MATEIU CARAGIALE (1885-1936)

E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane1

,,Nu un roman este opera de maturitate a scriitorului, Craii de Curtea-Veche (1929), ci
evocarea lirică a unei epoci de descompunere morală. Craii sunt Pantazi, Pașadia și l-am trece
printre dânșii și pe însuși povestitorul, cu un rol echivoc pe perpetuu invitat, observator, nu fără
a trăda și o adeziune sufletească integrală față de purulența morală zugrăvită cu mult patetism
liric. Atât Pșadia cât și Pantazi sunt exemplare de decadență levantină sau exotici, oameni de
mare intelectualitate sau numai de rafinament, bogați, cu o viață aventuroasă și plină de taine
trecute, sibariți, cu vinele arse de nevoia luxurii. Nutrind pentru unul evlavie și pentru celălalt o
slăbiciune, povestitorul se face istoriograful solemn al unor simpozioane, pornite platonician și
degenerate apoi în simplă detrăbălare, cu nevoia absolută a degradării; pe lângă aceste elemente
de descompunere rafinată, în care orientul se îmbină cu lunga obișnuință a occidentului, se
adaugă desfrâul mitocan al lui Pirgu, produs național ce prosperă într-o abjecție fără reflexe
aurii, și care, în fond, nu reprezintă o decadență și un sfârșit de rasă (ca familia Arnotenilor), ci
un punct de plecare și ascensiune socială. Întreaga această zugrăvire a unei mari mizerii morale
nu este făcută cu repulsiesau în sentimentul unei satire sociale, ci cu gravitatea unui ton solemn,
aulic, pompos, nu lipsit de convingere și de adeziune. Ceea ce înnobilează oarecum zugrăvirea
acestui putregai social este marele talent al scriitorului, calitatea stilului său somptuos, liric,
pitoresc, fosforescența decadentă a limbii, în amestecul de imagini poetice, de cuvinte arhaice,
de demnitate de expresie, cu trivialități verbale căutate anume – într-o concepție bizară ca
întreaga personalitate a acestui colorat și steril scriitor de decadență.“ p. 218-219

1
E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, 1900-1937, Editura Minerva, București, 1989.