MIHAIL SEBASTIAN (1907-1945)

E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane1

,,De la seria de aventuri amoroase, în De două mii de ani (1934), scriitorul a trecut la
romanul idedologic, care vrea să îmbrățișeze mai mult decât poate strânge și în care, cum era și
firesc, problema iudaismului nu-și găsește o soluție valabilă. Ca în orice roman, strict
individuală, problema se circumscrie la cazul eroului autobiografic care, în lupta dintre dorința
de asimilare și refuzul mediului de a-l primi, recurge la soluția unei acomodări: renunțarea de a
se identifica cu societatea în sânul căreia trăiește și topirea lui biologică în ambianța șesului
dunărean ce l-a modelat sufletește. Fără dezbaterea teoritică a problemei, romanul, foarte puțin
roman și el, evoluează în mijlocul mișcărilor antisemite de acum vreo zece ani, al experiențelor
sociale ale eroului, cu aceeași libertate de mișcare, naturală, cu aceeași artă lucidă de a expune
pregnant situațiile și ideile, mai mult atingându-le, și de a schița figuri de data aceasta de mare
semnificație intelectuală (Ghiță Blidaru, Mircea Vieru etc.), fără a mai aminti de alte tipuri din
lumea iudaică (marxistul S. T. Haim, sionistul Winkler, Abraham Silitzer etc.).” p. 229-230

1
E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, 1900-1937, Editura Minerva, București, 1989.