Romane – Întâmplări în irealitatea imediată,

Inimi cicatrizate și Vizuina luminată

De câte ori nu auzim: „N-am citit cartea, dar am văzut filmul”? Este ușor de văzut de ce una nu
ține locul celeilalte. Se vede însă mai greu de ce filmul te-ar putea convinge să deschizi și cartea
sau să te întorci la ea într-o altfel de lectură.

Sunt convinsă că adaptarea liberă a lui Radu Jude după Inimi cicatrizate, de Max Blecher, îi va
face pe anumiți cititori să se întoarcă la romanele acestuia din urmă. Motivul este ușurința cu
care dialogul (aici: dintre carte și film) permite un minim exercițiu comparativ și oferă un mult
mai larg context de înțelegere.

Cazul lui Max Blecher este, din păcate, mai cunoscut în literatura română decât romanele sale,
cărora li se alătură un volum de poezie (Corp transparent) și o vastă corespondență cu
personalități ale lumii artistice și culturale precum André Breton, André Gide, Martin Heidegger,
Ilarie Voronca, Geo Bogza, Mihail Sebastian, Sașa Pană.

Inteligență de excepție, tânărul Blecher își întrerupe la 19 ani abia începutele studii de medicină
de la Paris, sub amenințarea tuberculozei osoase. Următorii 10 ani până la moarte și-i petrece
imobilizat în poziția culcat pe spate, cu tot trunchiul învelit într-un pansament de ghips.

Durerile sunt atroce, puroiul este puncționat periodic, iar morbul lui Pott atacă tot mai multe
oase, limitând chiar și puțina mobilitate din primul stadiu al bolii.

Inevitabil, comentariile despre viața lui le-au parazitat pe cele despre literatura pe care a scris-o.
A fost asemănat cu Kafka, cu suprarealiștii, a fost chiar numit hiperrealist.

În mare măsură, protagoniștii volumelor sale sunt alter ego-uri. Nu este de mirare că, sub
regimul comunist, Max Blecher nu a avut parte de valorizarea care i se cuvenea, câtă vreme
literatura lui le amintea incomod cetățenilor republicii de boală și de moarte.