Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat

Tradiționalismul reprezintă o direcție literară interbelică, manifestată concomitent cu direcția

modernistă, ce urmărește temperarea ideologiei acesteia prin promovarea tradiției și a
specificului național.
Tradiționalismul orientează literatura spre universul existențial rustic, precum și spre valorile
tradiției (istoria, folclorul), la care se adaugă ortodoxismul ca și element definitoriu al sufletului
românesc.
Tradiționalismul interbelic trăiește în prezent însă, privește spre trecut, conștient, dezvoltând o
poetică a melancoliei, a nostalgiei, fără idilizarea și idealizarea excesivă a trecutului sau a
universului rural.
Aci sosi pe vremuri este poemul care aparține volumului Pe Argeș în sus (1923) și este de
factură tradiționalistă datoriă tematicii rurale, a construcției textului și a registrului stilistic
utilizat.
Titlul poemului este unul inedit deoarece este alcătuit dintr-o propoziție prin care poetul
comunică ideea centrală a întregului poem, și anume, apropierea până la identificare a
trecutului cu prezentul, două valori ale existenței umane plasate într-un spațiu și timp
neidentificate. Adverbul în formă populară „aci”, verbul „sosi” (la perfect simplu) și locuțiunea
adverbială de timp „pe vremuri”, sugerează ideea că existența umană se bazează pe experiențe
repetabile, retrăite și reluate de fiecare generație în parte, generație care simte și trăiește viața
asemenea predecesorilor.
Trecând la tematica rurală, putem afirma că încadrează tema iubirii și a timpului, teme care
sunt surprinse într-o construcție simetrică, de factură clasică. Lumea minunată a satului se
manifestă pe două planuri temporale: primul recuperat prin amintire și al doilea, cel al trăirii
prezente ce repetă existența celui dintâi.
Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie structurată în 19 distihuri și un monovers (în
final) liber, cu rol de laitmotiv (construiește o concluzie).
Cele care conturează un spațiu încremenit în timp sunt primele patru versuri deoarece acolo
găsim „casa amintirilor”. Obloanele trase și pânzele de paianjen sunt semne ale părăsirii și ale
trecerii implacabile a timpului. Interiorul casei este lipsit de căldură, oameni nu mai sunt, iar
motivul hornului amintește de vechime.
Ion Pillat imprimă locurilor natale o culoare arhaică care păstrează amintirile dragi neșterse.
Următoarele distihuri compun o lume de mult apusă iar poetul își imaginează o poveste de
dragoste sensibilă și emoționantă pe care o trăiseră bunicii săi. Întreaga idilă reflectă puritatea
sentimentelor din vremuri străvechi, atunci când bunica lui, Calyopi, venise cu “berlina” pentru
a se întâlni cu bunicul. Decorul este creat cu ajutorul epitetelor care descriu galbenul lanului de
secară, argintiul lunii și câmpia verde.
Atmosfera romantică este creată de emoția bunicului, de tăcerea fetei îndrăgostite și de
recitarea unor versuri în timpul plimbărilor. Toate acestea sunt completate de imaginiea bunicii,
subțire, îmbrăcată într-o largă crinolină, cu ochi de peruzea. Aici amintim că culoarea albastră
este îndrăgită de romantici deoarece simbolizează infinitul.
Povestea frumoasă continuă și prin ochii cititorului, pictând imaginea bunicului care îi recită
bunicii poezia „Le lac” a lui Lamartine, precum și versuri din „Sburătorul” lui Heliade Rădulescu.
Ambii trăiesc o emoție puternică „și totul, ce romantic, ca-n basme, se urzea”.
Cu subtilitate, poetul insinuează motivul grav al clipei care trece prin bătaia clopotului care
anunță moartea dar și nunta: “un clopot a sunat,/De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din
sat.”
Aci sosi pe vremuri are note nostalige, al curgerii implacabile a timpului, fiind dublată de
eternitatea sentimentului de iubire, idee evidențiată prin schimbarea timpurilor verbale,
înlocuind imperfectul cu perfectul compus. Punctele de suspensie prezente și imaginea auditivă
a clopotului, marchează paralelismul dintre timpul iubirii (veșnic un timp real), care-și urmează
curgerea ireversibilă. Poetul continua să mediteze asupra propriei existențe, utilizând persoana
a doua singular: “Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/Te vezi aievea numai în ștersele
portrete.”
A doua secvență alcătuită din 7 distihuri și un vers independent, redă în oglindă un scenariu de
iubire din prezent. Experiența înaintașilor se repetă, poetul întâmpinându-și iubita asemenea
bunicului pe vremuri, recitându-i poeme din creația artistului francez Francis Jammes și
din “Balada lunei” a poetului symbolist Horia Furtună. Iubita, ca și bunica, îl ascultă
gânditoare “cu ochi de ametist”.
Trecerea vremii este marcată și de schimbarea numelor poeților deoarece fiecare generație are
preferații ei.
Ultimul distih al poeziei Aci sosi pe vremuri constituie un refren ideatic, amplificarea tristeții
poetului privind neputința umană în fața timpului și în fața morții. Atât viața cât și moartea sunt
două valori esențiale ale existenței umane, simbolizate de imaginea auditivă a clopotului din
vechiul turn, un simbol al timpului trecător, neiertător, pe care doar iubirea îl poate oarecum
încremeni. Această idee este susținută de monoversul care încheie poezia “De nuntă sau de
moarte, în turnul vechi din sat.”
În încheiere, amintim și despre relațiile de simetrie care apar la nivelul motivelor și al imaginilor
artistice. Casa este aceeași, drumul la fel, berlina este înlocuită de trăsură, iar lanul de secară a
supraviețuit trecerii continue a anotimpurilor.
Opoziția viață-moarte este anulată pentru că sunetul clopotului este același, însoțind două
momente esențiale (nunta și moartea).
În concluzie, valorificând mitul oglinzii și al dedublării, poezia Aci sosi pe vremuri împletește
evocarea cu meditația, într-o tonalitate melancolică, nostalgică.