Sunteți pe pagina 1din 8

Protecția mediului înconjurător în dreptul internațional

1.Considerații generale/Concepte și principii

Protecția mediului înconjurător se realizează pentru factorii de mediu care se află sub
suveranitatea statului sau pentru factorii de mediu situați în afara jurisdicției naționale,
protecție care are loc în conformitate cu tratatele internaționale în vigoare. Accentuarea
necesității de cooperare este determinată de înmulțirea și diversificarea tipurilor de poluare, a
surselor poluante și a gradului periculos al unor poluanți. În domeniul protecției mediului
înconjurător se invocă principiul din dreptul roman sic utere tuo ut alienum non laedas
(folosește ceea ce îți aparține în așa fel încât să nu producă daune altuia).

La nivel internațional se pot menționa următoarele conferințe, reuniuni și instrumente


juridice internaționale:

 Conferința Națiunilor Unite asupra Mediului Înconjurător, care a avut loc la


Stockholm între 5-16 iunie 1972, a constituit un prilej deosebit pentru realizarea de
consultări internaționale intense și schimb de opinii cu privire la demersurile care
trebuiau întreprinse pentru menținerea calității mediului și satisfacerea nevoile
generațiilor actuale și viitoare. Conform celor proclamate în preambulul Declarației
Conferinței, a ocroti și a îmbunătății mediul înconjurător pentru generațiile actuale și
viitoare trebuie să constituie pentru umanitate un obiectiv primordial, o sarcină a cărei
realizare va trebui coordonată și armonizată cu cea a obiectivelor fundamentale de
pace și dezvoltare economică și socială în întreaga lume. Totodată, deși se recunoaște
dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate și condiții de viață satisfăcătoare,
într-un mediu care îi permite să trăiască demn și în prosperitate, totuși se stabilește și
obligația acestuia de a proteja mediul înconjurător, astfel încât de beneficiile acestuia
să se bucure atât generațiile prezente, dar și cele viitoare.
 În anul 1983, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite adoptă Rezoluția
38/161 privind ,,Procesul de pregătire al perspectivei de mediu până în anul 2000 și
ulterior prin care înființează Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare. Conform
celor stabilite în rezoluția adoptată de Adunarea Generală ONU, comisia trebuia să
aibă în vedere următoarele obiective:să elaboreze strategii de mediu pe termen lung
pentru a realiza dezvoltarea durabilă până în anul 2000 și ulterior; să recomande căi
prin care preocuparea pentru protecția mediului să se poată realiza prin cooperare între
toate statele și să conducă la realizarea obiectivelor comune și de susținere reciprocă
avându-se în vedere relațiile dintre oameni, resurse, mediu și dezvoltare; să ia în
considerare modalitățile și mijloacele prin care societatea internațională urma să se
ocupe mai eficient de preocupările legate de mediu; să contribuie la definirea
percepțiilor comune privind mediul pe termen lung, identificarea problemelor și
eforturilor necesare pentru a face față aspectelor de protecție și de îmbunătățire a
mediului.
 Având în vedere obiectivele și recomandările formulate, Comisia Mondială pentru
Mediu și Dezvoltare a elaborat, în anul 1987, Raportul Brundtland intitulat „Viitorul
nostru comun”. Comisia Brundtland a identificat două probleme, și anume:
dezvoltarea nu înseamnă doar profituri mari şi standarde înalte de trai pentru un mic
procent din populaţie, ci înseamnă creşterea nivelului de trai al tuturor. Raportul a
plasat conceptul de dezvoltare durabilă pe agenda globală de lucru și a determinat
adoptarea deciziei în vederea convocării Summit-ului Pământului din 1992.
 Astfel, preocupările pentru promovarea și implementarea conceptului de dezvoltare
durabilă au continuat cu organizarea Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi
Mediu de la Rio de Janeiro din 1992, eveniment cunoscut și sub denumirea de
Summit-ul Pământului. După douăzeci de ani de la prima conferință globală privind
mediul, Summit-ul Pământului a fost considerat o reuniune fără precedent în ceea ce
privește dimensiunea și amploarea preocupărilor. Statele participante au încercat să
regândească dezvoltarea economică și să identifice metode eficiente în vederea
stopării distrugerii resurselor naturale și reducerii poluării planetei. Discuțiile purtate
în cadrul summit-ului, derulate pe parcursul a două săptămâni, au condus la adoptarea
unui număr impresionant de documente, și anume: ,,Declaraţia de la Rio asupra
mediului şi dezvoltării", supranumită şi Cartea Terrei; „Agenda 21";„Convenţia asupra
biodiversităţii";„Convenţia-cadru privind schimbările climatice" și „Declaraţia privind
pădurile". Declarația de la Rio conține 27 de principii pe care statele se pot baza în
adoptarea deciziilor și politicilor viitoare, luând în considerare implicațiile de mediu
ale socio-economice dezvoltare. Agenda 21 a reprezentat un program complex care
cuprindea prevederi privind toate zonele dezvoltării durabile. Considerat un plan
cuprinzător pentru un parteneriat global, Agenda 21 urmărea să concilieze măsurile
necesare pentru menținerea unui mediu de înaltă calitate cu cele privind asigurarea
unei economii sănătoase pentru toți oamenii din lume, identificând în același timp
domenii-cheie de responsabilitate, precum și estimări preliminare ale costurilor pentru
succes. Agenda 21 poate fi considerată un pas important spre durabilitate,care a
condus la declanșarea acțiunilor la nivel local, național și global.
 Prin urmare, Comisia Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă a fost responsabilă
cu monitorizarea progreselor înregistrate prin punerea în aplicare a Agendei 21 și a
Declarației de la Rio privind mediul și dezvoltarea. În vederea realizării unei evaluări
a progreselor înregistrate, statele au convenit o revizuire după cinci ani a progresului
Summit-ului Pământului de către Adunarea Generală ONU. "Summit-ul pământului +
5" a evaluat cât de bine țările, organizațiile internaționale și sectoarele societății civile
au răspuns la provocarea Summit-ului Pământ, secretarul general ONU Kofi Annan
declarând că reuniunea organizată a avut ca principal scop aprofundarea
angajamentelor asumate la Rio și a subliniat că mai este nevoie timp pentru realizarea
tuturor obiectivelor stabilite.
 În septembrie 2000, liderii mondiali s-au reunit la sediul Organizației Națiunilor Unite
de la New York pentru a adopta Declarația Mileniului, angajând națiunile lor într-un
nou parteneriat global pentru reducerea sărăciei extreme. Prin Declarația Mileniului,
statele participante au evidențiat valorile fundamentale esențiale pentru relațiile
internaționale, și anume:libertatea, egalitatea, solidaritatea, toleranța, respectul pentru
natură și răspunderea solidară, structurând conținutul documentului în opt părți, după
cum urmează:valori și principii; pacea, securitatea și dezarmarea; eradicarea sărăciei și
dezvoltarea; protecția mediului înconjurător; drepturile omului, democrație și
guvernarea echitabilă; protejarea persoanelor vulnerabile; abordarea nevoilor specifice
ale Africii și întărirea rolului ONU. Cele opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului
(ODM) au fost elaborate, în anul 2001, ca o foaie de parcurs pentru implementarea
Declarației Mileniului, și anume: eradicarea sărăciei extreme și a foametei; realizarea
educației primare universale; promovarea egalității de gen și împuternicirea femeilor;
reducerea mortalității infantile; îmbunătățirea sănătății materne; combaterea HIV /
SIDA, a malariei și a altor boli; asigurarea durabilității mediului și dezvoltarea unui
parteneriat global pentru dezvoltare. Principala diferență dintre ODM și Declarația
Mileniului constă în faptul că următoarele teme din Declarație nu au fost incluse în
ODM: pacea, securitatea și dezarmarea; drepturile omului, democrația și buna
guvernanță; nevoile speciale ale Africii și reforma ONU.
 Summit-ul mondial privind dezvoltarea durabilă de la Johannesburg, din 2002, a fost
menit să reafirme Agenda 21, precum și să extindă dezbaterea dezvoltării durabile
pentru a încuraja parteneriatele între guvern și societatea civilă în vederea
îmbunătățirii vieții oamenilor și conservarea resurselor naturale.
 Urmărind să marcheze douăzeci de ani de la organizarea și desfășurarea Conferința
Națiunilor Unite asupra Mediului Înconjurător, care a avut loc la Stockholm între 5-16
iunie 1972, precum și împlinirea a zece ani de la Summit-ul mondial privind
dezvoltarea durabilă de la Johannesburg, din 2002, Adunarea Generală ONU a hotărât
organizarea Conferinței privind dezvoltarea durabilă de la Rio de Janeiro, Brazilia în
perioada 20-22 iunie 2012. Conferința de la Rio de Janeiro, cunoscută și sub
denumirea Rio+20, a avut ca rezultat documentul final, "Viitorul pe care îl dorim", act
prin care statele și-au reafirmat angajamentele față de toate acordurile, planurile și
obiectivele anterioare privind dezvoltarea durabilă. Totodată, s-a luat decizia de a
înlocui Comisia pentru dezvoltare durabilă cu un "forum politic la nivel înalt" pentru a
progresa punerea în aplicare a obiectivelor formulate. Astfel, activitatea Comisiei
pentru Dezvoltare Durabilă a încetat în baza Rezoluției Adunării Generale ONU din
2013, aceasta fiind înlocuită de Forumului Politic de Nivel Înalt al ONU privind
Dezvoltarea Durabilă. Conferința de la Rio de Janeiro, din 2012, a constituit punctul
de pornire în elaborarea Agendei 2030, statele luând decizia de a dezvolta obiectivele
globale de dezvoltare durabilă pornind de la obiectivele de dezvoltare ale mileniului.
 Summit-ul privind dezvoltarea durabilă, organizat la New York în 2015, a constituit
un moment istoric de maximă importanță prin adoptarea Agendei 2030 pentru
dezvoltare durabilă, reunind peste 150 de lideri mondiali la sediul organizației O.N.U.
pentru a decide și demara noi căi pentru îmbunătățirea vieții oamenilor. În cadrul
Conferinței Națiunilor Unite privind dezvoltarea durabilă, din 2015, participanții au
urmărit consacrarea principiului dezvoltării durabile avându-se în vedere trăsăturile
societății internaționale contemporane. Comparând obiectivele stabilite în anul 2000
cu cele din Agenda 2030, constatăm o reformulare a acestora, o reconsiderare a
conținutului, deoarece o parte dintre acestea au fost parțial realizate, dar și pentru că
noile obiective urmau să constituie un răspuns la cerințele, modificările și
complexitatea situațiilor existente pe planeta noastră. Prin urmare, cele 17 obiective de
dezvoltare durabilă (Sustainable Development Goals) și 169 (targets)acțiuni constituie
un plan de acțiune pentru oameni, planetă și prosperitate.

Răspunderea internaţională a statelor este o instituţie esenţială a dreptului internaţional


care stabileşte consecinţele ce decurg pentru un stat din încălcarea unei obligaţii
internaţionale. Răspunderea poate interveni în două situaţii distincte, dând naştere la două
tipuri de răspundere: a) răspunderea pentru fapte internaţional ilicite (originea normelor
încălcate - convenţională sau cutumiară);b) răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile
rezultând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional (activităţi licite per se),
răspunderea bazată pe risc. În ceea ce privește răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile
rezultând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional, răspunderea bazată pe
risc, C.D.I. a decis că se au în vedere atât problema prevenţiei, cât şi a măsurilor de remediere
a daunelor cauzate. Astfel C.D.I. a adoptat la cea de-a 53 sesiune din noiembrie 2001,
proiectul de articole privind ,,Prevenirea prejudiciilor transfrontiere rezultate din activităţi
periculoase”, iar în 2006 proiectul de articole privind ,,Principii privind atribuirea pierderilor
în cazul daunelor transfrontiere rezultate din activităţi periculoase”. În anul 2010, Adunarea
Generală O.N.U. a stabilit ca cele două proiecte de articole să constituie obiectul discuţiilor
celei de-a 68-a sesiuni sub titlul ,,Consideraţii privind prevenirea prejudiciilor transfrontiere
rezultate din activităţi periculoase şi atribuirea pierderilor în cazul acestor prejudicii”.
În anul 2008 Comisia de Drept Internațional a adoptat proiectele de articole privind
Dreptul aplicabil aquiferelor transfrontaliere (aquiferul transfrontalier constituie o formațiune
geologică permeabilă care deține apă, ale cărei componente sunt aflate în două sau mai multe
state). În conformitate cu articolul 23 din statutul său, Comisia a decis să recomande Adunării
Generale ONU: (a) să ia act de proiectele de articole privind Dreptul aplicabil aquiferelor
transfrontaliere într-o rezoluție și să anexeze aceste articole la rezoluţie; (b) Să recomande
statelor în cauză să ia aranjamente bilaterale sau regionale adecvate pentru gestionarea
corespunzătoare a aquiferelor transfrontaliere pe baza principiilor enunțate în aceste articole;
(c) De asemenea, să ia în considerare, într-o etapă ulterioară și având în vedere importanța
subiectului, elaborarea unei convenții pe baza proiectelor de articole. Prin Rezoluția 71/150
din 13 decembrie 2016, Adunarea Generală ONU a adoptat proiectele de articole privind
Dreptul aplicabil aquiferelor transfrontaliere anexat la rezoluția sa 68/118, ca ghid pentru
acordurile și acordurile bilaterale sau regionale pentru gestionarea adecvată a aquiferelor
transfrontaliere. Adunarea Generală ONU a decis să includă în agenda provizorie a
șaptesprezecea și ședința sa punctul intitulat Dreptul aplicabil aquiferelor transfrontaliere.
În anul 2016, CDI a adoptat proiectul de articole privind protecția persoanelor în caz
de dezastre, iar în prezent, pe agenda sa de lucru se află subiecte ca protecția atmosferei în
dreptul internațional, respectiv protecția mediului în timpul conflictelor armate.
În anul 2018, Comisia de Drept Internațional a decis să includă subiectul Creșterea
nivelului mărilor în relație cu dreptul internațional în programul său de lucru și a înființat un
grup de studiu. În anul 2020, Grupul de studiu se va concentra pe subiectul creșterii nivelului
mării în raport cu dreptul mării. În această privință, Comisia a apreciat că a primit, până la 31
decembrie 2019, exemple de practică de la state care ar putea fi relevante (chiar și indirect)
pentru creșterea nivelului mării sau alte schimbări în circumstanțe de natură similară.
2. Obligații cu caracter general ale statelor în domeniul protecției mediului
Dintre obligațiile statelor cu caracter general enumerăm:
-obligația de a preveni și reduce pericolul, riscul care implică un grad sporit de
periculozitate, precum și angajamentul de a preveni și reduce poluarea,
-obligația de colaborare cu caracter general și de permanență cu privire la schimbul de
informații, evaluarea situației și consultarea prealabilă asupra măsurilor care urmează a fi
luate;
-obligația de a proteja cursurile de apă, ecosistemele, resursele naturale ale mediului,
protecția mediului marin.
3.Obligații cu caracter specific ale statelor în domeniul protecției mediului
Obligațiile cu caracter specific ale statelor se pot identifica în documentele
internaționale care reglementează aspecte specifice privind protecția mediului.
4.Răspunderea și compensarea

Proiectul de Convenție privind prevenirea daunelor transfrontaliere ale activităților


periculoase, adoptat de CDI la sesiunea din 2001 (proiectul este pe agenda de lucru a
Adunării Generale ONU)

 Articolele proiectului se aplică activităților neinterzise de dreptul internațional care


implică un risc de a provoca daune transfrontaliere semnificative prin consecințele lor
fizice.
 Statul de origine ia toate măsurile adecvate pentru a preveni daunele transfrontaliere
semnificative sau, în orice caz, pentru a reduce riscul acestora.
 Statele în cauză cooperează cu bună-credință și, după caz, solicită asistența uneia sau
mai multor organizații internaționale competente pentru prevenirea unor daune
transfrontaliere semnificative sau, în orice caz, pentru a reduce riscul acestora.
 Statele în cauză iau măsurile legislative, administrative sau de altă natură necesare,
inclusiv instituirea unor mecanisme de monitorizare adecvate pentru a pune în aplicare
dispozițiile proiectul de articole.
 Statul de origine trebuie să îndeplinească procedura autorizării prealabile pentru:
(a) orice activitate care intră în sfera de aplicare a proiectului desfășurate pe teritoriul statului
sau în alt mod sub jurisdicția sau controlul său;
(b) orice modificare majoră a unei activități menționate la litera (a);
(c) orice plan de schimbare a unei activități care o poate transforma într-una care intră în sfera
de aplicare a proiectului.
 Cerința de autorizare stabilită de un stat se aplică pentru toate activitățile preexistente
din domeniul de aplicare al proiectului
 Autorizațiile deja emise de stat pentru activități preexistente sunt revizuite pentru a se
conforma prevederilor proiectului.
 În cazul nerespectării termenilor autorizației, statul de origine ia toate măsurile
necesare, inclusiv, dacă este necesar, încetarea autorizației.
 Orice decizie cu privire la autorizarea unei activități care intră în domeniul de aplicare
al proiectului se bazează, în special, pe o evaluare a posibilelor daune transfrontaliere
cauzate de această activitate, inclusiv orice evaluare a impactului asupra mediului.
 În cazul în care evaluarea indică un risc de a provoca vătămări transfrontaliere
semnificative, statul de origine furnizează statului susceptibil să fie afectat o notificare
în timp util a riscului și evaluării și îi transmite acestuia tehnicile disponibile și toate
celelalte date relevante, precum și informațiile pe care se bazează evaluarea.
 Statul de origine nu ia nicio decizie privind autorizarea activității până la primirea,
într-o perioadă care nu depășește șase luni, a răspunsului din partea statului care poate
fi afectat.
 Statele interesate se consultă, la cererea oricăreia dintre ele, în vederea obținerii de
soluții acceptabile cu privire la măsurile care trebuie adoptate pentru a preveni
vătămările transfrontaliere semnificative sau, în orice caz, pentru a reduce riscul
acestora. La începutul acestor consultări, statele în cauză convin, cu privire la un
termen rezonabil pentru consultări.
 Statele în cauză caută soluții bazate pe un echilibru echitabil de interese,
 În cazul în care consultările nu reușesc să conducă la o soluție convenită, statul de
origine ține totuși seama de interesele statelor care ar putea fi afectate în cazul în care
decide să autorizeze activitatea care urmează să fie exercitată, fără a aduce atingere
drepturile oricărui stat care poate fi afectat.
 Pentru a realiza un echilibru echitabil de interese, statele în cauză iau în considerare
toți factorii și circumstanțele relevante, inclusiv:
(a) gradul de risc de vătămare transfrontalieră semnificativă și disponibilitatea mijloacelor de
prevenire a acestui prejudiciu, minimizarea riscului acestora sau repararea prejudiciului;
(b) importanța activității, ținând cont de avantajele sale generale de caracterul social,
economic și tehnic pentru statul de origine în raport cu potențialul prejudiciu pentru statul
susceptibil de a fi afectat;
c)riscul de vătămare semnificativă a mediului și disponibilitatea mijloacelor de prevenire a
acestor daune sau minimizarea riscului sau restabilirea mediului;
(d) gradul în care statul de origine și, după caz, statul susceptibil de a fi afectat sunt pregătiți
să contribuie la costurile de prevenire;
(e) viabilitatea economică a activității în raport cu costurile de prevenire și posibilitatea
desfășurării activității în altă parte sau prin alte mijloace sau înlocuirea acesteia cu o activitate
alternativă;
(f) standardele de prevenire pe care statul probabil să fie afectat se aplică acelorași activități
comparabile și standardelor aplicate în practici regionale sau internaționale comparabile.

 Dacă un stat are motive rezonabile să creadă că o activitate planificată sau desfășurată
în statul de origine poate implica riscul de a-i provoca daune transfrontaliere
semnificative, acesta poate solicita statului de origine să se conformeze prevederilor
proiectului
 În cazul în care statul de origine constată totuși că nu este obligat să furnizeze o
notificare, acesta informează statul solicitant într-un termen rezonabil, furnizând o
explicație documentată care prezintă motivele acestei constatări .
 Pe parcursul consultărilor, statul de origine stabilește, dacă este solicitat de celălalt
stat, să introducă măsuri adecvate și fezabile pentru a reduce riscul și, dacă este cazul,
pentru a suspenda activitatea în cauză pentru o perioadă rezonabilă.
 În timp ce se desfășoară activitatea, statele în cauză schimbă în timp util toate
informațiile disponibile referitoare la acea activitate relevantă pentru prevenirea unor
daune transfrontaliere semnificative sau, în orice caz, minimizarea riscului acestora.
Un astfel de schimb de informații continuă până când statele în cauză consideră că este
adecvat chiar și după încheierea activității.
 Statele în cauză furnizează, prin mijloacele adecvate, publicului susceptibil să fie
afectat de o activitate din domeniul de aplicare a prezentului proiect informații
relevante referitoare la acea activitate, riscul implicat și prejudiciul care ar putea
rezulta.
 Datele și informațiile esențiale pentru securitatea națională a statului de origine sau
pentru protecția secretelor industriale sau a proprietății intelectuale pot fi reținute, dar
statul de origine va coopera cu bună-credință cu statul care poate fi afectat în
furnizarea cât mai multor informații.
 Cu excepția cazului în care statele în cauză nu au convenit altfel pentru protecția
intereselor persoanelor, fizice sau juridice, care pot fi sau sunt expuse riscului de
vătămare transfrontalieră semnificativă ca urmare a unei activități din domeniul de
aplicare al proiectului, un stat trebuie: să nu discrimineze pe baza naționalității sau a
reședinței sau a locului în care s-ar putea produce vătămarea, în acordarea acestor
persoane, în conformitate cu sistemul său juridic, acces la procedurile judiciare sau de
altă natură pentru a solicita protecție sau alte remedii adecvate.
 Statul de origine elaborează planuri de urgență pentru a răspunde la situații de urgență,
în cooperare, dacă este cazul, cu statul posibil afectat și organizațiile internaționale
competente.
 Statul de origine comunică, fără întârziere și prin mijloacele cele mai rapide, statului
care poate fi afectat de o situație de urgență cu privire la o activitate care face obiectul
proiectului și îi furnizează toate informațiile relevante și disponibile.
 Prevederile proiectului nu aduc atingere obligațiilor statelor în temeiul tratatelor sau
regulilor relevante de drept internațional cutumiar.
 Orice litigiu privind interpretarea sau aplicarea prevederilor menționate se
soluționează rapid prin mijloace pașnice de soluționare alese prin acordul reciproc al
părților, inclusiv negocieri, mediere, conciliere, arbitraj sau soluționare judiciară.
 În lipsa unui acord privind mijloacele de soluționare pașnică a litigiului într-o perioadă
de șase luni, părțile în litigiu vor recurge, la cererea oricăreia dintre ele, la constituirea
unei comisii imparțiale de constatare a faptelor. Comisia de constatare a informațiilor
este compusă dintr-un membru desemnat de fiecare parte în litigiu și, în plus, un
membru care nu are naționalitatea niciunei părți la litigiul ales de membrii desemnați
care vor îndeplini funcția de președinte.

Proiectul de Principii privind atribuirea răspunderii pentru pagube în cazul daunelor


transfrontaliere ale activităților periculoase, adoptat de CDI la sesiunea din 2006

Proiectul de principii se aplică daunelor transfrontaliere cauzate de activități periculoase


neinterzise de dreptul internațional. Scopurile proiectului de principii sunt: să asigure o
compensare promptă și adecvată victimelor daunelor transfrontaliere și protecția mediului în
caz de daune transfrontaliere, în special în ceea ce privește atenuarea daunelor aduse mediului
și restabilirea sau reîncadrarea acestuia.
Fiecare stat ar trebui să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că sunt disponibile
compensații rapide și adecvate pentru victimele daunelor transfrontaliere cauzate de activități
periculoase situate pe teritoriul său sau în altă parte sub jurisdicția sau controlul său. Aceste
măsuri ar trebui să includă impunerea răspunderii asupra operatorului sau, dacă este cazul,
altei persoane sau entități. O astfel de răspundere nu ar trebui să necesite dovada defecțiunii.
Aceste măsuri ar trebui să includă, de asemenea, cerința operatorului sau, după caz, a unei alte
persoane sau entități, de a stabili și menține securitatea financiară, cum ar fi asigurarea,
obligațiunile sau alte garanții financiare pentru acoperirea creanțelor de compensare. În cazuri
adecvate, aceste măsuri ar trebui să includă cerința pentru înființarea de fonduri la nivel
național. Statul de origine ar trebui să se asigure, de asemenea, că sunt puse la dispoziție
resurse financiare suplimentare.

Statele furnizează organismelor lor judiciare și administrative interne competența necesară


și se asigură că aceste organisme au la dispoziție remedii prompte, adecvate și eficiente în caz
de daune transfrontaliere cauzate de activități periculoase situate pe teritoriul lor sau în alt
mod sub jurisdicția sau controlul lor. Victimele daunelor transfrontaliere ar trebui să aibă
acces la căile de atac în statul de origine care nu sunt mai puțin prompte, adecvate și eficiente
decât cele disponibile victimelor care suferă daune, din același incident, pe teritoriul statului
respectiv. Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului victimelor de a solicita remedii,
altele decât cele disponibile în statul de origine. Statele pot prevedea recurgerea la procedurile
internaționale de soluționare a creanțelor care sunt rapide și implică cheltuieli minime. Statele
ar trebui să garanteze accesul adecvat la informațiile relevante pentru urmărirea căilor de atac,
inclusiv cererile de compensare.

În cazul în care, pentru anumite categorii de activități periculoase, acordurile globale,


regionale sau bilaterale specifice ar oferi aranjamente eficiente privind compensarea, măsurile
de răspuns și căile de atac internaționale și interne, ar trebui să se depună toate eforturile
pentru a încheia astfel de acorduri specifice. Aceste acorduri ar trebui să includă, după caz,
aranjamente pentru ca fondurile industriale și / sau de stat să ofere compensații suplimentare
în cazul în care resursele financiare ale operatorului, inclusiv măsurile de securitate
financiară, sunt insuficiente pentru a acoperi daunele suferite ca urmare a unei incident.
Aceste fonduri pot fi proiectate pentru a suplimenta sau înlocui fondurile naționale din
industrie.
Fiecare stat ar trebui să adopte măsurile legislative, de reglementare și administrative
necesare pentru punerea în aplicare a proiectului de principii. Proiectul de principii și măsurile
adoptate pentru punerea în aplicare a acestora se aplică fără discriminare, cum ar fi cea bazată
pe cetățenie, domiciliu sau reședință. Statele ar trebui să coopereze între ele pentru punerea în
aplicare a proiectului de principii.

Bibliografie:

Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Sinteze, EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK, Bucureşti, 2018