Curs 5: Bizantinologie (anul II P, 2012-2013, sem.

2)

Imperiul Bizantin de la Marcian la Zenon.

Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon. Urmările sale pe plan religios

La 28 iulie 450 când Teodosie al II-lea cel Tânăr închidea ochii, el nu lă sa urmaşi
pe linie bă rbă tească . În această situaţie, respectâ nd tradiţia, partea de Ră să rit a Imperiului
trebuia să revină vă rului să u din Apus, Valentinian al III-lea. Dar acest lucru nu era nici pe
placul lui Teodosie şi nici al supuşilor să i. Se spune că pe patul de moarte Teodosie ar fi
indicat personal pe Marcian să-i urmeze la tron. Pulcheria, sora lui Teodosie, a
consimţit să se că să torească cu Marcian, conferindu-i în felul acesta prestigiul ereditar al
dinastiei teodosiene. El a condus destinele Imperiului numai 7 ani (450-457), avâ nd de
fă cut faţă la început pericolului hunic. După 453, câ nd hunii au fost înfrâ nţi la Câ mpiile
Catalaunice, iar regatul lor s-a descompus, urmează o perioadă de linişte, care i-a dat
posibilitatea lui Marcian să refacă tezaurul statului.
Pe plan intern, Marcian s-a dovedit a fi un bun gospodar, eliminâ nd practica vâ nză rii
servicilor administrative. Problema cea mai dificilă că reia a trebuit să -i facă însă faţă , a
fost erezia monoteistă , care a determinat convocarea celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de
la Calcedon din 451.
Monofizismul
Doctrina profesată de adepţii lui Chiril nu era în întregime ortodoxă . În încercarea
de a diminua importanţa naturii umane a lui Iisus, ei se îndepărtaseră atât de tare
încât recunoşteau numai una singură, cea dumnezeiască: putem vorbi acum de o
nouă erezie cea monofizită, care din multe puncte de vedere era inversul ereziilor
nestoriană şi ariană. Câ nd această nouă învă ţă tură a fost predicată de un că lugă r de la
Constantinopol, Eutihie, ea a obţinut imediat şi aprobarea patriarhului de la Alexandria,
Dioscur, cel care-i succedase lui Chiril. Acesta va avea de-a face imediat cu opoziţia papei
Leon cel Mare, îngrijorat nu atâ t de erezie, câ t de ambiţia patriarhului de Alexandria.
În acest timp împă ratul Teodosie al II-lea, aflat ca de obicei într-o situatie delicată ,
convoacă la Efes în anul 449 un Sinod cunoscut sub numele de «sinodul tâlhăresc»,
pentru că Dioscur a vrut să-şi impună punctul de vedere monofizit prin violenţă.
După moartea lui Teodosie al II-lea, pentru a pune capăt situaţiei tensionate, noul
împărat Marcian convoacă Sinodul de la Calcedon din 451, care constituie al IV-lea
Sinod Ecumenic1.
La lucră ri au asistat şi trimişii papei, iar hotă râ rea finală a fost că în Hristos există
două naturi, una divină şi una umană , unite într-o singură persoană , neamestecate,
neschimbate, neîmpă rţite şi nedespă rţite2. Sinodul a elaborat şi un numă r de canoane
dintre care cel mai important este al XXVIII-lea, care confirma canonul al III-lea de la
Constantinopol din 381, făcându-se un pas înainte în fixarea rangului de întâietate,
pe care îl are patriarhul de Constantinopol. Acest canon recunoştea papei un primat
de onoare, dar afirma şi egalitatea scaunului din noua Romă (Constantinopol) cu cel din
vechea Romă , justificâ ndu-se prin aceea că la Constantinopol este sediul guvernului, al
1
Jean MEYENDORFF, Op. cit. p. 185-199; R.V. SELLERS, The Council of Chalcedon, Londra, 1951, p. 52; A. GRILLMEIER,
Jesus der Christus in der Glaube der Kriche, Band I: Von den Apostolischen Zeit bis zum Konzil von Chalcedon (451), Fribourg,
1979; J. LIBAERT, L’Incarnation, I: Des origines au concile de Chalcédoine, Paris, 1965.
2
J. LIBAERT, Op.cit., p. 34; Jean MEYENDORFF, Op. cit. p. 198.
1
Senatului şi al împă ratului. Împotriva acestei hotă râ ri se va ridica papa, care nu
recunoaşte canonul, dar şi ceilalţi patriarhi de Alexandria şi Antiohia. Ultimii doi îşi
justificau poziţia prin faptul că erau scaune apostolice şi prin renumele şcolilor lor de
teologie. Tot prin canonul 28 se stabilea aria jurisdicţională a Patriarhiei de
Constantinopol, care cuprindea diocezele : Tracia, Pontul şi Asia, la acestea adă ugâ ndu-se
teritoriile din afara graniţelor Imperiului, adică creştinii aflaţi sub dominaţie barbară 3. Tot
acum se pare că Biserica din Egipt va abandona limba greacă pentru cea coptă . Astfel,
disputele teologice vor masca opoziţii naţionale şi aspiraţii mai vechi de independenţă .
Peste câ ţiva ani, împă ratul Zenon (474-491) va sesiza pericolul şi în 482 va da un
edict de unire care că uta să amintească câ t mai puţin despre cele două naturi ale
Mâ ntuitorului sau despre hotă râ rile Sinodului de la Calcedon. Nici monofiziţii, nici
ortodocşii nu-l vor accepta, dar nici papa nu va fi de acord cu el, astfel încâ t se va ajunge la
hotă râ rea extremă de excomunicare şi anatematizare a patriarhului de Constantinopol.
Acesta, în persoana lui Acaciu, va riposta şi va şterge din diptice numele papei, ajungâ ndu-
se la prima schismă între cele două Biserici, cea din Orient şi cea din Occident. Această
separare a durat pâ nă în anul 518.
În ce priveşte atitudinea Bisericii din Tomis faţă de Sinodul de la Calcedon,
trebuie remarcat că episcopul Alexandru, nu a putut fi de faţă la lucrări, dar a
semnat actele un an mai târziu, adică în 452. Prezenţa lui Alexandru la acest Sinod a
fost împiedicată probabil de situaţia politică destul de tulbure de la Dună re, unde în
vremea aceea hunii erau desosebit de periculoşi.
Marcian a murit în ianuarie 457 şi odată cu el a luat sfâ rşit dinastia teodosiană , pe
care el a continuat-o printr-o alianţă .

Reacţii împotriva Sinodului de la Calcedon

Datorită împotrivirii monofiziţilor de a recunoaşte hotă râ rile dogmatice ale
Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon şi din dorinţa lor de adaptare a formulei
monofizite, în secolele V-VI asistă m la crearea aşa-numitelor Biserici monofizite,
numite şi necalcedoniene sau Bisericile vechi-orientale, care se menţin pâ nă astă zi4. În
secolele V-VI, problema monofizismului s-a complicat, transformâ ndu-se dintr-o
problemă cu caracter predominant religios într-una cu caracter naţional5, care a atins
unele provincii ale Imperiului ce se opuneau tendinţei centralizatoare a
Constantinopolului.
Din erezia monofizită a secolului al V-lea s-au născut Bisericile care s-au
separat de marea familie a Bisericii Răsăritului: Biserica coptă din Egipt, Biserica
siro-iacobită (de la organizatorul ei Iacob Baradai, + 477) sau Biserica severiniană (cel
care a contribuit în mare mă sură la ră spâ ndirea monofizismului printre sirieni fiind
3
Jean MEYENDORFF, Op. cit. p.199-207.
4
În categoria Bisericilor necalcedoniene separate de Roma avem: Biserica coptă, Biserica siro-ortodoxă a Antiohiei şi a întregului
Orient, Biserica apostolică armeniană, Biserica etiopiană ortodoxă, Biserica siro-ortodoxă malankară. Dintre Bisericile
necalcedoniene unite cu Roma menţionăm: Biserica coptă catolică, Biserica siriacă sau siro-catolică, Biserica armeană catolică,
Biserica etiopiană catolică şi Biserica malankară catolică. Bisericile calcedoniene sunt: cele 4 patriarhate (Constantinopolul,
Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul); Patriarhiile Rusiei, Serbiei, României, Bulgariei şi Georgiei; Bisericile autocefale (Cipru,
Grecia, Polonia, Albania). Tot în categoria Bisericilor calcedoniene mai sunt şi câteva Biserici unite cu Roma: Biserica greco-
melchită catolică, Biserica greco-catolică a Ucrainei sau Biserică ruteană, Biserica greco-catolică din România, Biserica greco-
catolică a Georgiei, Biserica greco-catolică din Bulgaria, Biserica maronită din Liban.
5
A. H. M JONES un cunoscut specialist în istoria târzie a Antichităţii, este autorul unui articol intitulat Were Ancient Heresies
National or Social Mouvements in Disguise?, publicat în JTS, 10, 1959, Londra, 1899, p. 280-298, în care contestă opinia majorităţii
istoricilor contemporani din secolul al XIX-lea, care interpretau răspândirea monofizismului ca pe o mişcare de tip naţional. El este de
părere că acest proces a fost natural pentru secolul al VII-lea, dar nu se justifică pentru secolul al V-lea.
2
patriarhul Sever al Antiohiei, 512-518), Biserica apostolică armeniană, Biserica
etiopiană, Biserica siriană sau Biserica din Malabar (în statul indian Kerala)6. În
vecină tatea Armeniei se gă seşte Georgia, a că rei Biserică astăzi ortodoxă, a fost de-a
lungul secolului al VI-lea anticalcedoniană . De-a lungul veacurilor, aceste Biserici au tră it
în izolare din cauza diverselor circumstanţe ale istoriei. Prin intermediul Mişcă rii
Ecumenice, dialogul lor cu celelalte Biserici creştine, îndeosebi cu ortodocşii, este mult
mai intens.
Revenind la proclamarea dogmei de la Calcedon, vom spune că pentru o bună parte
a creştinilor de astă zi, învă ţă tura despre Sfâ nta Treime şi despre cele două firi ale lui
Hristos ră mâ n formule abstracte şi nu întotdeauna joacă un rol decisiv în credinţa
individuală . În schimb pentru contemporanii Sinodului de la 451, definiţia de la Calcedon
conţinea o negare a experienţei religioase anterioare. Dacă la aceasta adă ugă m şi folosirea
limbajului sobru al antiohienilor sau faptul că principalul duşman, Eutihie, ală turi de
vechiul prieten al lui Nestorie, Teodoret de Cyr, au fost primiţi în cele din urmă la Sfâ nta
Împă rtă şanie, înţelegem mai bine de ce acest Sinod a provocat o serie de reacţii negative.
Hotă râ rile lui nu au satisfă cut decâ t câ ţiva antiohieni, la care s-au ală turat şi unii moderaţi
din Constantinopol. În Egipt însă , reacţia a fost deosebit de negativă , avâ nd efectul unei
tră dă ri faţă de principiile marelui Chiril. Că lugă rii sirieni s-au ală turat şi ei egiptenilor.
Înarmaţi cu sloganul «Calcedonul este o reabilitare a lui Nestorie», mişcarea monahală ce
se împotrivea acestui Sinod a antrenat de asemenea un numă r important de credincioşi7.
Dacă din punct de vedere spiritual şi teologic, Sinodul de la Calcedon a fost o
adevărată minune şi un izvor inepuizabil de inspiraţie teologică, el a marcat însă o
brutală ruptură pe plan relaţional, între Biserică şi Stat în istoria lumii creştine. În
regiunile orientale ale Imperiului începuse să se dezvolte o literatură creştină de limbă
siriacă , încă tributară modelului grec, dar avâ nd un important potenţial autonom. În acest
sens este suficient de menţionat opera Sf. Efrem Sirul, din sec. al IV-lea, pentru a mă sura
profunzimea şi bogă ţia potenţială a acestei expresii «orientale» a creştinismului.
Timp de două secole, această problemă a dominat politica imperială . În martie 457,
poporul şi-a ales la Alexandria propriul patriarh monofizit în persoana lui Timotei, iar
Proterius a fost omorâ t. În 475 monofiziţii îşi asigură şi scaunul Antiohiei, alegâ nd pe un
oarecare Petru. În acest context, autorită ţile înteleg că monofizismul era susţinut de
importante forţe, ameninţâ nd unitatea politică a Imperiului. Totodată în 475 uzurpatorul
Basiliskos, care l-a înlă turat pentru scurtă vreme pe împă ratul Zenon, publica un
Enciclikon care condamna Calcedonul şi cerea episcopilor să semneze acest act. Revenit la
putere în 476, Zenon susţine mai întâ i ortodoxia calcedoniană , dar sub influenţa
patriarhului de Constantinopol, Acachie, şi în faţa creşterii opiniei monofizite în Egipt,
Siria şi în Palestina, publică în 482 Henotikonul, un decret dogmatic în care respingea,
fă ră a le numi, Tomosul papei Leon şi definiţia de la Calcedon. Actul este semnat de
patriarhii monofiziţi ai Alexandriei şi Antiohiei, împă ratul recunoscâ ndu-le astfel
legitimitatea celor doi. Se produce tot acum şi o schismà între Apus şi Ră să rit, papa
Simplicius convocâ nd un sinod la Roma, care i-a excomunicat pe Acachie şi pe patriarhul
Alexandriei, Petru Mongius. Ruptura a fost prima dintre cele două Biserici purtâ nd
numele de schisma acachiană şi a durat pâ nă în anul 518.

6
Vezi şi nota 129.
7
Christian CANNUYER, Les coptes, 1990, Maredsous, Brepols, p. 33-34.
3
 Împăratul Anastasie (491-518) fost un susţinător deschis al monofiziţilor. El a
intrat în conflict cu patriarhul Eufemie, pe care l-a condamnat ca fiind nestorian şi l-a
înlocuit cu Macedonie, calcedonian convins. La început, împă ratul a avut ca bază a
atitudinii sale religioase Henotikonul lui Zenon, dar cu timpul monofizitismul să u s-a
accentuat spre satisfacţia copţilor şi a sirienilor, dar spre nemulţumirea crescâ ndă a
ortodocşilor. Anastasius depune din scaun şi pe Macedonie, înlocuindu-l cu Timotei,
monofizit recunoscut. În 512 el a numit la Antiohia un cunoscut teolog monofizit, Sever al
Antiohiei, care a condamnat în mod oficial Sinodul de la Calcedon în 518. Chiar dacă în
Palestina şi în Siria, unii că lugă ri aflaţi sub conducerea Sfâ ntului Sava, întemeietorul
binecunoscutei Lavre a Palestinei, ră mâ neau ortodocşi şi nu recunoşteau ierarhia
monofizită , cu cît anii treceau prăpastia dintre necalcedoneni şi ortodocşi creştea.
Marea majoritate a sirienilor şi practic tot Egiptul era pe drumul ereziei. Nu din
întâmplare ortodocşii din aceste regiuni au primit numele de melkiţi sau «oamenii
împăratului».
Din pă cate sinteza teologică a Calcedonului nu s-a putut impune în întreg Imperiul.
Schisma monofizită demonstra că preţul plă tit pentru unirea dintre Biserică şi Stat sau
mai bine zis preţul plă tit de Biserică pentru pă catele Imperiului, constituia prima tragedie
a lumii creştine.

4. Sinodul IV ecumenic de la Calcedon, din 451

La 28 iulie 450, imparatul Teodosie al II-lea a moare, iar tronul Bizantului a revenit, in
lipsa unui mostenitor, sorei sale Pulheria. Imediat dupa urcarea pe tronul Bizantului,
Marcian si Pulheria, au hotarat sa convoace un nou Sinod ecumenic.

Sinodul IV ecumenic s-a tinut intre 8 si 25 octombrie 451, in biserica Sfanta Eufimia din
Calcedon. Numarul episcopilor participanti a variat intre 520 si 630, cifra neajunsa de nici
un Sinod ecumenic. Majoritatea episcopilor participanti erau din Rasarit.

Papa Leon cel Mare al Romei (440-461) a trimis la Sinodul IV ecumenic din Calcedon 5
delegati : trei episcopi si doi preoti. Se mai aflau printre sinodali doi episcopi africani,
Aureliu si Rustician, aflati incidental la Constantinopol, refugiati din Africa, din cauza
navalirii vandalilor.
Imparatul Marcian a prezidat sedinta din 25 octombrie 451, cand s-a facut proclamarea
solemna a hotararii de credinta, iar el a tinut cuvantarea de inchidere a sinodului.
In sedinta a V-a, din 22 octombrie 451, sinodalii au definit doctrina bisericeasca a celor
doua firi din persoana lui Iisus Hristos, prin urmatoarea marturisire de credinta: "Urmand
Sfintilor Parinti, noi invatam si marturisim cu totii pe Unul si acelasi Fiu, pe Domnul
nostru Iisus Hristos, desavarsit in Dumnezeire si desavarsit in umanitate, Dumnezeu
adevarat si om adevarat, avand suflet rational si trup, deofiinta cu Tatal dupa Dumnezeire
si deofiinta cu noi, dupa umanitate, fiind intru toate asemenea noua, in afara de pacat. Ca
Dumnezeu, s-a nascut mai inainte de toti vecii din Tatal, dupa Dumnezeire, iar ca om s-a
nascut in zilele cele de pe urma pentru noi si pentru mantuirea noastra din Fecioara
Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, Unul si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut,
cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si nedespartit,
4
deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusa prin unire, pastrandu-se mai ales insusirea
fiecareia si intalnindu-se impreuna intr-o singura persoana si un singur ipostas, nu in
doua persoane, impartit sau despartit, ci Unul si acelasi Fiu, Unul-Nascut, Dumnezeu-
Cuvantul, Domnul Iisus Hristos. Asa ne-au invatat mai inainte despre El proorocii si insusi
Domnul nostru Iisus Hristos si asa ne-a transmis Simbolul Parintilor nostri".

Hotararea de credinta a fost proclamata la 25 octombrie 451.

In concluzie, numai fiind Dumnezeu adevarat, Iisus Hristos putea sa realizeze mantuirea
oamenilor si numai fiind om adevarat, reprezentand intreaga omenire, putea El sa se
aduca jertfa pe cruce de bunavoie, in vederea mantuirii tuturor oamenilor.

Sinodul IV Ecumenic Wikipedia

Al patrulea Sinod Ecumenic s-a ținut la Calcedon (Halkidon) în anul 451 d.Hr., fiind
cunoscut și ca Sinodul de la Calcedon. Acest important sinod s-a ocupat de două mari
chestiuni:

 unele aspecte privind Firea (Natura) și Ipostasul (Persoana) lui Hristos, și

 organizarea vă zută a Bisericii.

Istoric
În anul 449, între al treilea și al patrulea Sinod Ecumenic, s-a ținut un alt sinod, la Efes (în
Asia Mică ), sinod la care succesorul la tron al Sfâ ntului Chiril, Dioscor al Alexandriei, a
stă ruit că „în Hristos este o singură fire (physis)”. Această poziție este cunoscută sub
numele de monofizită ; conform acestei doctrine, Mâ ntuitorul ar fi „din două firi, dar după
Întrupare este o singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Cuvâ ntul”. Sfâ ntul Chiril folosise și
el aceste cuvinte, dar Dioscor a omis multe din afirmațiile acestuia care completau și
echilibrau acest punct de vedere. Acest sinod, care sprijinise erezia monofizită , a ră mas
cunoscut în Istoria Bisericii sub numele de Sinodul tâ lhă resc de la Efes.
După numai doi ani, în 451, convins de că tre Pulcheria Împă ră teasa (care era o fermă
adeptă a ortodoxiei şi adversară a monofiziţilor), împă ratul Marcian a convocat o nouă
întrunire a Episcopilor pentru a tranșa asupra acestei chestiuni. Acest Sinod, care a avut
loc la Calcedon, este socotit al patrulea mare Sinod Ecumenic.
Cu privire la natura și persoana lui Hristos, Sinodul a respins poziția lui Dioscor și a
proclamat că :
"...în timp ce Hristos este o singură Persoană neîmpă rțită , El nu este din două firi, ci
în două firi. Episcopii au salutat Tomosul lui Leon cel Mare, Papă al Romei (adormit
în anul 461), în care este clar afirmată distincția dintre cele două naturi, fiind
totodată subliniată și unitatea Persoanei lui Hristos. În mă rturisirea lor de credință ,
ei și-au afirmat credința în Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi
desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om
adevărat... cunoscându-se în două firi, fără amestecare (asynchytos), fără schimbare
(atreptos), fără împărţire (achoristos), fără despărţire (adairetos), deosebirea firilor
5
 nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile
fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas." [1].
Această definiție, în care atâ t deosebirea între cele două Firi (Naturi), câ t și unitatea
Persoanei lui Hristos sunt subliniate era stabilită nu doar pentru a-i combate pe
monofiziți, ci și pe adepții lui Nestorie.
Cu privire la organizarea vizibilă a Bisericii, Canonul 28 al Sinodului de la Calcedon a
confirmat Canonul 3 al Sinodului al doilea, lă sâ nd locul al doilea în cinstire în Biserică ,
după scaunul Romei, celui al Constantinopolului - "Noua Romă ". Aceasta era o lovitură
dată  Bisericii din Alexandria și dorinței sale de a avea drept de jurisdicție deplină și
exclusivă asupra întregului Ră să rit. Leon al Romei a respins acest canon, dar Ră să ritul
i-a recunoscut întotdeauna validitatea. Sinodul a eliberat totodată  Ierusalimul de sub
jurisdicția Cezareei (Kesariei), dâ ndu-i cel de-al cincilea loc în cinstire, creâ nd astfel
ceea ce ortodocșii cunosc sub numele de Pentarhie. Această Pentarhie a stabilit
ordinea cinstirii după cum urmează . În ordinea rangului:

1. Roma
2. Constantinopol
3. Alexandria
4. Antiohia
5. Ierusalim.

Toate cele cinci scaune se considerau de origine apostolică . Primele patru erau cele
mai importante cetă ți din Imperiul Roman, iar Ierusalimul a fost adă ugat acestora
deoarece Hristos aici pă timise și înviase. Tot în timpul acestui Sinod, episcopii fiecă reia
din cele cinci cetă ți au primit titlul de "patriarh". Patriarhatele și-au împă rțit întreaga
lume cunoscută în sfere de jurisdicție, cu excepția Ciprului, că reia îi fusese acordată
independența la cel de-al treilea Sinod Ecumenic și care își pă strează dreptul de
autoguvernare pâ nă în zilele noastre.
În înțelegerea Pentarhiei, trebuie evitate două erori:

 ideea ca sistemul patriarhiilor și mitropoliilor se bazează pe structura ecleziastică și

 ideea că Episcopul Romei (Papa) are supremația asupra celorlalţi episcopi.

În ceea ce privește primul aspect, ortodocșii nu înțeleg Biserica din perspectiva ordinii
ecleziastice, ci din perspectiva dreptului divin. Ei consideră că toți episcopii sunt prin
definiție egali, indiferent de autoritatea sau prestigiul cetă ții pe care o administrează .
Toți ou fost unși de Dumnezeu ca învă ță tori ai credinței, toți sunt în mod egal urmașii
Apostolilor și toți au autoritatea sacramentală . Atunci câ nd apare o dispută , nu este
suficient ca un singur episcop să își exprime poziția; toți episcopii eparhioți (titulari)
au dreptul să participe la un sinodgeneral, să își exprime punctul de vedere și să
voteze. Sistemul Pentarhiei nu afectează calită țile esențiale ale fiecă rui episcop, nici nu
privează comunită țile locale de semnificația pe care le-a atribuit-o Ignatie.
Cu privire la cea de a doua problemă , ortodocșii nu acceptă învă ţă tura autorită ții
papale așa cum a fost ea formulată de Primul Conciliu de la Vatican din 1870 și așa cum
o mă rturisește Biserica Romano-Catolică în zilele noastre. Dar ei nici nu au refuzat
6
Romei primatul de cinstire (sau de onoare), așa cum a fost el stabilit de al doilea Sinod
Ecumenic, căci Roma a fost cea care a ră mas cea mai fidelă dreptei-credințe, în
fața ereziilor, de-a lungul multor secole în primul mileniu creştin. Ortodocșii consideră
însă că Roma a greșit atunci câ nd a transformat această întâ ietate, acest "primat întru
iubire" (după cum îl numea Sfâ ntul Ignatie Teoforul) într-o supremație de jurisdicție și
putere exterioară . Astfel, în înțelegerea ortodoxă , primatul atribuit Romei nu ră sturna
ordinea ecleziastică bazată pe egalitatea esențială a episcopilor. Papa poate fi
considerat "cel dintâ i Episcop al Bisericii", dar el este primul între egali.

Pomenire
Pomenirea Sfinților Părinți de la al patrulea Sinod Ecumenic se face pe 16 iulie și în
a noua Duminică de după  Rusalii, în Duminica Sfinţilor Pă rinţi de la primele şase
Sinoade Ecumenice.

Sursa

 en:Fourth Ecumenical Council, inspirat din cartea The Orthodox Church, de Kallistos

WARE.