PARADIGMA PROFESIONALĂ ÎN

ŞTIINŢELE SOCIOUMANE
V. Cunoaştere şi competenţă în ocupaţiile profesionale din
domeniul ştiinţelor socioumane

1. Atitudini generale faţă de problemele sociale

Indiferenţa. Cea mai răspândită atitudine faţă de o anumită problemă, în cadrul
societăţii, este cea a dezinteresului. Interesul general faţă de o anumită problemă
socială apare doar atunci când oamenii simt prezenţa unei ameninţări serioase la
securitatea lor (personală, profesională ş.a.m.d.) sau o răsturnare a valorilor
sociale în care ei cred.
Resemnarea fatalistă. Implică acceptarea pasivă a existenţei unor probleme
sociale, considerate inevitabile. Problema nu apare când astfel de oameni refuză să
ia atitudine în raport cu o anumită situaţie socială, ci, dimpotrivă, când nici măcar
nu reuşesc să gândească asupra rezolvării.
Problemele sociale sunt produsul păcatelor omeneşti, pe care Dumnezeu le
pedepseşte. Problemele sociale apar nu datorită pedepsei divine, ci ca urmare a
existenţei unor instituţii sociale a căror funcţionare este imperfectă.
Atitudinea teoreticienilor sociali şi a asistenţilor sociali
profesionişti. Deşi se consideră că, în domeniul asistenţei sociale,
trebuie să existe o profundă simpatie pentru persoanele defavorizate,
se recunoaşte unanim că nu este suficientă. Dimpotrivă, simpatia
trebuie cuplată cu teoriile şi cunoştinţele specifice experţilor în
domeniu şi cu o abordare profesionistă a problemelor sociale.

Intervenţia asistentului social asupra realităţii sociale ia forma unei

acţiuni multidimensionale, care se întemeiază pe următorii
indicatori:
 aspectele individuale şi colective ale situaţiilor;
 cerinţele instituţionale, mijloacele acordate şi limitele impuse de
costuri;
 diferenţa culturală, determinismul social şi vârsta fiecăruia;
 dimensiunea sanitară şi legislativă a situaţiilor.
 Societatea trebuie percepută sub forma unui sistem complex,
ierarhizat, cu logici distincte şi relativ autonome la toate nivelurile
sale de organizare.
 Realitatea socio-umană este dinamică, într-o permanentă evoluţie, iar
asistentul social acţionează asupra acestei dinamici încercând s-o
modeleze şi să o orienteze, în conformitate cu anumite obiective,
activitate care presupune gestiunea crizelor, conflictelor, stărilor de
tensiune, tranziţiilor violente, fenomenelor de rezistenţă la schimbare
etc.
 Asistenţa socială este o activitate profesională plină de răspundere, ce
permite indivizilor, familiilor şi grupurilor să identifice dificultăţile
care-i afectează, fie acestea personale, sociale ori de mediu şi să
compenseze aceste dificultăţi prin acţiuni de suport, de reabilitare, de
protecţie sau corective.
 Asistenţii sociali sunt o parte a reţelei ce lucrează pentru bunăstarea
societăţii şi care cuprinde departamentele de sănătate, justiţie şi
protecţie socială.
 Specialiştii în asistenţă socială sunt cei care trebuie să orienteze
intervenţia în reţea şi să valorifice experienţele ori competenţele
diferite ale celorlalţi membri ai echipei.

 Asistentul social înţeles ca sistem trebuie să desfăşoare o activitate

congruentă cu propria personalitate.

2. Importanţa cunoştinţelor în domeniul asistenţei sociale

 Cunoştinţele unei profesiuni se referă la experienţe verificabile şi apar
sub forma unor informaţii riguroase, coerente, valide, şi care vizează
un anumit grad de obiectivitate.

 Asistenţa socială nu posedă, nici chiar în acest moment, un corp unitar

de cunoştinţe desprinse din practica sa. Cunoştinţele de asistenţă
socială interferează cu valorile şi competenţele acestui domeniu.
  In edificarea unei teorii care să orienteze practica lor, asistenţii sociali
şi-au îndreptat mai întâi atenţia asupra unor surse din afara profesiei,
precum medicina, şi din discipline academice, în special din ştiinţele
comportamentale şi cele biologice.
Există cel puţin două pericole inerente în “împrumutul” interprofesional:
 acceptarea teoriilor pe baza autorităţii altei profesii (există
astfel posibilitatea ca teoriile preluate să fie tratate ca dogme );
 confuzia de identitate şi funcţie care rezultă din împrumutul
interprofesional.
 Utilizate separat şi fragmentat, teoriile au tendinţa de a-1 îndepărta pe
practician de specificul şi finalităţile asistenţei sociale, împingându-1
spre alte profesii sau discipline.
 Depăşirea acestor dificultăţi presupune revenirea la o abordare
holistică, integrativă a omului ca personalitate, care să treacă de la
analiza pe aspectele secvenţiale şi particulare la preocuparea asistenţei
sociale de a privi individul, de-a lungul stagiilor succesive ale creşterii
şi dezvoltării umane, în interiorul mediului său, cuprinzând cultura şi
societatea, inclusiv cu instituţiile sale.
 3. Relaţia dintre teorie şi practică în abordarea problemelor
sociale
 Este imposibil să analizăm o anumită problemă în manieră ştiinţifică
până când nu colectăm, organizăm şi interpretăm datele.
 În politicile sociale, ca şi în alte domenii ale ştiinţelor sociale, teoria
şi practica sunt inseparabile. Fiecare politică "practică" se desprinde
dintr-o anumită teorie care o cauzează, după cum fiecare teorie
presupune anumite aplicaţii practice care urmăresc rezolvarea şi
controlul problemelor sociale.
 Individul de "orientare practică", ce consideră că atitudinea sa nu este
afectată de consideraţiile de ordin teoretic riscă, de fapt, să fie sclavul
unor vechi teorii economice sau filosofice care astăzi nu mai prezintă
valabilitate din punct de vedere ştiinţific.
 Rolul profesionistului în aplicarea politicilor sociale este acela de a
ghida oamenii astfel încât aceştia să-şi împlinească scopurile prin
intermediul celor mai adecvate mijloace.
 Teoreticienii susţin ca ştiinţele sociale trebuie să se implice în
câmpul politicilor publice şi sociale, şi tocmai acesta este resortul
ascuns al necesităţii existenţei unei relaţii între teorie şi practică.

4. Cunoaştere şi experienţă în profesiune

 Asistenţii sociali, prin apropierea lor faţă de o problematică atât de
vastă de probleme sociale, prin implicarea lor în sistemul de relaţii cu
ceilalţi şi prin participarea la experienţa de viaţă a acestora, au
privilegii sporite pentru cuprinderea problemelor care ţin de
funcţionarea sistemului social.

 Sursă de cunoştinţe pentru asistenţa socială - experienţa

profesioniştilor în lucrul cu oamenii şi în ajutorarea lor în ce priveşte
soluţionarea unui spectru larg de probleme ale vieţii - a primit
denumirea de „înţelepciune practică“ şi izvorăşte din acţiunea
socială a asistentului social care intervine în multiple situaţii de criză
sau de disfuncţionalitate socială.
 Acţiunea specifică profesiunii de asistent social îndreptăţeşte
denominarea acestuia din urmă drept agent social.
 Rolul agentului social este acela de a interveni în anumite situaţii în
mediul social, cu scopul de a iniţia un proiect de transformare a unor
aspecte negative prin inducerea unui flux normalizator.
 Fluxul normalizator poate fi înţeles sub forma unei contraponderi faţă
de acele comportamente umane care pot fi caracterizate din
perspectiva devianţei ori a inadaptării.
 Inadaptare socială, poate fi definită drept "ceea ce-1 deranjează pe
altul, ceea ce este contrar utilităţilor sociale sau ceea ce dăunează
altora. Inadaptarea este incapacitatea sau dificultatea de a îndeplini
o sarcină sau de a asuma un rol prevăzut, aşteptat sau prescris de
către societate. (...) Inadaptarea socială poate viza diferite domenii:
cultura şi limbajul, familia şi educaţia copiilor, bugetul, munca,
sănătatea şi igiena, viaţa în societate. (...) Reperarea inadaptării se
bazează adesea pe observarea stigmatelor sau a conduitelor contrare
utilităţilor sociale" (VLĂSCEANU, L., ZAMFIR, C. 1994).
Există două forme de inadaptare:
inadaptarea internă, ale cărei motivaţii se regăsesc la nivel
individual;
inadaptarea externă, ce are drept cauze anumiţi factori externi,
care nu intră deci în aria de control şi responsabilitate a
individului.

 Stigmatul poate fi înţeles ca reprezentând aspectul vizibil al inadaptării

sociale.
 Existenţa stigmatului implică existenţa unei trăsături care face ca
respectivul individ sau grup să nu aibă acces la relaţii normale cu
ceilalţi actori ai societăţii.

Tipuri de stigmate sociale

stigmatul fizic – scoate în evidenţă diformităţile şi anomaliile
morfologice care determină fie numai o identitate estetică aparte,
fie şi o incapacitate parţială sau totală de mişcare sau de realizare
a unor activităţi pe care marea majoritate le poate desfăşura;
 stigmatul comportamental – reprezintă modalităţile în care
indivizii înţeleg să se manifeste în cadrul social;
stigmatul identitar (numit de E. Goffman "tribal") – se referă la
diferite forme ale identităţii pe care o poate deţine un anumit actor
social, mergând de la cea rasială până la cea lingvistică sau
religioasă.

 În teoria asistenţei sociale au fost stabilite drept criterii ale distingerii

între situaţiile care reclamă intervenţia asistenţilor sociali şi cele
normale atitudinea şi acceptanţa socială.

 Cunoaşterea acestor aspecte este hotărâtoare pentru proiectul de

intervenţie pe care îl propune asistentul social deoarece, în lipsa
acesteia, sunt posibile consecinţe caracterizate printr-un anumit grad
de periculozitate atât pentru cel care necesită asistenţă, cât şi pentru
alţi membri ai comunităţii.