CURS III.

IZVOARELE ŞI CODIFICAREA DREPTULUI

INTERNAŢIONAL

1. NOŢIUNEA DE IZVOARE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

După cum se ştie, în dreptul intern normele juridice îşi au izvorul în contituţiile
statelor, în legile adoptate în baza acestora, precum şi în alte acte cu caracter
juridic emise de organele executive, prin care se stabilesc reguli obligatorii atât
pentru organele organismului statal, cât şi pentru cetăţeni. În dreptul internaţional
creatoarele normelor juridice sunt statele şi, în anumite limite, alte entităţi
internaţionale.
Prin izvoarele dreptului internaţional se înţeleg acele mijloace juridice de
exprimare a normelor rezultate din acordul de voinţă al statelor. O enumerare a
izvoarelor dreptului internaţional a fost făcută pentru prima oară în Statutul Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională din 1920, care a fost apoi preluată de Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie care prevede că în soluţionarea conform dreptului
internaţional a diferendelor care îi sunt supuse Curtea va aplica:
a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli
recunoscute în mod expres de statele aflate în litigiu;
b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca
drept;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi în
dreptul public al diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor
de drept.
La acestea se adaugă şi echitatea. Rezultă, deci, că tratatele, cutuma şi
principiile generale de drept sunt recunoscute ca izvoare principale ale dreptului
internaţional, iar jurisprudenţa şi doctrina, în anumite limite şi echitatea, constituie
izvoare auxiliare ale dreptului internaţional. Doctrina şi practica dreptului
internaţional contemporan au stabilit că, în anumite limite şi condiţii, pot exista şi
alte izvoare ale dreptului internaţional, cum ar actele adoptate de organizaţiile
internaţionale sau actele unilaterale ale unor state susceptibile a produce unele
efecte juridice în raporturile cu alte state.

2. TRATATUL INTERNAŢIONAL
Este cel mai important izvor al dreptului internaţional contemporan, atât
datorită clarităţii cu care exprimă normele de drept, tehnicii sofisticate şi precise
folosite, cât şi frecvenţei utilizării sale.
Tratatul poate fi definit ca forma expresă de manifestare a acordului de voinţă
dintre două sau mai multe state, încheiat în scopul de a crea, a modifica sau a
abroga norme de drept internaţional. Tratatele internaţionale se împart, din punct
de vedere al subiecţilor participanţi, în tratate bilaterale sau multilaterale. Distincţia
nu afectează, însă, forţa juridică a acestora.

3. CUTUMA INTERNAŢIONALĂ
Este un izvor nescris al dreptului internaţional, cel mai vechi izvor al dreptului
internaţional, ca şi al dreptului în general. Deşi în condiţiile vieţii contemporane
marea majoritate a reglementărilor internaţionale sunt consacrate prin tratate,
cutuma continuă să fie izvor de drept, în special în acele domenii în care iteresele
divergente ale statelor nu au făcut posibilă o codificare a regulilor cutumiare,
precum şi în domenii ale practicii relaţiilor dintre state în care nu s-a ajuns la acel
stadiu care să impună o reglementare pe cale convenţională.
În marea lor majoritate normele dreptului internaţional clasic s-au format pe cale
cutumiară (dreptul mării, dreptul diplomatic, legile şi obiceiurile războiului), ele
cunoscând ulterior o încorporare în tratate sau o codificare generală. Cutuma
internaţională este definită ca o practică generală, relativ îngustă şi uniformă,
considerată de către state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică
obligatorie.

4. PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT

Teoria şi practica juridică a statelor au consacrat în timp numeroase principii de
drept care sunt identice sau nu diferă substanţial în legislaţia internă a diferitelor
state, ele fiind comune marilor sisteme de drept intern (sistemul francez, cel
german, cel englez, etc.) şi impunându-se ca principii fundamentale ale oricărui
sistem de drept intern. Unele noţiuni de drept intern – penal, civil sau din alte
ramuri – sunt considerate ca noţiuni intrinseci ideii de drept şi pot fi considerate şi
ca postulate ale dreptului internaţional. Ele au un rol deosebit în fundamentarea din
punct de vedere tehnic şi conceptual a dreptului internaţional, dar pot juca şi rolul
de izvor de drept independent.

5. JURISPRUDENŢA
Constituie un mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internaţional.
De principiu, instanţele de judecată nu sunt creatoare de norme juridice, rolul lor
fiind acela de a aplica la cazuri concrete prevederile actelor normative, dar
hotărârile date de acestea pot avea un rol important în stabilirea existenţei şi a
conţinutului unei norme de drept, ca şi în interpretarea acestora, iar prin
argumentele pe care le aduc în motivarea hotărârilor lor pot juca un rol important
atât în determinarea, cât şi în dezvoltarea dreptului internaţional. Pentru lămurirea
conţinutului unor norme de drept internaţional sunt adesea invocate şi hotărârile
date de tribunalele interne, naţionale, atunci când acestea sunt chemate să
soluţioneze litigii în care trebuie să se întemeieze pe instituţii şi norme de drept
internaţional public din domenii cum sunt dreptul maritim, dreptul diplomatic, etc.

6. DOCTRINA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Un rol important în doctrina dreptului internaţional contemporan este atribuit
Comisiei de drept internaţional a O.N.U. care a adus o contribuţie apreciată la
codificarea şi dezvoltarea dreptului internaţional prin proiectele de convenţii pe
care le-a întocmit şi prin comentariile juridice la aceste proiecte, prin rapoartele
elaborate de membrii comisiilor asupra unor probleme de drept de mare actualitate,
ca şi prin opiniile exprimate în cadrul dezbaterilor ce au loc asupra problemelor ce
fac obiectul activităţii sale.

7. ECHITATEA
În anumite cazuri concrete, dacă părţile în litigiu sunt de acord cu aceasta,
Curtea poate să-şi bazeze hotărârile şi pe principiile echităţii. Din modul cum este
formulat, rezultă că, în lipsa unei norme de drept, instanţa poate să-şi întemeieze
hotărârea pe principii de echitate. Echitatea are, de aceea, dacă nu valoarea unui
izvor de drept, cel puţin un important rol în crearea şi aplicarea normelor de drept,
care trebuie să se bazeze întotdeauna pe principiile echităţii.

8. ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Problema izvoarelor de drept este une dintre cele mai controversate în ştiinţa şi
practica dreptului internaţional contemporan.Evoluţia ştiinţei şi a dreptului
internaţional pozitiv au pus în discuţie dacă nu pot fi şi alte acte ale statelor sau ale
organizaţiilor internaţionale care să poată fi calificate ca având rolul unor izvoare
de drept în afara celor menţionate în art.38 al Statutului Curţii Internaţionale de
Justiţie.

9. CODIFICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Diversitatea izvoarelor dreptului internaţional, imprecizia unor norme de
sorginte cutumiară, existenţa în anumite domenii a unor norme incomplete, ca şi
nevoile de reglementare în domenii noi ale colaborării internaţionale au impus
necesitatea precizării şi sistematizării normelor juridice de drept internaţional, deci
a codificării acestora în instrumente juridice clare şi fără echivoc.

10. SISTEMUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

În totalitatea lor normele juridice care compun dreptul internaţional public pot fi
ordonate şi sistematizate după criterii ştiinţifice în raport de domeniile care cad sub
incidenţa reglementărilor internaţionale, de instituţiile juridice de drept
internaţional, ca şi de ramurile ce se pot constitui în cadrul dreptului internaţional.