
a) Metoda constrângerii, aplicata in special in regimurile totalitare fiind un
instrument de dominare de către o minoritate sociala a majorităţi populaţiei, lipsita de
drepturi si care opune rezistenta tacita executării unor decizii.
Metoda constrângerii este principala metoda de executare a deciziilor
administrative ale statului totalitar, in general. Totuşi, aceasta metoda se
aplica frecvent si in statele cu regimuri politice democratice, atunci când
apar abateri de la normele si regulile specifice cadrului legislativ ce
funcţionează in instituţiile publice, mai ales atunci când funcţionarii publici
nu au pregătirea necesară, nu vor sa aplice anumite decizii sau când anumiţi
cetăţeni nu respecta acest cadru normativ-legislativ.
b) Metoda convingerii este folosita in tarile cu regim democratic unde
statul apară si promovează interesele cetăţenilor si acţionează pentru
creşterea bunăstării materiale si spirituale a societăţii. La aceste state deciziile date de
administraţia publica trebuie sa fie respectate si executate, de buna voie de
funcţionarii publici si membrii societăţii în propriul lor interes. In cazul neexecutarii
acestor decizii se aplica metoda de constrângere si executare silita.
Metoda convingerii presupune un proces de informare continua a cetăţenilor si
funcţionarilor publici implicaţi direct sau indirect in luarea sau executarea anumitor
decizii, funcţionari care sunt interesaţi de conţinutul unor acte administrative. In
aplicarea acestei metode un rol primordial revine mass-mediei scrise sau audio-
vizuale.
c) Metoda cointeresării este aplicata prin acordarea de recompense
materiale unor funcţionari publici care obţin, realizări deosebite in domeniul lor de
activitate. Aceasta metoda presupune elaborarea unui sistem de indicatori pentru
sensibilizarea angajaţilor din instituţiile publice, ca şi pentru aplicarea unor mijloace
coercitive pentru determinarea unor persoane să respecte deciziile din administraţia
publică, în concordanţă cu prevederile cadrului normativ legislativ.
101
8.2. Metode de organizare şi funcţionare
F În literatura de specialitate7 sunt cunoscute cinci metode si/sau instrumente de
Metode de
organizare şi
organizare a activităţii instituţiilor din administraţia publică si anume:
funcţionare a) Metoda organizării raţionale a activităţilor administrative prin care se
identifica modul in care trebuie sa se desfăşoare aceste activităţi, conform
obiectivelor managementului administraţiei publice la orice nivel. Această
metodă presupune, pe de o parte, conceperea unui plan de activităţi orientat
către realizarea obiectivelor sociale si detalierea activităţilor care să susţină
îndeplinirea misiunii sociale a fiecărei instituţii, iar, pe de altă parte conceperea unor
planuri generale de activitate pe ansamblul sistemului administraţiei publice si a unor
planuri detaliate pentru fiecare instituţie publica, in scopul coordonării întregii
activităţi pentru realizarea obiectivelor propuse la nivelul fiecărei instituţii
componente.
b) Metoda şedinţei consta, in esenţa, in utilizarea şedinţei din instituţiile
publice, la care participa angajaţii din sistemul administraţiei publice, pentru
soluţionarea unor probleme decizionale, informaţionale, de analiza si de cercetare. In
cadrul şedinţei sunt consultaţi managerii din instituţiile publice si se transmit
informaţii, sunt adoptate decizii si se primesc informaţii asupra modului de
îndeplinire a vechilor decizii. Metoda şedinţei implica parcurgerea a patru etape in
cadrul cărora trebuie respectată anumite reguli, astfel:
In etapa de pregătirea şedinţei este necesară:
• înscrierea pe ordinea de zi a maximum trei probleme;
• formularea clara a problemelor si a obiectivelor acestora;
• desemnarea anticipata a persoanelor care organizează şedinţa, întocmirea
materialelor necesare care trebuie sa fie prezentate sintetic, sa cuprindă informaţiile
necesare pe care sa le pună la dispoziţia celor ce participa la respectiva şedinţa;
• invitarea unor persoane implicate in mod direct la problemele puse in
discuţie;
• stabilirea anticipata a locului de desfăşurare a şedinţei, inclusiv a
persoanelor ce consemnează discuţiile care vor avea loc in cadrul respectivei şedinţe.
In etapa de deschidere a şedinţei se impune:
7
Brezoianu D. op. cit. pag. 120.
102
• respectarea orei de începere si formularea clara a obiectivelor acestei
şedinţe;
• stabilirea duratei totale de desfăşurare a şedinţei (maxim 3 ore), inclusiv a
duratei unei luări de cuvânt;
• prezentarea cuvântului introductiv in maxim 3-5 minute "'
În etapa de desfăşurare a şedinţei trebuie respectate:
• preîntâmpinarea si soluţionarea cu tact a eventualelor probleme ce pot apărea
pe parcursul derulării şedinţei;
• intervenţia celui ce conduce şedinţa când se prelungesc luările de cuvânt
pentru evitarea speculaţiilor si a unor probleme colaterale şi inutile;
• încadrarea in durata de timp stabilita iniţiala pentru şedinţa prin
respectarea timpului acordat fiecărui orator;
In etapa de închidere a şedinţei:
• prezentarea in final de către cel care conduce şedinţa a unor concluzii clare
si a unor idei noi in maxim 10 minute;
• transmiterea in scris a celor mai relevante informaţii, precum si a deciziilor
luate.
Metoda şedinţei se aplica in mod deosebit pentru parlament, şedinţe
care au caracter de informare, de analiza si de luare a deciziilor, la care, de
obicei, participa si primul ministru si preşedintele statului.
c) Metoda conducerii eficiente consta dintr-un ansamblu de elemente
referitoare la modul de desfăşurare a unor activităţi eficiente de către funcţionarii si
managerii din instituţiile publice, care trebuie sa aibă calităţi morale, capacitate
manageriala, cunoştinţe din domeniul economic, sociologic si psihologic. O
conducere eficienta implica o buna cunoaştere a realităţii sociale si a intereselor
sociale pentru identificarea si stabilirea obiectivelor instituţiilor publice. .
Managerii din administraţia publica trebuie sa aibă aptitudini specifice acestui
domeniu, cum ar fi: capacitate de înţelegere a omului cu toate problemele cu care se
confruntă şi pe care i le aduce la cunoştinţă, talent de comunicare si de abordare a
diferitelor probleme, răbdare pentru ascultarea tuturor necazurilor si problemelor,
talent pedagogic si compatibilităţi psihologice cu toţi colegii.
Metoda conducerii eficiente presupune posedarea de către manager a
talentului de selectare a funcţionarilor publici după criterii specifice, în funcţie de
103
pregătirea de specialitate si manageriala a acestora, capacitatea de comunicare, direct
si indirect, atât cu şefii ierarhici, cât şi cu subordonaţii.
d) Metoda valorificării experienţei in munca, care are ca sursă utilizarea
funcţionarilor publici cu experienţa îndelungata intr-un anumit domeniu al
administraţiei publice. Folosirea funcţionarilor publici cu experienţa îndelungata in
efectuarea unor activităţi, imprima calitate proceselor din domeniul administraţiei
publice, abilitate in conducere şi realizarea sarcinilor ce le revin. Totuşi, aceasta
metoda poate avea şi anumite efecte negative datorate rutinei, comodităţii, executării
mecanice a unor operaţiuni etc. Rutina este de fapt cea care influenţează cel mai mult
pe vechii funcţionari publici care au tendinţa de a deveni autoritari, incapabili la
autocritica, nu-si recunosc greşelile si încearcă să rezolve orice problemă numai aşa
cum doresc ei, ceea ce duce la decizii incorecte. Pentru eliminarea acestor efecte
negative, si mai ales a rutinei, este necesară folosirea experienţei lor pentru
îmbunătăţirea muncii si introducerea unor noi metode de îndeplinire a sarcinilor care
sa-i determine pe respectivii funcţionari sa se autodepăşească, sa se adapteze continuu
la tot ceea ce este nou.
Folosirea metodei valorificării experienţei înseamnă încurajarea
funcţionarilor din administraţia publica la valorificarea propriului potenţial
profesional obţinut in timp, la dezvoltarea capacităţii creative, la creşterea
calităţii actelor decizionale din acest domeniu.
e) Metoda structurării eficiente a programului funcţionarilor publici a apărut
ca urmare a specializării acestora, deoarece timpul de lucru este de multe ori prelungit
peste programul normal de lucru, de multe ori datorita utilizării necorespunzătoare a
acestuia. Se ştie că in managementul public informaţiile au un rol deosebit, si pun
anumite probleme legate, pe de o parte, de asigurarea corectitudinii culegerii, iar, pe
de alta parte, de valorificarea acestora in fundamentarea deciziilor si implementarea
lor in sistemul administraţiei publice. Rezolvarea, acestor probleme impune
structurarea corecta a programului de lucru, adică asigurarea condiţiilor,
corespunzătoare de desfăşurare a activităţilor la unele locuri de muncă necesare
executării respectivelor sarcini. Desfăşurarea unui program de lucru, corespunzător
pentru un funcţionar public presupune confort, climat deschis de lucru, dotat cu cele
mai moderne metode, echipament, recompense, adecvate etc.
104
Programul de lucru trebuie structurat atât anual cat si trimestrial,
lunar si zilnic, astfel încât sa existe un raport optim intre consumul efectiv de
energie pentru realizarea sarcinilor de munca si timpul necesar refacerii
forţei de munca (de odihnă si recreare). Un raport optim permite prevenirea
apariţiei oboselii exagerate si premature a personalului din administraţia publica.
Principalele cauze ale oboselii personalului din administraţia publica sunt:
* monotonia si lipsa de interes pentru activitatea pe care o face;
* condiţiile organizatorice nepotrivite de la locul de munca;
* tensiuni nervoase etc.
Utilizarea unei structurări eficiente a programului de lucru al funcţionarului
public necesita cunoaşterea influentei factorilor care duc la solicitarea fizica si
nervoasa a acestora, a mediului in care îşi desfăşoară activitatea, a cauzelor o
determina starea de oboseala, dar, mai ales, a factorilor psiho-sociali ce determina un
anumit comportament managerial.
F 8.3. Metode de cercetare

Metode de Dintre metodele de cercetare cunoscute, analiza diagnostic este mai indicata
cercetare
in sistemul managementului administraţiei publice. Societatea contemporana se
concretizează prin schimbări rapide si, de multe ori profunde, care duc la necesitatea
adaptării continue a sistemului administraţiei publice la noile cerinţe a reorganizării
acestuia potrivit noilor condiţii. De aceea, efectuarea analizei diagnostic este necesara
ori de cate ori apar anumite schimbări in sistemul administraţiei publice.
O asemenea metoda impune parcurgerea a patru etape.
• documentarea asupra domeniului supus analizei;
• interpretarea datelor si informaţiilor culese pe baza diagramei cauza-efect;
• identificarea si analiza punctelor forte şi a celor slabe;
• prezentarea propunerilor de îmbunătăţire a activităţii.
a) Etapa de documentare asupra domeniului, supus cercetării, când este

necesara atunci când observarea si culegerea datelor se refera la:
• structura instituţiei publice respective ca si a relaţiilor sale cu organul
ierarhic si cu publicul;
105
• componentele sistemului informaţional al respectivei instituţii publice'
inclusiv a circuitelor si fluxurilor informaţionale;
• sistemul decizional adoptat, eficienta acestuia, a metodelor si tehnicilor
folosite in procesul decizional;
• stilul de conducere si a climatului de munca unde îşi desfăşoară
activitatea funcţionari: publici. Aceste date sunt supuse unei analize
detaliate pentru verificarea veridicităţii lor;
b) Etapa de interpretare realistă a datelor si informaţiilor, a cauzelor care au
generat situaţii negative sau pozitive în stilul şi metodele de muncă ale funcţionarilor
publici.
c) Etapa de identificare si analiza a punctelor forte si punctelor slabe ale
activităţii din cadrul sistemului administraţiei publice, ceea ce presupune analiza pe
categorii de informaţii si date culese, ca si pe structuri organizatorice, pentru a se
releva stilul de conducere (eficient sau ineficient) al funcţionarilor publici cu funcţii
de conducere, inclusiv climatul în care îşi desfăşoară activitatea in respectiva
instituţie.
d) Etapa de formulare a propunerilor de restructurare si perfecţionare a
activităţilor, inclusiv prezentarea lor. Este o etapă laborioasă si presupune
identificarea, in primul rând, a cauzelor care au determinat anumite probleme critice
si dificile, iar in al doilea rând, a situaţiilor pozitive cu efecte benefice asupra
activităţii instituţiei respective.
Analiza diagnostic are ca scop, in primul rând, diminuarea pana la eliminare a
punctelor slabe identificate si, in al doilea rând, dezvoltarea si perfecţionarea
punctelor forte, pentru ca in final sa se facă propuneri de redresare, restructurare
si/sau perfecţionare a activităţii.
În finalul analizei trebuie făcute consideraţii pertinente asupra
acesteia, a eficientei instituţiei cercetate, ca si a eficientei analizei (raportul
rezultatele obţinute - cheltuielile efectuate).
F Alte metode de management:

Alte metode Brainstormingul (asaltul de idei); Tabloul de bord
Metoda Delphi Metoda Philiph 66
Metoda scenariilor
106
Târgovişte, 2009
Bucereşti, 2004
1. Care sunt cele mai utilizate metode de management în instituţiile publice ?
TEMĂ DE REFLECŢIE
Reflectaţi asupra modului de diagnosticare a unei instituţii publice.
1. Care din următoarele metode sunt specifice domeniului public:

a. metoda diagnosticării;
b. metoda constrângerii;
107
c. metoda şedinţei;
d. metoda convingerii;
e. metoda cointeresării;
f. metoda Delphi;
g. metoda evaluării;
h. toate sunt corecte.
2. Realizarea unui studiu de diagnosticare implică mai multe etape. Alegeţi-le

din enumerarea prezentată în continuare.
1. prezentarea caracteristicilor tipologice ale instituţiei
2. documentarea preliminară;
3. identificarea şi interpretarea simptomelor semnificative;
4. precizarea cauzelor care provoacă disfuncţionalităţi (puncte slabe)
5. precizarea cauzelor care provoacă punctele forte;
6. evidenţierea cauzală a principalelor puncte forte;
7. stabilirea disfuncţionalităţilor şi a cauzelor care le generează;
8. elaborarea de recomandări;
a. 1-2-3-4-5
b. 1-3-6-7-8
c. 1-2-4-5-8
d. 2-3-6-7-8
e. 2-3-4-5-8
1. h.
2. d.
108

Managementul Serviciilor PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Managementul Serviciilor PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

UVT MANAGEMENTUL SERVICIILOR

Suport de curs – învăţământ la distanţă

F = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL

= INFORMA II SUPLIMENTARE PUTE I GĂSI PE PAGINA

1. Capitolul I. Managementul serviciilor publice

2. Capitolul II. Sistemul serviciilor publice din

3. Capitolul III. Principalele relaţii care se stabilesc

4. Capitolul IV. Agenţii economici prestatori de servicii

5. Capitolul V. Sistemul organizatoric al

6. Capitolul VI. Sistemul informaţional al

7. Capitolul VII. Sistemul decizional al

8. Capitolul VIII. Metode şi tehnici specifice

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind conceptul

 Obiective operaţionale: Însuşirea modului de determinare a

1.2. Caracteristici ale managementului public

Caracteristici ale managementului public

CARACTER CARACTER CARACTER

Figura 1. Caracteristicile managementului public

1.3. Principiile managementului public

Principiul Conducerii Unitare

Principiul Conducerii Autonome

Principiul Perfecţionării Continue

Figura 2. Principiile managementului public

1.3.2. Principiul conducerii autonome

F 1.3.3. Principiul flexibilităţii

F 1.3.4. Principiul restructurării

F 1.3.5. Principiul perfecţionării continue

F 1.3.6. Principiul legalităţii

1.4. Funcţiile managementului public

F Funcţiile managementului public sunt :

Figura 3. Funcţiile managementului public

EMITENT CANAL de RECEPTOR

Figura 4. Procesul de comunicare

Prin feed-back comunicarea este un proces în ambele sensuri.

INTERESUL PUBLIC PUTEREA PUBLICĂ AUTORITATEA

Figura. 5. Elementele caracteristice managementului public

Sistemul de management public are următoarea componenţă (figura 6):

1.6. Serviciul public (definiţie, caracteristici)

Ansamblul activităţilor autorizate de administraţie pentru a satisface

Servicii publice industriale şi comerciale

Servicii publice la realizarea cărora nu

Servicii publice monopolizate

Figura 7. Criterii de clasificare a serviciilor publice

1. Constanţa Popescu, Managementul serviciilor publice, Ed. UVT,

1. Care sunt caracteristicile şi principiile managementului public?

Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.

Care din combinaţiile de mai jos exprimă principii ale managementului

3. Care din caracteristicile prezentate mai jos aparţin managementului

 Conceptul de sistem de servicii publice şi caracteristicile

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind sistemul

 Obiective operaţionale: Însuşirea modului de determinare a

2.1 Conceptul de sistem de servicii publice şi caracteristicile generale ale

Identificarea unui serviciu public presupune luarea în considerare a trei

2.2. Tipologia serviciilor publice

SĂNĂTATE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

ALTE ACTIVITĂŢI DE SERVICII COLECTIVE,

ALE PERSONALULUI ANGAJAT

2.3 Serviciile publice centrale şi locale din România

2.3.1. Categorii de instituţii prestatoare de servicii publice centrale

1. Constanţa Popescu, Managementul serviciilor publice, Ed. UVT,

1. Care sunt caracteristicile sistemului serviciilor publice?

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind conceptul

Obiective operaţionale: Însuşirea modului de determinare a

Conceptul de sistem de servicii publice şi caracteristicile

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind sistemul

Obiective operaţionale: Însuşirea modului de determinare a

Relaţiile dintre autoritatea de vârf a administraţiei publice şi

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind conţinutul

Obiective operaţionale: Însuşirea modului de determinare a

Categorii de agenţi economici şi serviciile pe care aceştia le

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind tipurile de

Obiective operaţionale: Însuşirea modului de determinare a

Noţiunea de organizare in managementul serviciilor publice.

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind conceptul

Obiective operaţionale: Însuşirea modului de determinare a