Francois Villon vă jur că sunt,

Reîncarnat prostește-n România,

Am un umor de-a dreptul crunt,

Dar nu-mi lipsește omenia

Împușc cu glume orice mișcă,

Și rime pot oricând să fac,

Iar noaptea când un vis mă pișcă,

Scot îngeri din oricare drac

Mi-a fost, oho, prea greu odată,

Și îmi spuneau, cinstit, poetul hoț,

Căci a trăi din scris în lumea asta blestemată,

E de departe cel mai rău negoț

La fel și azi, în România,

Precum și-n toată lumea asta nouă,

E-o nebunie să-ți arăți poezia,

V-o spun atât de sincer vouă

Genial de-ai fi, ce dacă,

Când burta e încă la domnie,

Ce versuri, când ești tot pe cracă,

Deși te joci pe taste cu mândrie?

Dar nu-I nimic, așa sunt eu,

Scriu și când dorm și când mănânc

Am o problemă, auleou,

Rămân Villon, până-n adânc

De porcăit am porcăit și ca francez

Dar mult mai bună e româna

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu-s chinez,

Căci pot de-acum să înjur întruna

S-o bagi, s-o scoți, e parte amplă din cultură,

De ai talent, când spurci, faci artă în România.

E-o bogăție-n verbul pedepsirii drept în gură,

Decât să nu înjuri aici, mai bine-ți bați soția

Dar chiar și-așa, oricât de bine-aș înjura,

În versuri măiestrite, compot de mame și hristoși,

Oricât umor aș însăila, oricât sarcasm aș strecura,

Nu reușesc în nici un fel să cuceresc niște fricoși

Pesemne iar repet, din karmă, rolul unui disperat,

Și sunt venit doar să mă-nec în soarta mea,

Observ și simt cât populația unui stat,

Dar orice-aș face, stau prost pe-această stea,

Într-un delir turbat umplut-am internetul,

Cu tot ce mi-a ieșit din 'ceastă minte mare,

Dar sunt un Ioan ce strigă în pustiu secretul,

Și mă aud, ca altădată, doar lupii-n depărtare

Ah, biet Villon, român pentru o viață,

Sunt poanta unui univers bizar,

Ce m-a trimis nepregătit la piață,

Fără părinți și făr-un ban în buzunar…