CURS 4 PRODUCEREA ULTRASUNETELOR,EMITATOARE

MECANICE,EMITATOARE ELECTROMAGNETICE

GENERALITĂŢI

Pentru a putea fi produs, într-un mediu, un anumit tip de undă acustică

este necesar ca unda acustică să vibreze şi să transfere mediului
înconjurător energie sub forma undelor respective.
După principiul care stă la baza generării undelor acustice există două
mari categorii de emiţătoare ultrasonice: emiţătoare mecanice, la care
energia folosită pentru producerea vibraţiilor este energia mecanică,
emiţătoare electroacustice, la care energia folosită pentru producerea
vibraţiilor este energia electrică.
La baza construcţiei unor asemenea emiţătoare stau diferite tipuri
de transductoare electromecanice: piezoelectric, magnetostrictiv şi
electromagnetic.
Emiţătoarele ultrasonice pot fi create să emită energie în mod continuu
sau să emită semnale scurte, impulsuri ultrasonice.

EMIŢĂTOARE MECANICE

Emiţătoarele mecanice sunt utilizate pentru producerea undelor

ultrasonice în medii lichide şi în gaze.
După modul în care sunt construite se disting: fluierele şi sirenele
ultrasonice.
Fluierele ultrasonice
Primul dispozitiv care a permis generarea de unde ultrasonice într-un
gaz a fost fluierul lui Galton (fig.2.1). Aceasta constă dintr-o cavitate de
dimensiuni reduse aşezată în faţa unui ajutaj de formă cilindrică, prin care
circulă cu viteză mare un curent de aer introdus cu ajutorul unui compresor.
Cavitatea rezonatoare şi ajutajul sunt dispuse coaxial, iar distanţa
dintre ele poate fi reglată. Jetul de aer ieşit din ajutaj întâlneşte cavitatea
rezonantă, care începe să vibreze, producând un sunet ce se propagă în
mediul înconjurător.
Frecvenţa fundamentală a sunetului emis depinde de presiunea şi
temperatura aerului, sau a gazului care străbate ajutajul, de adâncimea
cavităţii rezonatoare şi de viteza de propagare a sunetului în gazul respectiv.
În general, cu un fluier Galton nu pot fi generate ultrasunete având frecvenţe
mai mari de 25KHz.

ae
r

3
4

Fig.2.1. Fluierul lui Galton; 1-ajutaj, 2-cavitate rezonatoare,

3-piston care se poate deplasa, 4-micrometru.
 Un alt tip de fluier ultrasonic conceput de Vonnequt, este fluierul cu
vârtej (fig.2.2). El este alcătuit dintr-o cavitate cilindrică, în interiorul căreia
este introdus, prin intermediul unui tub gazul sub presiunea p1.
Cavitate
rezonatoar
e
*1
*2

Fig.2.2. Fluier Vonnegut

Datorită vitezei mari de scurgere a gazului, acesta capătă în cavitate o
mişcare de rotaţie parcurgându-se în felul acesta un vârtej. Efectuând
mişcarea de rotaţie, curentul de gaz scapă printr-o deschidere circulară şi ca
urmare iau naştere ultrasunete, ale căror frecvenţe depind de presiunea
gazului.

Sirene ultrasonice
Asemenea emiţătoare s-au dovedit eficiente în generarea undelor
ultrasonice de frecvenţă joasă, însă de intensităţi mari, în special gaze.
Sunt folosite în procesele de decoagulare şi depunere a aerosolilor
aflaţi în suspensie în aer şi de uscare cu ajutorul ultrasunetului.
Construcţia sirenelor dinamice se bazează pe principiul cunoscut de la
construcţia sirenelor generatoare de sunete, anume acel al întreruperii în
mod ritmic a unui jet de gaze (fig.2.3.)
În felul acesta iau naştere variaţii de presiune în mediul înconjurător
care se propagă sub forma de unde acustice.
Frecvenţa ultrasunetului generat de o sirenă dinamică depinde de
numărul de orificii ale rotorului şi statorului “m” şi de turaţia rotorului “n”. Cu
sirenele dinamice pot fi generate ultrasunete având frecvenţa maximă
200KHz.
1 4

Fig.2.3. Sirena dinamică; 1-rotor; 2-stator; 3-motor; 4-orificiu conic;

5-cameră; 6-tub pentru introducerea aerului sub presiune

EMIŢĂTOARE ELECTROMECANICE

Emiţătorul magnetostrictiv
Se bazează pe efectul magnetostrictiv, care constă din modificarea
dimensiunilor unui corp feromagnetic sub acţiunea unui câmp magnetic.
Deformarea se referă atât la dimensiunile liniare ale corpului cât şi la
dimensiunile circulare sau la volumul corpului considerat. Modificarea
lungimii corpului, produsă în direcţia câmpului aplicat reprezintă efectul cel
mai important (efectul Joule).
Fenomenul este reversibil, astfel încât atunci când o forţă mecanică
produce o deformare a corpului din material feromagnetic ia naştere o forţă
magnetică în direcţia în care are loc deformarea (efectul Villari). Aceasta se
poate explica pe baza teoriei domeniilor magnetizării.
Într-un material policristalin, în absenţa câmpului magnetic extern
grupele de atomi sau domeniile sunt distribuite întâmplător. Dacă se aplică
un câmp magnetic din exterior, domeniile se orientează în general după
direcţia câmpului. Rearanjarea energiei în domenii magnetice are ca rezultat
schimbări mecanice în domeniul material. Apare astfel o modificare a
lungimii materialelor după direcţia câmpului aplicat. O schemă bloc a unui
emiţător magnetostrictiv este arătată în fig.2.4.

Generator

Fig.2.4. Emiţător magnetostrictiv

Efectul de contracţie sau dilatare laterală, ca şi efectul Wiedemann,

constând din tensiunea unei bare supuse unui câmp magnetic longitudinal,
sunt foarte slabe în comparaţie cu efectul lungimii barei şi trebuie
considerate ca efecte secundare. Dar chiar şi modificarea lungimii barei este
în general foarte redusă, fiind de ordinul a câtorva microni, ea fiind
independentă de sensul câmpului aplicat.
Atât mărimea deformării cât şi sensul în care aceasta se produce
depind de natura materialului, de tratamentul suferit de acesta, de
intensitatea câmpului magnetic aplicat şi de temperatură.
Deformarea relativă  au unei bare de lungime l este funcţie de
intensitatea câmpului magnetic conform relaţiei:
 l
  f (H) (2.1)
l

l
Raportul este cunoscut sub denumirea de coeficient static al
l
magnetostricţiunii.
Coeficientul poate avea semn pozitiv, în care caz se produce o
alungire a barei, sau poate avea semn negativ, în care caz se produce o
scurtare a barei. În fig.2.5. sunt identificate curbele de variaţie a coeficientului
static al magnetostricţiunii în funcţie de intensitatea câmpului magnetic.

Deformarea relativa l / l106

 13%Al+87%Fe Alfer
40

30

20
Co turnat
10
H
0
100 200 300 400 500 600 700 Intensitatea câmpului magnetic
800
-10 Fe (H=A/m)

-20 Co călit

-30

-40 Ni

Fig.2.5. Caracteristica magnetostrictivă la diferite materiale

În cazul nichelului Ni şi a cobaltului călit, indiferent de intensitatea
câmpului magnetic, efectul magnetostrictiv se traduce printr-o scurtare a
barei, în cazul unor aliaje ale cobaltului sau ale nichelului precum şi al ferului,
un aliaj format din 86% Fe şi 13% Al, indiferent de intensitatea câmpului
magnetic, efectul magnetostrictiv se manifestă printr-o alungire a barei.
 În cazul altor materiale ca fierul, cobaltul (turnat), sensul deformării
depinde de intensitatea câmpului magnetic aplicat.
Curbele de variaţie a coeficientului static al magnetostricţiunii
l
 pornesc din zero şi tind către o asimptotă, valoarea corespunzătoare
l
fiind saturaţie magnetică notată cu S.
Rezultă deci existenţa unei anumite valori a intensităţii câmpului
magnetic (H), caracteristic fiecărui material în parte, pentru care se obţine
practic efectul maxim.
Temperatura exercită o influenţă puternică asupra efectului
magnetostrictiv, în sensul că deformaţia relativă “” scade pe măsură ce
temperatura creşte, efectul dispărând la o anumită temperatură, numită
punctul Curie, caracteristică fiecărui material.
Datorită acestui fapt şi ţinând seama că pierderile în material duc
la o încălzire excesivă a acestuia, rezultă importanţa ce trebuie acordată
dispozitivelor de răcire şi a construcţiilor care asigură o reducere a
pierderilor, deci o micşorare a încălzirii.
Din punct de vedere al aplicării la generarea ultrasunetelor, cel mai
folosit este efectul “Joule” deformare longitudinală.
Frecvenţa vibraţiilor produse de bară este independentă de
orientarea câmpului magnetic, în cazul în care bara nu este supusă unei
magnetizări prealabile, şi deci va fi dublul frecvenţei câmpului alternativ
(acesta din cauză că nu depinde de orientarea câmpului adică de semn).
Pentru a se lucra însă la o frecvenţă egală cu cea a curentului
alternativ excitator, se procedează la o polarizare prealabilă a materialului
magnetostrictiv, folosind în acest scop fluxul magnetic produs de un magnet
sau de un electromagnet aşezat în vecinătatea barei, astfel încât fluxul să o
străbată în toată lungimea ei.
Valoarea câmpului magnetic continuu de magnetizate trebuie să fie
superioară valorii câmpului magnetic variabil care excită materialul.
Pentru ca vibraţiile să capete amplitudini cât mai mari trebuie în
acest caz ca frecvenţa curentului electric alternativ care străbate bobina ce
înfăşoară bara să fie acordată cu frecvenţa fundamentală sau cu una din
armonicile impare ale vibraţiei barei.
Dacă în cazul frecvenţei fundamentale presiunea este în fază pe
toată lungimea barei, la frecvenţele superioare faza se schimbă cu 180 între
două porţiuni adiacente din bară, în care aceasta poate fi divizată, ţinând
seama de ordinul armonicii.
Atunci când bara ar fi excitată pe o armonică pară, numărul
segmentelor în care câmpul este în fază cu presiunea este egal cu numărul
segmentelor în care câmpul este în opoziţie cu faza cu presiunea şi în
consecinţă bara nu mai poate vibra.
Frecvenţa de rezonanţă a unei bare de lungime “l” se poate calcula
cu relaţia (2.2.):

l E
f0  (2.2.)
2l 

în care E-este modulul de elasticitate şi “” este densitatea materialului din

care este confecţionată bara. Din relaţia (2.2.) se constată că frecvenţa
proprie fundamentală depinde de lungimea barei sau a tubului, fiind invers
proporţională cu aceasta.
Folosindu-se bare scurte se pot obţine frecvenţe fundamentale de
ordinul zecilor de KHz. Pentru a obţine frecvenţe mai ridicate corpul care
vibrează poate fi construit din tole.
Pentru a obţine ultrasunete de frecvenţă mai joase, coborând până
la limita domeniului audibil, ar trebui folosite bare cu lungimi apreciabile.
Pentru ca totuşi lungimea barei să nu depăşească o anumită
valoare, se întrebuinţează tuburi de nichel cu pereţi subţiri, având în interior
plumb, un material în care undele acustice se propagă cu o viteză relativ
redusă.
Gama frecvenţelor obţinute cu ajutorul transductoarelor
magnetostrictive nu este prea largă fiind în general mai îngustă decât cea
acoperită de transductoarele piezoelectrice. Ea se întinde de la câţiva KHz
până la aproximativ 200KHz.
Construirea unor transductoare magnetice de frecvenţe şi mai
ridicate este legată de dificultăţi mecanice de neânlăturat, pe lângă
dimensiunile mici pe care trebuie să le aibă un astfel de emiţător, mai
intervine şi problema pierderilor electrice prin histerezis şi curenţi Foucoult.
Aceasta provoacă încălzirea şi deci dilatarea barei, se modifică
proprietăţile geometrice ale barei, ceea ce provoacă şi o modificare a
frecvenţei proprii de vibraţie.

Emiţătorul electromagnetic
După modelul emiţătoarelor electromagnetice folosite în domeniul
frecvenţelor audibile (difuzoare, căşti telefonice), sau construit şi emiţătoare
care au posibilitatea să emită unde acustice având frecvenţa superioară
limitei de audibilitate.
Ultrasunetele generate însă de asemenea emiţătoare sunt în general
de frecvenţă coborâtă. Emiţătoarele din această categorie se bazează pe
interacţiunea câmpului magnetic şi curentului electric.
 Se utilizează în prezent două tipuri de emiţătoare: unul cu bobină
mobilă şi altul cu bară de fier vibrantă.
Emiţătorul ultrasonic cu bobină mobilă este o variantă a difuzorului
electrodinamic cu diferenţa că membrana de hârtie a acestuia din urmă este
înlocuită cu o membrană metalică circulară sau cu un cilindru metalic plin,
având o frecvenţă de rezonanţă ridicată. Acestea sunt montate rigid la
bobina mobilă.
Emiţătorul cu bară de fier mobilă este o variantă a căştii telefonice,
la care placa metalică este înlocuită cu o bară de fier pusă în vibraţie de
câmpul magnetic produs de către un electromagnet prin înfăşurarea căruia
circulă un curent alternativ de înaltă frecvenţă. Un asemenea dispozitiv
poate produce ultrasunete de intensităţi relativ ridicate, însă în general
inferioare valorii de 20 KHz.
Se foloseşte în special, în aplicaţiile în care mediul de propagare a
ultrasunetului este un lichid.
Prin faptul că electromagnetul vibratorului poate fi perfect etanşat,
făcând să fie izolat complet de mediul înconjurător, asemenea emiţătoare
pot fi utilizate în lichide care fierb sau care sunt uşor agresive, de exemplu
soluţii slabe de acizi sau baze.
În categoria emiţătoarelor electromagnetice mai pot fi înglobate şi
emiţătoare de impulsuri. Un asemenea dispozitiv a fost conceput şi construit
de W. Eisenmenger (fig.2.6.) servind la producerea de unde de şoc într-un
mediu lichid.
Emiţătorul se compune dintr-un solenoid plat (1), în faţa căruia se
găseşte o membrană de cupru (2) separată de solenoid prin intermediul unei
foiţe subţiri din material plastic având grosimea de 0,2mm (3).
Membrana include în acelaşi timp un tub (4) cu diametrul interior de
50mm conţinând lichidul în care sunt radiate undele de şoc. O descărcare
de curent prin solenoid face să inducă în membrana de cupru curenţii
turbionari puternici. Câmpurile magnetice rezultante dau naştere unor forţe
de repulsie foarte intense între solenoidul plat şi membrană, făcând ca
aceasta să lovească cu putere coloana de lichid cu care vine în contact.
1 2 3 4

Fig. 2.6. Emiţător electromagnetic de impulsuri;

1-solenoid plat; 2-membrană cupru; 3-izolator; 4-tub umplut cu lichid.

Din măsurătorile efectuate, s-a constatat că un curent de 4000 A trece

printr-un solenoid alcătuit din 50 de spire atunci când un condensator cu o
capacitate de 0,8 F încărcat la 20KV este descărcat prin acesta.
Durata impulsului de curent este de numai 3,5 s, iar presiunea
exercitată de membrană este de 200 de atmosfere.