Reunificare Germaniei căderea zidului Berlinului

Referat
Bogdan Adrian clasa a 11 e

Un Zid împotriva propriului popor

Din 1945 Germania a fost guvernată de cele patru
puteri învingătoare în cel de Al Doilea Război
Mondial, dar izbucnirea Războiului Rece a făcut ca
zonele de ocupaţie franceză, britanică şi
americană să fie unite în Republica Federală
Germania, în 1949. Tot atunci, în replică, şi zona
de ocupaţie sovietică a Berlinului avea să fie
proclamată Republica Democrată Germania, cu
capitala în Berlinul de Est.
Germania Federală s-a dezvoltat ca o ţară
capitalistă, o democraţie parlamentară cu o
economie susținută de fondurile Planului Marshall,
în timp ce Gemania Răsăriteană avea, după
modelul sovietic, un guvern autoritar, o economie
planificată centalizat şi subvenţionată de stat. Deşi
era cea mai prosperă dintre tările socialiste, mulţi
dintre cetăţenii Germaniei de Est doreau
prosperitatea şi libertatea politică din vest şi în
doar câţiva ani, două milioane şi jumătate de est
germani au emigrat, între care şi multe mii de
profesori, medici, specialişti sau muncitorii
calificați.

În 13 august 1961, 45 de kilometri de bariere de

sârmă ghimpată şi beton au fost ridicate, în
jurul Berlinului Occidental.
Autorităţile comuniste voiau să împiedice migraţia
cetăţenilor atraşi de prosperitatea și libertatea
politică din vestul capitalist.
Pe altă parte, preţurile subvenţionate din
magazinele Belinului de Est atrăgeau zilnic mii de
cumpărători din Berlinul Occidental secătuind
resursele esticilor, dar şi pe cele ale sovieticilor
care le susţineau masiv economia, iar autorităţile
voiau să pună capăt scurgerii de resurse.
Străzile, parcurile şi drumurile au fost divizate,
chiar şi clădirile au fost împărţite între Vest şi Est.
Mii şi mii de familii sau prieteni au fost brusc
separaţi, berlinezilor din estul comunist le-a fost
strict interzisă trecerea în vest, iar comunicarea şi
relaţiile de familie sau prietenie au devenit
imposibile.
Soldaţii puşi să păzească fortificaţiile au primit
ordine clare să tragă asupra oricărui individ care ar
fi încercat să fugă în Vest. Şi au tras.
Timp de două decenii Zidul s-a extins şi fortificat
continuu, bariera de sârmă ghimpată a fost
înlocuită cu un zid înalt de beton, dublat apoi cu
altul ridicat la o distanţă de zeci de metri înspre
interior, casele dintre ele au fost demolate, iar
locatarii mutaţi.
Timp de două decenii Zidul s-a extins şi fortificat
continuu, bariera de sârmă ghimpată a fost
înlocuită cu un zid înalt de beton, dublat apoi cu
altul ridicat la o distanţă de zeci de metri înspre
interior, casele dintre ele au fost demolate, iar
locatarii mutaţi.
Zidul ajunsese la 155 de kilometri şi se crease
un no-man’s land.
Fâşia morţii era acoperită cu nisip greblat cu grijă
pentru a face vizibile urmele de paşi, împânzită de
mine şi capcane şi supravegheată permanent de
soldaţi gata să tragă în cei care ar fi încercat să
evadeze.
Existau doar opt puncte oficiale de trecere a
Zidului destinate în mod separat est-germanilor,
vest-germanilor şi cetăţenilor altor ţări.
Cel mai faimos a fost Checkpoint Charlie, de pe
Friedrichstraße, destinat numai personalului aliat şi
cetăţenilor altor state.
Est-germanii treceau în Berlinul de Vest doar cu un
permis special, acordat extrem de greu,
occidentalii veneau însă frecvent în Berlinul de Est,
iar turiştii cu maşini erau atent controlaţi la venire,
dar în special la plecare pentru a împiedica o
eveluală evadare a unor est-germani agăţaţi de
şasiele automobilelor.
Zidul a devenit o barieră de netrecut nu doar în
Berlin, a ajuns să formeze graniţa dintre cele două
state germane pe o lungime de 1.380 de kilometri.
Impactul construirii zidului Berlinului a fost
devastator, pentru familile germane care s-au
văzut brusc separate, dar şi pentru imaginea în
străinătate a Germaniei de Est.
5.000 de est-germani au reuşit să evadeze, iar
numărul celor morţi în timpul tentativelor de trecere
a Zidului, potrivit rapoartelor, ar fi între 192 şi 239
de persoane.
Mulţi alţii au fost răniţi în cursul încercărilor de
evadare şi condamnaţi apoi pentru încercarea de
trecere frauduloasă a frontierei.
Chris Gueffroy a fost ultima persoană împușcată în
timp ce încerca să traverseze Zidul, pe 6 februarie
1989.
9 noiembrie 1989 - Căderea Zidului Berlinului
Protestele populare împotriva guvernului est-
german, izbucnite în ianuarie 1989, l-au determinat
pe liderul Erich Honecker să insiste: "Zidul va
rezista 50 sau chiar 100 de ani!".
În septembrie Ungaria comunistă a ieşit oficial din
Pactul de la Varşovia şi a deschis graniţele cu
Austria, pentru est germani, creând prima breşă în
Cortina de Fier şi mii de aşa zişi turişti est-germani
au reuşit astfel să ajungă în Vest. Când, în 7
octombrie, liderul sovietic Mihai Gorbaciov a vizitat
Berlinul de Est, a fost aclamat de mulţimi ca un
eliberator, iar după doar câteva zile, sub presiunea
populară, Honecker a demisionat. Protestele au
continuat însă şi la 4 noiembrie au atins apogeul,
jumătate de milion de oameni au ieşit pe străzile
Berlinului pentru a cere schimbări democratice.
La 9 noiembrie 1989, în urma anunţului că se va
putea călători în Vest, protestatarii au luat cu
asalt punctele de trecere şi Poarta
Brandenburg şi au început să facă breşe în
zid. Până la miezul nopţii, mii de est-berlinezi au
traversat în Vest, unindu-se într-o atmosferă de
mare sărbătoare cu mulţimea din Berlinul
Occidental. Distrugerea Zidului, tot atât de rapidă
ca şi crearea sa, a fost celebrată de întreaga lume,
a fost primul pas către reunificarea Germaniei,
încheiată oficial pe 3 octombrie 1990, şi a marcat
începutul căderii comunismului în Europa de Est.
Zidul Berlinului a fost dărâmat cu buldozerele
aproape total în săptămânile care au urmat. În
urmă au rămas, în picioare, doar câteva rămăşiţe
ale vechiului zid şi o cantitate enormă de mici
fragmente care se vând acum turiştilor ca souvenir.
A rămas şi Checkpoint Charlie (Punctul de
control C), scena multor filme sau cărţi cu spioni
care descriu epoca Războiului Rece şi punct de
atracţie pentru turiştii de acum.
Au rămas în urmă şi dramele separării sau
amintirea marilor eroi şi a disidenţilor politici,
rememorate de familii şi povestite în muzee şi
expoziţii dedicate istoriei Zidului.
Bibliografie : Tvr , Historia