“Iată, Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt.

Idolii Egiptului tremură înaintea faţei Lui şi inima

egiptenilor se topeşte în ei.” (Isaia 19:1).

“Din Egipt am chemat pe Fiul meu”. (cf. Osea 11:1)

“Ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt” îi porunceşte lui Iosif îngerul lui Dumnezeu. De ce tocmai în
Egipt? De ce spune că anume în Egipt? De ce nu în vreo ţară care era mai la îndemână, cum ar fi Siria?
Damascul nu se afla în împărăţia lui Irod. Sau către Moab? Sau în vreo provincie din preajmă, unde nu
putea să ajungă Irod? Egiptul se află la mare depărtare. Astăzi, pentru a ajunge de la Ierusalim până la
hotarul cu Egiptul, se merge cu trenul o zi de vară întreagă şi se mai merge o jumătate de zi pe
deasupra până la Cairo unde, după Predanie, s-a aşezat sfânta Familie. Câte zile întregi le-or fi trebuit
pentru a traversa pustiul nisipos de la Gaza până la istm, unde se află astăzi canalul? Cineva ar putea
călători până în Siria şi înapoi, de câteva ori, în timp ce altcineva cu greu ar putea să ajungă pe jos
până la Cairo. De ce Dumnezeu nu i-a dat înştiinţare Proorocului ca să afle adăpost pentru Mântuitor
cât mai aproape cu putinţă de Iudeea? De ce a trebuit să împlinească întocmai spusele Proorocului
Său? De ce a îngăduit Pruncului Iisus şi mamei Sale, pe care tocmai Îl adusese pe lume, să pornească
într-o călătorie atât de lungă?

în Egipt, un loc atât de urât şi defăimat de către iudei. Doamne, Egiptul cel urât şi batjocorit primeşte
sub acoperiş pe Mesia, pe care Ierusalimul cel mândru şi “prea înţelept” se grăbeşte să-L ucidă cu
sabia.

Faraon poruncise odinioară să fie ucişi toţi pruncii iudei de parte bărbătească. Dar pe cel pe care
Dumnezeu îl alesese să fie cârmuitorul poporului iudeu şi eliberatorul lor, Moise după nume, Faraon
nu numai că nu a putut să-l ucidă ci, fără ştirea lui, l-a luat la curtea sa, unde l-a hrănit şi l-a învăţat.
Acum Irod porunceşte uciderea tuturor pruncilor din Betleem, pentru a-L ucide pe Pruncul Iisus. Dar
Dumnezeu L-a făcut pe Iisus Cârmuitorul poporului Său şi Împăratul lor, a Cărui Împărăţie nu va avea
sfârşit.

Şi astfel trebuie să se vadă, în fuga Sa în Egipt, nu numai o fugă pentru a Se mântui pe Sine, ci una
îndreptată mai mult către mântuirea tuturor oamenilor- către o mare lucrare în planul mântuirii
generale. Care este această lucrare? Este cunoaşterea, cunoaşterea nemijlocită a neamului hamitic. El
S-a născut în neamul semiţilor; totuşi, menirea Sa nu a fost numai pentru un singur neam, ci pentru
toţi oamenii. El trebuia să cunoască toate cele trei neamuri principale de oameni; şi aşa a făcut.
Semiţii se aflau în Iudeea. Hamiţii se aflau în Egipt. Unde a cunoscut El cel de-al treilea neam- iafetiţii?
Romanii- iafetiţii după neam- nu stăpâneau în Ham şi în Egipt? Şi toată Asia Mică şi Africa din vremea
lui Alexandru cel Mare şi după aceea nu erau pline de greci? În afară de aceasta, tot Vechiul
Testament nu era scris într-o limbă iafetită- în limba greacă? Şi Pilat, care L-a osândit la moarte, şi
căpetenia gărzii de pe Golgota, care L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu- nu erau şi ei iafetiţi?
Hamiţii au fost blestemaţi de către strămoşul nostru Noe pentru păcatul lui Ham, că nu l-a respectat
pe tatăl său (Facerea 9:22-27), dar semiţii şi iafetiţii au fost binecuvântaţi. Dar, când El a venit în
lume, Domnul nu a făcut nicio deosebire între cei blestemaţi şi cei binecuvântaţi, fiindcă toţi oamenii
de pe pământ se află sub blestem şi toţi au fost prinşi în cursa păcatului şi a morţii.

De fapt, magii de la răsărit nu l-au înşelat pe Irod. Ei nu-i făgăduiseră nimic. Evanghelia spune: Iar ei
ascultând pe rege au plecat. (Matei 2:9). Dar tiranul Irod era obişnuit ca oricine îi asculta voia lui să i-o
1
împlinească negreşit, astfel că el a socotit că magii l-au înşelat că nu s-au întors la Ierusalim ca să-i dea
veşti despre Pruncul cel sfânt.

Irod, robul tuturor patimilor urâtoare de Dumnezeu de pe pământ, era plin de urgie şi, în mânia sa, şi-
a trimis toţi călăii să ucidă toţi pruncii din Betleem şi din toate împrejurimile, care erau de doi ani şi
mai jos. Ceea ce a făcut Faraon pruncilor din Egipt a făcut şi Irod acum copiilor din Betleem. Ni se
întâmplă adesea să săvârşim păcatul pe care îl urâm la alţii. Nu se spune că săvârşitorii au ucis pruncii,
ci că Irod a făcut-o. Evanghelistul vrea în felul acesta să arunce întreaga vinovăţie pentru această
faptă sângeroasă asupra celui ce a poruncit-o- asupra lui Irod- şi nu asupra celor care au dus-o la
îndeplinire. În faţa lui Dumnezeu, Irod era responsabil pentru aceasta, nu călăii. Evanghelistul caută
prin aceasta să ne înveţe să ne păzim să facem rău cu ajutorul altora. Dacă îndemnăm pe cineva să
ucidă, noi am ucis şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să mintă, noi am minţit şi nu el; dacă îndemnăm
pe cineva să fure, noi am furat şi nu el;

“Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie de
copiii săi, pentru că nu mai sunt”. (cf. Ieremia 31:15).

De ce nu a oprit El uciderea copiilor de către Irod? Pentru a arăta căderea îngrozitoare a omenirii şi
pentru a dezvălui adâncurile prăpastiei din care Mesia trebuia să ridice lumea.

După moartea lui Irod, a venit la Iosif un înger al Domnului şi i-a poruncit să se întoarcă acasă
dimpreună cu Pruncul şi cu sfânta Fecioară, “căci”, a spus el, “au murit cei ce căutau să ia sufletul
Pruncului”. Îngerul vorbeşte aici la plural, ceea ce înseamnă că nu numai Irod murise, ci şi alţii care
căutaseră să-L ucidă pe Pruncul Hristos. Cine erau aceşti alţii? Bineînţeles că erau unii înţelepţi şi
cărturari ai Ierusalimului, care au fost tulburaţi şi înfricoşaţi la vestea naşterii unui nou împărat (Matei
2:2-3).

Astfel au început alte călătorii grele pentru Domnul Iisus peste pustiul de nisip şi cel al oamenilor.
Prima dintre aceste călătorii a fost din Egipt în Iudeea. Dar fiul lui Irod, Athelau, domnea în Iudeea, un
vlăstar rău al unei rădăcini putrede. Aşadar, înainte ca sfânta Familie să ajungă la Ierusalim, îngerul lui
Dumnezeu i-a trimis în îndepărtata Galilee. Apoi, a doua călătorie grea, a fost din Iudeea în Galileea,
în Cetatea Nazaret, împlinind astfel încă o dată cuvintele: “Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi;
Fiul Omului însă nu are unde să-şi plece capul.” (Matei 8:20). Şi venind a locuit în oraşul numit
Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

În cărţile proorocilor care s-au păstrat, nu găsim nicăieri că Domnul Iisus Se va numi Nazarinean. Este
posibil ca această proorocire să fi fost în vreo carte care să se fi pierdut în mutările dese ale
israeliţilor, sau în ruinele jefuite ale Ierusalimului, sau poate era o predanie nescrisă, dusă din neam în
neam. Mai sunt locuri în Noul Testament în care Apostolii vorbesc despre citate prooroceşti ca şi cum
acestea ar fi foarte cunoscute, dar care nu se găsesc în Vechiul Testament (de exemplu, Iuda 1:9, 14).