DIMENSIUNEA AXIOLOGICĂ A

ŞTIINŢELOR SOCIOUMANE
1. Doctrine etice fundamentale
Contextul axiologic al acţiunii asistentului social obligă
raportarea la valorile morale cuprinse în câteva doctrine etice
fundamentale pentru practica asistenţei sociale.

Etica utilitaristă
Exponenţi ai utilitarismului:
 Jeremy Bentham (1748-1832)
 John Stuart Mill (1806-1873)

Opera acestor autori este fundamentată pe scopul promovării bunăstării

generale - „fericire maximă pentru toţi”.
 Se distinge ca fiind doctrina iniţiatoare a punctului de vedere după care
judecăţile prin care surprindem calitatea unui lucru de a fi bun vorbesc,
de fapt, despre proprietatea acelui lucru de a produce un bine .
 Promovează ideea că: acţiunea umană trebuie să determine cea mai
mare cantitate de „bine" sau de „fericire", posibile sau cât mai puţin
„rău" posibil, într-o lume centrată pe valorile de "bine" şi "fericire".
 Binele societăţii este conceput ca o totalizare a binelui rezultat din
acţiunea indivizilor care acţionează în perspectiva dobândirii celei mai
mari fericiri.
 Utilitarismul promovează competiţia dintre indivizi, care rezultă, de
altfel, din natura umană, aflată în permanentă căutare a binelui şi
fericirii, fapt ce nu contravine binelui colectiv.
 Dezideratele indivizilor spre bine şi fericire conduc spre un acord
fundamental asupra naturii fericirii, ceea ce determină o congruenţă a
promovării şi urmăririi propriilor interese individuale. în cele din urmă
interesul personal va rezona cu interesul general, încât individul nu mai
poate dori propria fericire fără a avea în vedere şi fericirea aproapelui.
 Disciplina căreia dorea să-i pună bazele Bentham se numea
deontologie sau ştiinţă a datoriei.
 Bentham a definit deontologia ca pe un "buget de venituri şi
cheltuieli din ale cărui operaţii să rezulte o creştere a bunei stări", iar
viaţa morală a asociat-o cu practicarea unui "calcul matematic al
plăcerilor", din care să rezulte o balanţă pozitivă pentru plăcere şi una
negativă pentru durere.
 John Stuart Mill a încercat să rafineze principiul celei mai mari
fericiri. El consideră criteriu de comparaţie a plăcerilor - intensitatea,
durata şi gradul lor de fecunditate - pur cantitativ, în timp ce trăirile
morale sunt de o varietate ce nu poate fi surprinsă cu mijloace atât de
rudimentare. Mill credea că relevantă este compararea plăcerilor
după un criteriu calitativ.
 Concentrarea pe fericirea individuală ignoră acele mecanisme
instituţionale care generează nefericire şi durere, cum ar fi un sistem
de birocraţie nefuncţională, care oferă oportunitatea promovării
intereselor personale ale funcţionarilor, în detrimentul celor ale
clienţilor lor.
Etica imperativă
 Immanuel Kant (1724-1804)
A încercat să justifice raţional moralitatea, în tentativa sa de a
întemeia o morală universală şi raţională, fundamentată pe imperativul
categoric, adică pe ideea datoriei morale de a face întotdeauna şi în orice
împrejurare bine.
Imperativul categoric este forma în genere a legislaţiei în morală.
Etica imperativă îşi pune problema justificării modurilor de
comportare şi acţiune care determină practica vieţii umane în
domeniul individual şi social.
Practicul trimite la acele situaţii în care importantă este decizia
liberă, orientată de anumite valori morale, adică aşa-numita atitudine
morală.
Kant defineşte cunoaşterea teoretică ca pe una prin care cunosc ceea
ce este, iar pe cea practică ca pe una prin care îmi reprezint ceea ce
trebuie să fie. Distanţa dintre ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie
este distanţa dintre natură şi spirit.
În domeniul naturii domină o necesitate exterioară nouă înşine.

Kant credea că faptele umane se supun, de asemenea, unei necesităţi,

numai că unei intrinseci, o necesitate a raţiunii exprimată în
conformitatea maximei acţiunii noastre la legea morală obiectivă.

Kant folosea două verbe ale limbii germane pentru a pune în evidenţă
cele două tipuri de necesităţi:
verbul milssen pentru a exprima principiul acţiunii naturale,
adică al lumii fenomenelor. Este expresia unei necesităţi
oarbe - necesitatea naturală;
verbul sollen, care exprimă o necesitate ce nu apare în
natură. Este tipul de necesitate pe care îl recunoaştem în
determinarea voinţei prin raţiune.

Kant va adăuga o a doua formulare, pentru a clarifica principiul

anterior şi pentru a demonstra natura sa universală şi obligatorie:
„lucrează aşa încât maxima voinţei tale să poată valora oricând ca
un principiu universal de acţiune".
Creştinismul şi asistenţa socială
Biserica primelor secole creştine a considerat că asistenţa socială
acordată mai ales săracilor constituie o datorie de onoare, încărcată de
semnificaţii morale.
 Primele instituţii asistenţiale au fost:

 brefotrofiile (leagănele pentru copiii abandonaţi, în vârstă de

până la 7 ani);
 orfanotrofiile (orfelinatele);

 partenocomiile (case de adăpost pentru tinerele fete

provenite din familiile sărace sau din orfelinate);
 ghirocomiile (azile pentru văduvele bătrâne şi fără sprijin);

 Societatea religioasă a Parabolanilor (grupuri de voluntari

creştini care îndeplineau servicii sanitare în folosul celor
afectaţi de diferite maladii).
 Etica creştină se inserează în societate printr-o concepţie pozitivă
asupra sărăciei.
 Esenţa acestei concepţii este redată în ideea potrivit căreia săracul este
încărcat de sacralitate, el fiind expresia firească a ordinii sociale
existente în lumea feudală, fiind considerat chiar un exponent al celor
care se vor mântui.
 Toate categoriile de săraci intrau în grija Bisericii, eliberând astfel
statul de orice responsabilitate.
 Sărăcia era tratata din punctul de vedere al eticii creştine, drept o
situaţie de normalitate, iar Biserica se considera datoare să acorde
săracilor din interiorul parohiei (comunităţii) un ajutor material.
 Din perspectiva monarhului, săracul este un om slab, la mila celor
puternici, care dispun de mijloace şi influenţă. Regele are datoria să
asigure o protecţie juridică celui slab.
 Putem vorbi de existenţa a două tipuri de datorii:
 contractuală (îndeplinită de rege sau senior);

 morală (desăvârşită de oamenii bisericii).

Schimbarea concepţii pozitive asupra săracului survine o dată cu
naşterea relaţiilor de muncă proprii capitalismului, ceea ce duce la
dispariţia sistemului feudal ce caracterizase până atunci economia
Europei Occidentale.
Sărăcia nu mai era văzută ca o şansă şi o virtute, ci dimpotrivă, ca un
rezultat al leneviei, ca o greşeală morală şi chiar ca o crimă şi o
subversiune ce trebuie reprimate.
Perioada Renaşterii şi Reforma lutherană vor conferi un cu totul alt
sens sărăciei, modificând în mod substanţial imaginea săracului pe care
o propovăduise până atunci etica creştină.
Biserica va rămâne actorul cu cele mai semnificative implicaţii
asistenţiale în viaţa societăţii, până în secolul al XlX-lea, când apar
primele instituţii de asistenţă socială sub jurisdicţia statului.
Protestantismul şi geneza asistenţei sociale
În perioada protestantismului sărăcia nu mai reprezintă acum o
condiţie pentru a primi gloria într-o lume viitoare, ci devine culpabilă,
fiind integrată într-o dialectică a ordinii şi dezordinii sociale.
 Etica protestantă propune inserţia socială a fiecărui individ,
realizabilă mai ales prin muncă.
 In cadrul teoretic dezvoltat de etica protestantă, este subliniat mai ales
caracterul raţional al religiei creştine, iar nu cel mistic, aşa cum se
întâmplase în primele secole creştine.
 Această raţionalitate a religiosului a făcut posibilă - în opinia lui Max
Weber - dezvoltarea capitalismului în acele zone dominate din punct de
vedere religios de protestantism.
 Scăderea toleranţei publice nu presupunea că sărăcia trebuie să fie
anihilată prin mijloace represive ci, dimpotrivă, că, întrucât ea
reprezintă o problemă socială, asistenţa oamenilor săraci nu constituie
doar o responsabilitate privată sau a Bisericii, ci şi a statului, care se
vedea ameninţat de creşterea procentului populaţiei sărăcite.
 Apar primele instituţii de asistenţă socială, sub forma azilelor şi a
spitalelor publice, al căror rol era acela de a supraveghea indivizii
săraci sau periculoşi pentru ordinea instituită.
 Actul Elisabetan din 1601, considera că asistenţa socială acordată
săracilor reprezintă nu atât o obligaţie morală a comunităţii de care
aceştia aparţin, ci chiar o obligaţie socială.
 S-au adoptat şi metode mai dure de combatere a sărăciei, aşa cum a
fost, de exemplu, sistemul atelierelor publice (workhouses), al căror
rol era acela de a descuraja - prin salarii foarte reduse şi munci
deosebit de dificile - populaţia rurală săracă să migreze spre zonele
urbane.
 Au existat încercări de sistematizare instituţională a asistenţei sociale
acordate persoanelor şi grupurilor defavorizate, aşa cum au fost:
 sistemul Roundsman (care "presupunea întreţinerea şomerilor
de către cetăţenii parohiei din care aceştia făceau parte”);
 sistemul Speenhamland (ce "consta în acordarea unor
compensaţii de venit muncitorilor cu salarii mici, compensaţii
care urmăreau atingerea unui prag calculat în funcţie de
numărul copiilor pe care muncitorul îi avea în întreţinere" ).
 Deşi sărăcia era considerată o problemă socială, mai ales în filiaţia
ideilor profesate de etica protestantă, originea sa era încă regăsită în
decadenţa morală a indivizilor.
 Începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea se va afirma ideea
potrivit căreia sărăcia este cauzată nu atât de anumite caracteristici
individuale (lenevia), cât de modul de funcţionare a sistemului
economic propriu capitalismului.
 Se constată şi o nouă orientare legislativă, în ceea ce priveşte
asigurările de boală, asistenţa persoanelor în vârstă, asigurările sociale
în caz de accident ori invaliditate, ajutorul de şomaj.
 Mai ales după primul război mondial, apare un nou concept, cel al
păcii sociale, care putea fi obţinută doar printr-un sistem legislativ
bazat pe principiul justiţiei sociale.
 Eticii protestantă este importantă prin schimbarea de paradigmă
referitoare la concepţia asistenţială a creştinismului dar şi în ce priveşte
concepţia referitoare la grupurile defavorizate şi sărăcie transferând
responsabilitatea dinspre instituţia religioasă înspre instituţia etatică.
2. Probleme etice în practica asistenţei sociale
Teoreticienii sociali consideră că problemele etice apar, în special în
sfera practică a asistenţei sociale, atunci când asistentul social trebuie
să ofere un răspuns la următoarea întrebare: Ce trebuie să fac eu, sau
clientul, din punct de vedere moral, într-o situaţie particulară?
Se consideră că una dintre problemele centrale ale dezbaterii din jurul
aspectului etic al asistenţei sociale este aceea că un acelaşi termen - de
exemplu, termenul "bine" - aplicat într-o situaţie particulară din
practica asistenţei sociale, poate avea diferite semnificaţii:
 bine tehnic, ce se referă la acele situaţii în care au fost invocate
şi aplicate în mod corect regulile practicii profesionale;
 bine estetic, deoarece forma practică a asistenţei sociale face
apel, adeseori, la sentimentul de admiraţie faţă de un succes
profesional;
 bine moral, din moment ce, în domeniul asistenţei sociale, sunt
atinse anumite obiective morale şi în plus, sunt create sau
instituite relaţii profesionale bazate pe moralitate.
 Ideea de conştiinţă trasează conturul surselor şi soluţiilor problemelor
etice care apar în practica asistenţei sociale. Ea poate fi considerată, aşa
cum susţine N. Timms, ca reprezentând anumite aspecte importante ale
problemei generale a valorilor morale specifice domeniului asistenţei
sociale.
Acest aspect poate fi înţeles prin intermediul a trei argumente:
 Consideraţiile asupra conştiinţei morale evidenţiază aspectele
individuale şi sociale specifice procesului luării de decizii în
practica asistenţei sociale. Conştiinţa morală însă aparţine
activităţii specifice fiinţelor umane, şi nu doar asistentul social
este confruntat cu necesitatea unor decizii bazate pe aceasta.
 Ideea de conştiinţă morală nu reprezintă o simplă noţiune. este
necesară o analiză conceptuală înainte de a putea delimita
înţelesurile şi implicaţiile sale.
 Ideea de conştiinţă morală realizează o conexiune între
consideraţiile specifice asistenţei sociale şi ceea ce se întâmplă în
realitate. In acelaşi timp, dezbaterile asupra problemei conştiinţei
morale realizează şi legătura dintre studiile de asistenţă socială şi
acele acţiuni care depăşesc graniţele acestui domeniu.
Moralitatea conştiinţei înseamnă ceva mai mult decât simplul
sentiment moral; ea încearcă să dezvolte un anumit comportament
faţă de idei şi situaţii specifice.
Problemele etice din practica asistenţei sociale apar atunci când există
un conflict în ceea ce priveşte următoarele aspecte:
definirea problemei;
stabilirea scopurilor;
stabilirea priorităţilor;
deciziile asupra strategiilor de urmat;
rezultatele dezirabile.
Loewenberg şi Dolgoff deduc două modalităţi de apariţie a
problemelor etice:
 competiţia dintre valori (situaţia de a alege, într-un caz
particular, între două valori aflate în competiţie);
 competiţia loialităţilor (când două grupuri aflate în competiţie
sau în conflict impun anumite clauze referitoare la fidelitatea sau
loialitatea asistentului social).
Asistenţii sociali, mai ales atunci când, în practică, se confruntă cu
probleme etice, trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce
întreprind. Ei sunt datori, în acelaşi timp, faţă de clienţi, de instituţia
în cadrul căreia îşi exercită profesia, faţă de colegi şi de societate şi,
nu în ultimul rând, faţă de ei înşişi.