CAMIL PETRESCU (1894-1957)

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent1

,,Mulți vor fi observat disproporșia care stă la baza romanului Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război. Obună parte din volumul întâi cuprinde romanul propriu-zis
(după concepțiunea noastră clasică) și anume istoria geloziei lui Ștefan Gheorghidiu. Volumul II
însă e un jurnal de campanie care ar fi putut să lipsească fără a știrbi nimic din substanța
romanului.” p. 55
,,Între partea întâi și partea a doua din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război nu e niciun echilibru și jurnalul de campanie poate dura oricât de mult. Este un roman
orășenesc, eroii sunt nu numai citadini, dar oameni opulenți și cultivați. Ștefan Gheorghidiu
aparține unei familii bogate, cu suprafață politică, și moștenește o avere serioasă. Prin urmare,
eroii pot gusta alimente fine și să-și privească eul într-o desăvârșită indiferență de problemele
materiale. Camil Petrescu s-a gândit desigur că numai un individ stabilizat în societate poate
avea răgaz să trăiască lăuntric. Căci tendința de a se ocupa de viața interioară este vădită. Prin
asta Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război e mai degrabă un roman stendhalian.
Bărbatul iubește femeia și este robit ei, dar e în stare în acelați timp s-o observe, se umple de cea
mai animalică gelozie, putând să se scruteze însă pe sine. Eroul e operator și pacient, impulsiv și
lucid. Eroii lui Camil Petrescu au toți repeziciunea discursului și tonul acela tipic de iritație care
sunt ale autorului însuți în scris, încât toți sub felurite veșminte par a purta capul multiplicat al
vorbitorului la persoana întâi. Stilul lui Camil Petrescu zugrăvește prin ritmica lui pe un singur
erou, pe acela care observă și se analizează.”. 56-57
,,Tot scrisul lui Camil Petrescu e al unui solitar impulsiv, care n-a gustat experiența din
plin niciodată, care n-are prin urmare voluptatea unui Balzac în înregistrarea spețelor de oameni,
fără mânie și fără iubire, cu pasiune numai de colecționar. Și Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război și Patul lui Procust sunt romane de analiză erotică, personajele principale
fiind femei. Autorul idealizează o dată eroina Doamna T., propriu-zis dând o formulă educativă
pentru femeie. Dar pe celelalte le privește cu dușmănie, le pune în atitudini de animale înguste,
rele, lacome, necredincioase și incapabile de a pricepe un om superior.” P. 58
,,Ne povestește tribulațiile lui casnice însuși eroul Ștefan Gheorghidiu. Acesta, student la
litere, se căsătorește cu o colegă. În curând moștenește o avere importantă încât este exclusă de
la început posibilitatea ca romanul să devină sămănătorist. Eroii sunt preocupați numai de
problemele de conștiință. Întâia problemă a lui Ștefan Gheorghidiu este de a se apropia cît mai
mult sufletește de nevasta lui. Și cum el explorează metafizicul, înțelege să comunice în această
sferă de preocupări cu soția lui. În aceste pagini se poate observa tragedia unui bărbat lipsit de o
noțiune pozitivă a femeii, care cere acesteia ceea ce ea nu poate da. Lui Gheorghidiu nevastă-sa
1
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Romancierii 1920-1930, Editura Cartea
Românească, 1941.

1
îi place din punct de vedere fizic, fără ca el să-i poată defini un aspect mai sufletesc, mai
complex. El are vrea-o frumoasă și capabilă de speculația filosofică. Există scene din care
rezultă inferioritatea femeii. Nevasta lui Gheorghidiu este nefilosoafă, geloasă, înșelătoare,
lacomă, seacă și rea. Nici Gheorghidiu însuși nu poate explica pentru ce o iubește. Dar soția lui
Gheorghidiu este atât de defăimată de autor, prezentată cu atâta dușmănie, încât noi n-o iubim.
Și atunci toată gelozia lui Gheorghidiu rămâne un fenomen particular. Învederată este agitația
continuă a eroului, care pare a voi mereu să ne convingă că întâmplarea lui este enormă, că
suferința lui este extraordinară, că o astfel de tragedie e nemaiauzită.” p. 59-61
,,El este un filosof într-o lume de neștiutori de carte cinici, și acești neștiutoride carte îl
păcălesc și-i fură bună parte din moștenire. El nu cunoaște femeia și nu o poate stăpâni, iar
femeia îl face să sufere. Caml Petrescu nu este lipsit nici de modalitatea observației obiective,
adică de putința creării de tipuri. Nae Gheorghidiu cu suficiența lui calmă și incultă, cu
deșteptăciunea, cu cinismul lui, trăiește, dar din păcate nu e lăsat să se amestece într-o acțiune,
să se desfășoare. Tănase Vasilescu Lumânăraru, omul care nu știe să scrie și nici să citească,
care cu toate acestea pătrunde în viață și domină, e o descoperire de tip balzaciană. Lui Camil
Petrescu acest tip de personaje îi sunt străine, repulsive. Între filosofia sa și analfabetismul lui
Lumânăraru autorul pune distanță, și cu tot stilul său de roman exact, această neparticipare la
viață se simte și totul ia o mișcare curioasă de protest violent, de pamflet, de memoriu, de notă
critică, de proces.” p. 62-63
,,Însușirea fundamentală a acestui roman este aceea de proză superioară. Un om cu un
suflet clocotitor de idei și pasiuni, un om inteligent și neprihănit totodată, plin de subtilitate, dee
pătrundere psihologică, dar și naiv, cu inocențe (și cu talent) de poet, vorbește despre dragostea
lui, despre femeie, așa cum o vede el, despre oameni, despre nașterea pământului din haos etc.
Și din acesr monolog nervos se desprinde încetul cu încetul o viață sufletească, indeterminată
dar reală, un soi de simfonie intelectuală, care te surpinde prin exactitatea cu care elementele
disparate se întrețesc, care te încântă prin plăcerea ce poate rezulta din claritățile psihice. Camil
Petrescu a adoptat aici stilul clasic francez al analizei.” p. 63-64
,,Cartea a doua nu este un reportaj despre război cu o viziune personală a lui, cu un
spectacol straniu, apocaliptic, de un tragic grotesc, asemănător cu tablourile primitivilor,
narative, hilare, grave. Aici Camil Petrescu este un mare prozator. Felul iritat și decisiv în care
scriitorul critică tactica română, lecțiile pe care le dă statului major, superioritatea cu care
descoperă incompetența militarilor aparțin acelui stil de enormitate de care e capabil. O viziune
personală, torturată de o mare anxietate și de un realism fantasctic, grotesc. Moemntul în care
ofițerul, scăpat dintr-un infern, ajunge sus pe o măgură și de acolo privind în jos coloanele are
un sentiment idilic, extatic, e tulburător și grandios. Plăcerea de vânător a lui Gheorghidiu,
salutul amical cu mâna al unui ofițer care are mațele scoase afară, curiozitatea combatantului de
a ști cum are să fie ciocnirea, bătrâna care ia de mînă pe Ghoerghidiu și-l cheamă ai să-ți arăt
eu pe unde vin, să-ti arăt eu pe unguri, groaza de șrapnele a soldaților care cerșesc din ochi un
adăpost cât de mic, plutonierul care în culmea zăpăcelii adună oamenii și le ține discurs de
patrie, sunt momente vii, care dau asupra misterului uman o privire scurtă și profundă.” p. 65

2
E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane