CINCOCENTO ÎN VENEȚIA

 Pictura

VERONESE, Paolo (1528-1588). Contemporan cu Tizian, Veronese este apreciat a fi unul

dintre străluciţii colorişti al Şcolii veneţiene. Originar din Verona, el rămâne în istoria picturii ca
un remarcabil compozitor cu referinţe la compoziţia de dimensiuni impresionante. În pictura de
şevalet şi frescă, numeroase personaje, în mărime naturală, îl impun pe Veronese ca un savant
cunoscător al anatomiei umane, al desenului şi culorii, al ştiinţei perspectivei. Viziunea sa de
spaţiu plastic va împinge foarte departe imaginea în trompe l'oeil, raccourci-urile sale de înaltă
virtuozitate depăşind experienţele epocii. Barocul este anunţat prin compoziţiile sale gigantice,
pictate pe pânză sau în frescele din palatele şi bisericile Veneţiei.
Preferinţa lui Veronese pentru scenele de banchet l-au făcut celebru, deşi calitatea coloris-
mului şi picturalităţii operelor lui nu au atins condiţia artistică a operelor lui Giorgione sau
Tizian. Compoziţiile lui Veronese tratează subiecte biblice, totdeauna ele fiind interpretate cu
sentimentul contemporaneităţii Veneţiei, cu sentimentul laic, care face din personajele
paticipante la banchet fiinţe cunoscute, observate şi studiate după chipurile concetăţenilor săi.
Marile banchete sunt totodată pretexte pentru Veronese de a realiza naturi statice savuroase, cu
fructe exotice alăturate cupelor de cristal sau de argint. Buchete de flori împodobesc ambianţe în
care strălucesc brocarturi, pluşuri şi dantele, revărsări de bijuterii. Toate servesc unei singure
realităţi. Veneţia, în toată splendoarea luxului şi frumuseţii ei, Veneţia în toată bogăţia ei.
Veronese, aici, se alătură lui Tizian. El este pictorul care omagiază somptuozitatea
Veneţiei şi pictează poemul lumii fericite a veneţienilor bogaţi.

TIZIAN. CA ROL QUIMIŢ. PINACOTECA DIN MINCIIFN. VERONESE. TRIUMFUL VENEŢIEI. FRESCĂ DIN PALATUL
DOGILOR. VENEŢIA
 Pretextul biblic, Nunta din Canna, Ospăţ in casa lui Levi. Cina lui Simon fariseul, este, de
fapt, marele banchet veneţian.
Cronicar monden al spectacolului vieţii veneţiene, Veronese păstrează dragostea pentru
regia marilor compoziţii.
Operele lui Veronese se impun prin valoarea compoziţiilor savante, prin valoarea
decorativă şi coloritul strălucitor, prin lumina şi viziunea festivă, surse ale transformării Veneţiei
în feerie.
Şcoala de pictură veneţiană a impus în Renaşterea italiană revelaţia culorii. Noile tehnici
introduse în pictură de marii veneţieni vor influenţa ulterior şi evoluţia picturii altor ţări. Mai
aproape de sufletul naturii, de lumina, de atmosfera, de universul policrom al vieţii, pictorii
veneţieni au adus înţelegerea senzuală a materiei cromatice, sensibilitatea trăirii în faţa culorii şi
luminii.
Prin Giorgione,
Tizian şi
Veronese
colorismul
veneţian anunţă
viitoarea epocă
modernă a
picturii
impresioniste.

VERONESE NUNTA
DIN CANA GALILEI

VERONESE. CINA IN CASA LUI SIMON

  Arhitectura
Multe secole, Bizanţul a fost principalul furnizor al artei Veneţiei. Importul operelor de
artă greceşti sosite din Bizanţ, ca şi primele edificii ale Veneţiei, influenţate de arhitectura
Imperiului Bizantin, au fost asigurate de relaţiile directe stabilite între Veneţia şi Bizanţ. În
arhitectură, monumentele cu caracter bizantin, datând din veacurile al Vll-lea şi al Xl-lea,
păstrate la Torcello, au primit forma superlativă în construcţia bisericii San Marco din Veneţia.
Reconstruită, în forma actuală, în secolul al Xl-lea, biserica a avut ca model biserica Apostoleion
din Constantinopol. Zidăria de cărămidă, ascunsă de placajul de marmură şi de decoraţia
romanică a edificiului, a primit în zona superioară cele cinci cupole, specifice construcţiei de tip
bizantin. Arhitectura palatelor bizantine din Veneţia a fost recondiţionată în epoca goticului
european aplicându-i-se, la exterior, decoraţia de tip gotic.
Centrul politic-
administrativ al Veneţiei a
căpătat dimensiunea urbană
nouă în Renaştere. Simbol al
gloriei şi puterii veneţienilor,
reşedinţă a dogilor, centru al
guvernului Serenissimei
Republici, a fost Palatul
Dogilor (Palazzo Duccale)
JACOPO SANSOVINO. PIAZZA SAN
MARCO ŞI PIAZZETTA. VEDERE
AERIANĂ

PALLADIO (Andrea di Pietro, 1508 - 1580), fiul lui Pietro della Gondola, s-a născut
la Padova. Evenimentele importante ale vieţii lui Palladio încep în anul 1524 când soseşte la
Vicenza. Aici lucrează ca cioplitor în piatră şi îşi petrece anii de formaţie şi primele reflecţii
asupra operelor marilor arhitecţi contemporani. în 1537 întâlnirea cu umanistul vicenţian Gian
Giorgio Trissino aduce comanda construcţiei Villei de Cricoli. Trissino i-a dat atunci viitorului
arhitect pseuodonimul, cu rezonanţe clasice, de Palladio. Tot Trissino l-a introdus în mijlocul
umaniştilor şi l-a iniţiat în literatura latină. împreună cu acesta a călătorit la Padova şi la Roma,
unde a avut primele contacte cu ruinele antice şi cu monumentele Renaşterii, precum şi cu
personalităţile Umanismului italian. După moartea lui Trissino cunoaşte un alt mare umanist,
veneţianul Daniele Barbaro. Acesta, preocupat de pregătirea ediţiei operelor lui Vitruviu, l-a luat
pe Palladio colaborator pentru ilustraţia lucrării. în acei ani, arhitectul a realizat proiectul pentru
construcţia Podului Rialto (Ponte di Rialto) la Veneţia. Tot atunci îl cunoaşte la Veneţia pe
Giorgio Vasari Câţiva ani mai târziu i se publică tratatul de arhitectură Quattro Libri. La moartea
lui Sansovino este numit Publico Consultante Architettonico della Republica Veneta.
În generaţia jiţtiştilor şi arhitecţilor secolului al XVI-lea Palladio este o figură singulară.
în-opera- sa sunt regăsite numeroase motive ale repertoriului antic, ca şi ecoul vechilor texte, în
principal ale lui Vitruviu. Arhitect şi teoretician, Palladio a căutat în Antichitate să regăsească un
exemplu particular, un arhetip care să-i servească punctului de plecare în reflecţiile sale. Opera
sa, concretizată în numeroase construcţii proiectate în zona nordică a Italiei, a marcat puternic
sensibilităţile orientate spre soluţiile clasice greco-romane.

MAURO CODUSSI ŞI TULLIO LOMBARDO. PALAZZO LOREDAN-VENDRAMIN-CALERGI.

VENEŢIA MICHELE SANMICHELI. PALAZZO GRIMANI. VENEŢIA

Opera lui Palladio cuprinde un capitol important rezervat construcţiei villelor, un alt
capitol - edificiilor publice şi un al treilea, edificiilor religioase.
Villele de ţară, casele oraşului, locuri de repaus ale gentilomilor oraşelor sau centre ale
activităţilor agricole, de pe terra ferma, au fost mai multe secole fenomenul caracteristic Veneţiei
PALLADIO. SAN GIORGIO MAGGIORE.
VENEŢIA

Primele viile au fost

construite la mijlocul
secolului al XV-lea, mai ales
în zona Vicenzei.
Villa palladiană din secolul al
XVI-lea renaşte atrium-ul
antic şi pronaosul - încoronat
de frontonul clasic
triunghiular - susţinut de
coloanele decorate cu căpiţele
ionice. Armonia raporturilor
şi proporţiile numărului de
aur supun arhitectura şi
ritmurile ordinei, simetriilor
şi echilibrului. Villa patriciană cunoaşte prin Palladio definirea principiilor clasice, rămânând în
cadrul secolului al XVl- lea, în timpul manierismului şi apariţiei stilului Baroc, nucleul rigorilor
raţionale. În secolul al XVII-lea principiile curentului palladian au fost continuate de unii
arhitecţi atât în Italia, cât şi în afara acesteia, îndeosebi în Franţa. Concepţia echilibrului şi
măsurii a inspirat hotărâtor arhitecţii clasicismului francez al secolului al XVII-lea.
Printre numeroasele viile construite şi proiectate la Vicenza, Padova şi Veneţia de
Palladio, edificiul cel mai celebru ca originalitate este Villa Capra, numită Villa Rotonda
(Vicenza).

PALLADIO. VILLA
ROTONDA LÂNGĂ
VICENZA

În cadrul edificiilor publice Teatrul olimpic şi Loggia del Capitaniato din Vicenza oferă
una dintre formulele clasicismului palladian ca şi numeroasele palate proiectate a fi construite în
Vicenza sau Udine (Palatul Thiene,
Palatul Valmarana, Palatul Barbaran).
Edificii religioase, ca cele din Veneţia,
ansamblul mănăstirii San Giorgio
Maeeiore, cu biserica şi Campanila,
propun o viziune foarte personală în
cadrul arhitecturii secolului al XVl-
lea. Gruparea compactă în jurul fleşei
campanilei, concepută ca reper vizibil
la ieşirea în bazinul San Marco,
marchează armonios spaţiul din faţa
Piazzettei şi intrarea spre Canal
Grande.

ANDREA PALLADIO.
LOGGIA BERNARDA,
IN PREZENT PALAZZO COMUNALE. VICENZA

Conceptul clădirii desfăşurate pe

dimensiuni mari, edificiul inventat
pentru familiile puternice şi foarte
bogate, a creat prototipul construcţiei
rezidenţiale, demne pentru oricare suveran al Europei. Inspiraţia vie, cu ecouri ale spiritului
greco-roman, va influenţa pentru multă vreme soluţiile arhitecţilor europeni. La Rotonda (Villa
Capra) este, în acest sens, exemplul care l-a inspirat, mai târziu, pe Jacques Ange Gabriel în
crearea la Versailles a edificiului graţios Le Petit Trianon.
Palladianismul, curentul care a formulat în arhitectură tendinţele clasice, opuse exceselor
barocului, s-a făcut simţit nu numai în Franţa, ci şi în Anglia, în concepţia lui Irigo Jones, şi în
arhitectura Ţărilor de Jos. Continuator al spiritului clasic al antichităţii, Palladio a fost un
precursor al Clasicismului, un Vitruviu al Renaşterii, personalitate crucială în arhitectura
secolului al XVI-lea

DONATO BRAMANTE (1444 - 1514) - personalitatea reprezentativă a secolului al XVl-

lea - a marcat arhitectura italiană a Renaşterii de apogeu cu semnele sintezei şi clarităţii. Donato
Bramante s-a format ca pictor sub influenţa lui Mantegna şi Piero della Francesca. Debutul său
artistic l-a făcut în pictură, în decorarea cu fresce a câtorva monumente din nordul Italiei.
Ca arhitect, Bramante a debutat în realizarea faţadei bisericii din Abbiategrasso în care a
îmbinat formele geometrice unghiulare cu cele semicircu¬lare, acoperişul în două pante şi curba
arcelor logiilor simetric dispuse în dreapta şi stânga elementului central al construcţiei.
Contemporan şi rival al lui Michelangelo, el a cunoscut înalta apreciere a Vaticanului
pentru care a proiectat Curtea Belvedere.
Capodopera sa, care a
impresionat la Roma spiritele estetice
exigente, a fost Tempietto din San
Pietro in Montorio. Proiectarea
acestei construcţii i-a adus preţuirea
generală a cunoscătorilor şi aprecierea
deosebită a papei, care i-a propus să
proiecteze planul vazilicii San Pietro
din Roma.

BRAMANTE. TEMPIETTO.
SAN PIETRO IN MONTORIO. ROMA

Tempietto, destinată a
comemora, după tradiţie, locul în care
Sfântul Petru suferise martiriul, este o
clădire de mici dimensiuni.
Construcţia a fost ridicată în curtea
interioară a unui ansamblu de mari
proporţii şi a rămas izolată în spaţiul
respectiv, ca o bijuterie preţioasă ferită
de ochii mulţimilor. Planul circular
din care se înalţă silueta propriu-zisă a
clădirii asigură zidul clădirii în forma
unui tambur cilindric. Silueta se înalţă pe două nivele încoronate de o cupolă cu lanternă. Jur
împrejur, la primul nivel, un şir de coloane toscane, fără caneluri, susţin un antablament cu
balustradă şi baluştri. Reluarea în ecou circular a planului este ritmată de profile şi forme care
definesc volumele clare, plinurile şi golurile. Tempietto, în eleganţa proporţiilor şi dimensiunea
mică, pare a fi fost conceput de Bramante ca o creaţie pur estetică. Baza edificiului asigură trei
trepte evazate discret în jurul coloanelor. Desfăşurarea concentrică, descreşterea ritmică a
formelor, de la prima treaptă până la atticul cu baluştri şi continuând spre nivelul cupolei şi
vârful ei împodobit, realizează estetica unei armonii în are numărul de aur se înlănţuie cu
infinitezimale accente. Ilustrul arhitect face din geometrie artă şi, în acest caz, capodoperă.
Prin grandoare şi monumentalitate, prin proporţii şi armonie, Tempietto sfidează
dimensiunea. Ordinea şi simplitatea, rezumate în claritate şi eleganţă, dau măsura geniului
marelui arhitect, ale cărui principii vor influenţa puternic arhitectura europeană din vremea sa şi
de mai târziu.

BRAMANTE. PLANUL BAZILICII SAN PIETRO. ROMA

BRAMANTE. VATICANUL. PALATUL BELVEDERE. SCARA

HELICOIDALĂ. ROMA