CURS 5 Emiţătorul piezoelectric

Emiţătorul piezoelectric, se bazează pe efectul piezoelectric

descoperit în anul 1880 de fraţii “Pierre şi Jacques Curie” şi care constă din
polarizarea electrică a unor materiale cristale atunci când sunt supuse unor
solicitări mecanice.
Prin schimbarea sensului solicitării polarizarea îşi schimbă şi ea sensul.
La asemenea materiale are loc şi un efect invers; atunci când este supus
acţiunii unui câmp electric prin aplicarea unei diferenţe de potenţial în două
puncte determinante ale materialului, acesta este deformat. Deformările îşi
schimbă sensul în modul în care sensul curentului electric este inversat.
Rezultă de aici că prin inversarea periodică a curentului, deci prin
amplificarea unei tensiuni alternative materialul vibrează, putând emite în
felul acesta unde acustice în mediul înconjurător.
Materiale piezoelectrice, la care efectul piezoelectric este mai pregnant
şi care sunt întrebuinţate la construcţia emiţătoarelor ultrasonice sunt cuarţul
şi turmalina, care cristalizează în sistemul trigonal, sulfatul de litiu,
monosulfatul de potasiu şi monosulfatul de amoniu, care cristalizează în
sistemul tetragonal, precum şi sarea Rochelle, care cristalizează în sistemul
rombic.
Dintre acestea cuarţul este utilizat pe scara cea mai largă.
Pentru ca efectul produs de fenomenul piezoelectric să aibă o
intensitate maximă, este necesar ca solicitările mecanice să corespundă cu
unele direcţii speciale ale cristalului de cuarţ.
De aceea, în scopurile practice se folosesc plăci tăiate din cristalul
natural după anumite axe.
 Cristalul de cuarţ este o prismă hexagonală, terminată prin două
piramide (fig.2.7.) Acesta are o axă de simetrie nepolară, numită axă optică,
axa uneşte vârfurile cristalului şi se notează cu Z. Perpendicular pe axa
optică sunt axele electrice notate cu X (sau piezoelectrice).

z y

x
z
x y

Fig. 2.7. Cristal de cuarţ

Axele opuse perpendiculare pe feţele opuse ale secţiunii

hexagonale sunt axele mecanice notate cu y.
Pentru a emite unde ultrasonice, transductorul de forma unei plăci
este tăiat din cristal în aşa fel încât feţele sale destinate a radia energia
acustică, să fie perpendiculare pe una din axele piezoelectrice “X”.
b
Z a

Ag
 Fig. 2.8. Placă de cuarţ: a, b - contacte electrice
Aceste feţe opuse sunt acoperite cu un strat conductor (Ag), care
constituie electrozii traductorului, pentru a da posibilitatea aplicării pe feţele
plăcii a unei tensiuni electrice. În majoritatea cazurilor se foloseşte un film
subţire de metal (aluminiu, argint sau aur ) întins pe suprafaţa cristalului, fie
prin metoda electrolitică sau prin alte metode. La transductoare
piezoelectrice de puteri mari, electrozii pot fi construiţi chiar şi din plăci
metalice.
Aplicând o tensiune electrică alternativă pe feţele opuse,
perpendiculare pe axa x , placa de cuarţ se va comprima şi dilata succesiv
în direcţia grosimii acesteia cu frecvenţa tensiunii alternative aplicate.
Dacă direcţia vibraţiilor care se produc sunt după direcţia axei şi
valoarea frecvenţei de rezonanţă se poate afla cu relaţia:

f0 x  1 Ex
(2.3.)
2d 

unde “d” grosimea plăcii de cuarţ, EX este modulul de elasticitate în direcţia

x, iar “” este densitatea. În cazul în care vibraţia plăcii de cuarţ are loc după
direcţia axei “y”, se deduce o relaţie analogă pentru frecvenţa de rezonanţă
şi anume:

1 Ey
f0 g  (2.4.)
2l 

În care “l” este lungimea plăcii şi Ey modulul de elasticitate în

direcţia y. Pentru o placă de cuarţ având o densitate de 2,65 g/cm3,
cunoscând, modulele de elasticitate se poate scrie:
 f0 x  28500 Hz  ; f0 g  27200 Hz 
d l

unde d şi l sunt dimensiunile geometrice ale plăcii exprimate în centimetrii.

Din relaţiile anterioare rezultă că frecvenţele de rezonanţă sunt în
funcţie de dimensiunile plăcii de cuarţ.
Pentru a se obţine transductoare care să aibă frecvenţa de
rezonanţă cât mai ridicată este necesar ca plăcile să aibă grosimi cât mai
mici. Obţinerea de plăci de cuarţ foarte subţiri este limitată pe de o parte, de
imposibilitatea de prelucrare a unor plăci prea subţiri, iar pe de altă parte
datorită faptului că vibraţiile longitudinale ale plăcii sunt însoţite de contracţii
transversale care pot distruge cristalul, întrucât în anumite puncte poate fi
depăşită limita elastică.
Astfel pentru a genera unde longitudinale având frecvenţa de
20MHz este necesar ca plăcuţa de cuarţ de tăietură “X” să aibă grosime de
0,14 mm, ea este foarte fragilă şi poate fi străpunsă şi de arcul electric.
Din motivele arătate, pentru generarea de unde ultrasonice
longitudinale de frecvenţe ridicate este necesar să se utilizeze armonicele
superioare pe care poate vibra placa de cuarţ.
Sunt utilizate numai armonicele impare. Astfel pentru o placă de
cristal de cuarţ vibrând pe a 191-armonică, pot fi obţinute ultrasunete având
frecvenţa aproximativ egală cu 55 MHz.
Procedeul arătat anterior este avantajos când nu este necesar să
se producă energii acustice mari, deoarece amplitudinile vibraţiilor armonice,
deci şi energia acustică radiată, sunt mult mai mici decât în cazul
fundamental.
 În afară de limita superioară de frecvenţe, la un transductor
piezoelectric cu cuarţ interesează şi limita inferioară a frecvenţei, care de
asemenea este în funcţie de grosimea plăcii folosite.
Astfel pentru a se putea genera unde longitudinale având frecvenţa
de 100 MHz, trebuie ca grosimea plăcii să fie de ordinul a 28mm, grosime
destul de greu de realizat în practică.
În asemenea cazuri se foloseşte o construcţie stratificată a
transductorului, care constă din montarea unei plăci de cuarţ între două plăci
groase de oţel. Deoarece valoarea vitezei de propagare a undelor
longitudinale prin cuarţ este apropiată de cea a vitezei de propagare prin
oţel, întregul sistem vibrează ca o placă unică, a cărei grosime este egală cu
grosimea plăcii de cuarţ la care se adaugă grosimea celor două plăci de oţel.
În felul acesta pot fi obţinute transductoare cu cuarţ de grosimi
apreciabile care generează ultrasunete de frecvenţe coborâte (40-50KHz)
folosite în sondajul submarin.
P. Langevin a construit un transductor piezoelectric pentru
frecvenţa de 40KHz, format dintr-o placă frontală de oţel de 3cm grosime, o
placă posterioară tot din acelaşi metal, de 0,6 cm grosime şi o placă de cristal
montată între acestea de 0,6 cm grosime.
Prin realizarea unui asemenea transductor, amplitudinea vibraţiilor
la rezonanţă este superioară celei produsă de o placă simplă de cuarţ. Ca
urmare, pentru a se obţine o aceeaşi amplitudine, tensiunea electrică
aplicată armăturilor plăcii devine mai mică.
În cazul unui disc care vibrează puternic la partea sa centrală,
caracteristica de directivitate este constituită numai dintr-un fascicul central
fără loburi laterale. Dacă însă discul este determinat să vibreze puternic spre
periferia sa unghiul de deschidere al fasciculului central devine mai mic, iar
transductorul devine mai directiv.
Apar însă loburi laterale destul de puternice fig.2.9, care dau de
obicei imagini false.
Pentru obţinerea de puteri mari, în special la frecvenţe joase este
necesar să existe o suprafaţă de radiaţie mare. În natură nu este posibil a
se găsi cristale omogene din care să se taie asemenea plăci.

Lobi laterali

Lob principal

Lobi laterali
Cristal de cuar
Fig.2.9.Caracteristica de directivitate

Totuşi obţinerea unor suprafeţe de radiaţii mari s-a putut face prin
aşezarea alăturată a unor plăci de dimensiuni mici având aceiaşi grosime,
tăiate în aşa fel încât axele lor electrice să coincidă ca direcţie şi sens. Au
fost create în felul acesta mozaicuri de cuarţ.
Obişnuit, plăcile de cuarţ se fixează pe o placă de oţel sau sunt
montate între două placi de oţel întregul sistem vibrând ca un tot unitar.
Plăcile de cuarţ cu tăietura X sunt întrebuinţate pentru generarea
undelor longitudinale. În scopul de a se emite unde transversale în solide
sau lichide vâscoase sunt folosite alte moduri de vibraţii ale cristalului, în
general cel rezultat prin tăierea plăcii după axa Y.
 În afară de cuarţ, un alt material folosit la confecţionarea
transductoarelor electromecanice este sarea Rochelle, care este un tratat
dublu de potasiu şi sodiu.
Acest cristal are o constantă piezoelectrică cu mult superioară
cuarţului şi un bun factor de cuplaj, dar prezintă şi unele inconveniente.
Materiale feromagnetice polarizate.
O proprietate generală a materialelor izolante constă în modificarea
dimensiunilor lor sub acţiunea unui câmp electric.
Este fenomenul de electrostricţiune, care se deosebeşte de fenomenul
piezoelectric prin următoarele două caracteristicii:
- sensul deformării corpului este independent de sensul câmpului
electric aplicat
- deformarea prin electrostricţiune este mult mai mică decât cea
rezultată în urma efectului piezoelectric
Există totuşi unele materiale dielectrice, cum ar fi materialele
feromagnetice policristaline, din categoria cărora fac parte ceramicele din
titanat de bariu (BaTiO3), la care efectul electrostrictiv atinge valori
apreciabile.
Această calitate contribuie la utilizarea acestor ceramice, la
construirea transductoarelor electromecanice.
Cum asemenea materiale au o comportare analogă cu cea a
materialelor piezoelectrice, de multe ori transductoarele din titanat de bariu
sunt considerate a fi transductoare piezoelectrice.
Ceramica din titanat de bariu se obţine din bioxid de titanat (TiO2) şi
carbonat de bariu(BaCO3) sub formă de cristale mici legate între ele cu
ajutorul unui liant adecvat.
Înainte de a fi folosit, materialul se polarizează prin aplicarea unui
câmp electrostatic intens.
Ţinând seama că efectul electrostrictiv al ceramicelor policristaline,
precum şi stabilitatea proprietăţilor acestora depind într-o mare măsură de
procesul de polarizare acesta se efectuează în anumite condiţii. Astfel
polarizarea ceramicelor din titanat de bariu obişnuite se face prin încălzirea
materialului la o temperatură superioară punctului Curie temperatura la care
fenomenul de electrostricţiune dispare, aproximativ 125C, iar pe timpul
răcirii sale lente se aplică un câmp electrostatic constant, a cărui intensitate
este de aproximativ 6500 V/cm. Dacă polaritatea s-ar efectua la temperatura
camerei câmpul aplicat ar trebui să fie de 3 ori mai mare.
Durata polarizării este de cel puţin o oră şi jumătate. Sub acţiunea
câmpului electrostatic, cristale individuale se orientează şi în urma
procesului de solidificare prin răcire, ele rămân orientate. Datorită faptului că
un câmp excitator este mai mic în comparaţie cu câmpul polarizant,
deformările elementului vor fi şi ele sinusoidale având aceeaşi frecvenţă cu
cea a câmpului excitator.
O problemă importantă care se pune în deosebi la transductoarele
de puteri mari este cea a depolarizării ceramicii. Prin creşterea sarcinii şi
datorită pierderilor mecanice şi electrice din material pe timpul lucrului se
produce o apreciabilă cantitate de căldură, care duce la o creştere a
temperaturii materialului. Ţinând seama că pe măsură ce temperatura se
apropie de punctul Curie, se produce o descreştere a tensiunii coercitive
(tensiune la care se cumulează proprietăţile magnetice) efectul electrostrictiv
reducându-se treptat, aceasta are o influenţă negativă asupra funcţionării
normale a transductorului.
Pentru remedierea acestei situaţii se caută, pe de o parte, să se
confecţioneze ceramici cu pierderi cât mai scăzute şi cu un punct Curie cât
mai ridicat, pe de altă parte, se face o răcire intensivă a materialului pe timpul
lucrului (cu jet de apă).
Conductibilitatea termică scăzută a materialului îngreunează mult
operaţia de răcire, în special în cazul când grosimea plăcii ceramice este
admirabilă, adică în cazul transductoarelor care lucrează în domeniul
frecvenţelor joase.
Astfel o răcire exterioară cu apa nu mai este suficientă atunci când
se folosesc plăci mai groase de 25 mm.
Din acest motiv sunt de preferat transductoarele complexe formate
dintr-un mozaic de plăcuţe din titanat de bariu de formă hexagonală.
Prin lăsarea unui spaţiu între aceste plăcuţe, răcirea se poate
efectua cu mai multă uşurinţă, fiind posibil în felul acesta ridicarea puterii
emiţătorului fără a exista pericolul unei depolarizări.
Proprietăţile elastice, dielectrice şi electrostrictive ale
transductoarelor cu ceramice din titanat de bariu pot fi modificate după
dorinţă prin includerea în masa ceramicei a unor substanţe izomorfe.
În prezent, pe lângă titanat de bariu, există şi alte materiale
feroelectrice policristaline folosite la emisia de ultrasunete ca niobat de
plumb (PbNb2O6) sau zirconatul de plumb, cunoscute şi sub simbolul P.Z.T.
Materialele ceramice pot fi modelate la forma dorită, ceea ce
permite să se obţină cu uşurinţă formele cele mai complicate, cerute în
special pentru concentrarea energiei acustice emise.
În cazul unei plăci ceramice polarizate după lungimea sa, câmpul
electric alternativ excitator n se aplică ca în fig. 2.10.
 Fig. 2.10. Traductoare ceramice de diferite forme.

Frecvenţa de rezonanţă unui asemenea element se poate calcula

cu aceeaşi relaţie ca în cazul vibraţiei longitudinale a lamei de cuarţ şi
anume:

1 E
f0  (2.5.)
2d 

în care “d” este grosimea elementului, “E” modulul de elasticitate în direcţia

aplicării câmpului electric şi “” densitatea materialului. Cunoscând modulul
de elasticitate şi densitatea titanatului de bariu rezultă:

227000
f0  (2.6.)
d

unde grosimea elementului este exprimată în centimetri.

Cu ajutorul transductoarelor de titanat de bariu nu pot fi obţinute
ultrasunete de frecvenţe prea ridicate, de ordinul celor produse prin folosirea
unui transconductor de cuarţ.
Aceasta se datorează pierderilor mai mari care au loc în dielectric şi
dificultăţii de a modela plăcuţe de grosimi prea mici. În general, prin folosirea
ceramicilor din titanat de bariu pot fi generate câteva zeci KHz până la câţiva
MHz.
 Ţinând seama că transductorul din titanat de bariu are o impedanţă
mai coborâtă decât cea a transductorului cu cuarţ, pentru a se obţine o
aceeaşi putere radiată este necesar să se aplice relativ mai reduse.
Cu ajutorul unui transductor cu titanat de bariu pot fi obţinute
intensităţi ale undelor plane de 100 W/m2, valoare ce nu poate fi atinsă prin
tipuri de transductoare piezoelectrice.
Montarea elementului piezoelectric.
Eficacitatea unui transductor piezoelectric depinde şi de modul în
care se face montarea elementului care vibrează. Acest montaj trebuie să
ofere condiţii cât mai bune de vibraţie a plăcii de cristal sau ceramice, trebuie
să realizeze un bun contact electric cu electrozii şi să asigure un contact cât
mai perfect între placă şi mediu în care este radiată energia acustică. Aceste
deziderate fac ca montarea unui transductor piezoelectric să depindă de
mediul în care este pus să lucreze şi de modul de lucru al emiţătorului.
În gaze, datorită cuplajului foarte slab care există între transductor şi
mediul respectiv, este necesar ca placa ceramică piezoelectrică să fie
montată în aşa fel încât să se reducă la maximum amortizarea.
În acest scop, montarea plăcii se poate face printr-o încastrare uşoară
sau prin fixarea acesteia în punctele nodale. Cu toate că această metodă
este mai eficientă, ea se face cu mare greutate şi nu se preferă în practică.
În practică placa ceramică se încastrează obişnuit însă prinderea plăcii
trebuie să fie suficient de puternică pentru a asigura un contact electric
perfect, însă prin aceasta nu trebuie introdusă o amortizare suplimentară a
vibraţiilor plăcii.
În cazul mediilor lichide şi solide, problema montajului este mai uşor
de rezolvat, dat fiind existenţa unui cuplaj bun între transductor şi mediu.
Astfel o faţă a plăcii se găseşte în contact cu mediul în care este radiată
energia acustică, iar faţa posterioară este în contact cu aerul. În fig. 2.11. se
prezintă o placă din ceramică piezoelectrică montată într-o carcasă, formând
un transductor folosit la emisia de ultrasunete într-un corp solid.
De obicei în spatele plăcii din ceramică piezoelectrică se găseşte
aer cu rolul de amortizor al ultrasunetelor, obţinându-se astfel o emisie de
ultrasunete doar în exteriorul transductorului. Eficacitatea unui transductor
piezoelectric poate fi exprimată prin factorul de cuplaj electromecanic, definit
ca raportul dintre energia mecanică produsă şi energia totală furnizată
sistemului. Cum în cazul unei plăci de cuarţ de grosime l şi arie A:

4
2

8 5

1
6

Fig.2.11. Transductor piezoelectric

1 - placă din ceramică piezoelectrică; 2 - carcasă metalică;
3 - contacte electrice; 4 - aer; 5 - strat protector, plexiglas;
6 - undă ultrasonică; 7 - cablu ecranat; 8 - inel de prindere (încastrare).

Energia mecanică produsă de transductor este:

 1
Wm  F2Cm
2

s l
unde Cm  este complianţa mecanică, s - este o constantă elastică a
A
mediului (adică rigiditatea), iar F - este forţa care ia naştere;
Energia electrică totală furnizată sistemului:
1 2
We  V Ce
2

A
unde Ce  este capacitatea electrică, U - este tensiunea, rezultă pentru
l
factorul de cuplaj electromecanic formula:

Wm F2  Cm
k2   (2.7.)
We V 2  Ce

În cazul în care cristalul este încastrat rezultă formula:

e2
k 2
% (2.8.)
s
în care e - este constanta piezoelectrică, s - constanta elastică a mediului, şi

 - permitivitatea mediului. Se constată că valoarea factorului de cuplaj

electromecanic este cu atât mai ridicată cu cât valoarea constantei
piezoelectrice, ce caracterizează materialul din punct de vedere al acestui
efect este mai mare şi cu cât permitivitatea şi rigiditatea sunt mai scăzute. În
cazul cuarţului k2 = 0,0095 sau k = 0,01 cu alte cuvine aproape 10 % din
energia electrică cheltuită este transformată în energie mecanică.