CAPITOL 1

Sănătatea
– un drept fundamental al omului -

1.1. Condiţia umană în civilizaţia contemporană

A devenit un adevăr axiomatic, unanim admis, un veritabil truism, faptul

că omenirea străbate în prezent una dintre cele mai contorsionate epoci istorice
în care sunt concentrate tendinţe şi direcţii dintre cele mai contradictorii în plan
social-economic şi spiritual, marcate de cuceriri ale geniului uman de o valoare
incomensurabilă în toate sferele şi compartimentele ştiinţei şi tehnicii. Peisajul
lumii contemporane, aşa cum se înfăţişează el astăzi este acela al unor flagrante
discrepanţe şi paradoxuri, a unei diviziuni îngrijorătoare a naţiunilor în bogate şi
sărace, dezvoltate şi subdezvoltate, deşi toate trăiesc pe aceeaşi planetă,
beneficiază de căldura şi lumina aceluiaşi astru, dispun de aceeaşi capacitate de
creaţie şi promovare a progresului.
Sfidarea, injusteţea, apar cu atât mai paroxistice şi paradoxale dacă se are
în vedere faptul că nivelul coborât al condiţiei umane este propriu tocmai acelor
naţiuni care posedă o imensă parte a bogăţiilor, respectiv a resurselor de materii
prime ale planetei, reprezentând în acelaşi timp, două treimi din populaţia
acesteia. Alături de un mare număr de gânditori, de teoreticieni, omul
contemporan adaugă, la întrebările sale existenţiale, istorice, mai ales în ultimul
deceniu, în mod tot mai persistent şi legitim, o altă întrebare şi anume în ce
măsură evoluţia tehnico-ştiinţifică a contribuit la ridicarea calităţii vieţii, a stării
de sănătate, într-un cuvânt la optimizarea condiţiei umane pe toate zonele
planetei?
O serie de concepte privind perspectivele omenirii au fost alimentate de
fenomenele relativ recente ale epuizării unor rezerve de materii prime, ale
poluării mediului ambiant, ale unor deficienţe în asigurarea alimentaţiei întregii
populaţii a globului pământesc.

În literatura filozofică şi sociologică se surprinde cu acuitate “criza

idealului” generatoare a unui evantai larg de mişcări protestatare într-o societate
în care “lupta pentru sporirea profitului şi idolatrizarea celor doi zei - Banul şi
Tehnica - întreţin sursele individualismului şi rivalitaţilor meschine ale
evazionismului şi cultivării unor pseudovalori”. “Triumful tehnicii este doar una
din faptele dezvoltării” scria Charles Reick. Cealaltă faţă este “vidul sufletesc,
lipsa de scop care să dea sens vieţii”.

10
 Aspectele şi opiniile relevate nu trebuie să ne conducă la admiterea unor
concluzii negativiste cu privire la rolul şi implicaţiile dezvoltării ştiinţifice şi
tehnice contemporane.
Analiza fenomenelor lumii contemporane în centrul căreia se plasează
omul cu multitudinea problemelor sale, este realizată din unghiuri de vedere
foarte variate, concluziile obţinute, rezolvările preconizate reflectând, în ultimă
instanţă, viziunile doctrinare ideologice ale autorilor.
Semnalele de alarmă trase deopotrivă de doctrinari ca şi de savanţi, în
ultimul deceniu, privind problematica omului contemporan, multitudinea
insatisfacţiilor, incertitudinilor, a pericolelor cu care este confruntat, dar mai
ales, în legătură cu perspectivele omenirii, sunt dovezi incontestabile ale unor
judecăţi lucide, realiste, privind destinul omului, reflectă indubitabil o viziune
umanistă demnă de toată aprecierea contemporanilor.

Al doilea “Raport al Clubului de la Roma” cu un conţinut mai optimist,

intitulat “Omenirea la răscruce”, întocmit de profesorii M. Mesorivić şi E. Pestel
oferă unele soluţii de ieşire din criză, propunând o strategie globală în vederea
creşterii economice, subordonată unor scopuri şi criterii sociale, politice, etice,
pentru înlăturarea atitudinii de pasivitate, pentru angajarea omenirii la
înfăptuirea transformărilor necesare în vederea stăvilirii actualei dezvoltări
anarhice şi disfuncţionale. Cei doi autori avertizează omenirea prin următoarele
cuvinte semnificative: “Analiza noastră, riguros ştiiţifică, făcută pe baza tuturor
datelor disponibile a stabilit în mod clar că o asemenea atitudine de pasivitate nu
poate duce decât la dezastru. Nimic nu este deci mai urgent, decât, în loc să
închidem ochii în faţa catastrofei, să răspundem cu curaj şi încredere provocării
care ne este lansată şi să căutăm soluţii constructive. Adoptând în timp, orientări
noi, umanitatea ar putea să se pună la adăpost de şocuri grave”.

1.2. Ecologia şi condiţia umană

Ansamblul existenţei omului în ecosistemele sale este integrat astăzi în

conceptul de calitate a vieţii, care reprezintă totalitatea fenomenelor naturale şi
culturale, varietatea, cantitatea şi calitatea bunurilor şi serviciilor aflate la
dispoziţia membrilor unei anumite societăţi. Conceptul de calitate a vieţii este
legat de civilizaţie, de creşterea economică, de nivelul tehnic şi dezvoltarea
industrial-urbană, bunurile obţinându-se cu relativă uşurinţă, în cantităţi
îndestulătoare şi într-o mare varietate.
Astăzi se consideră că gândirea ecologică trebuie să se impună tot mai
mult în medicina contemporană, ca o necesitate justificată de creşterea
nocivităţii mediului de viaţă al colectivităţilor, datorită numeroşilor factori
implicaţi în revoluţia tehnico-ştiiţifică contemporană. A gândi ecologic
disciplinele tradiţionale ale medicinii înseamnă a introduce în tratamente factorii

11
de mediu natural şi social, în toată complexitatea lor, de la habitat până la nivel
planetar.
Patologia ecologică se caracterizează printr-o gamă largă de manifestări
clinice, ale căror relaţii de cauzalitate cu factorii de mediu şi răspândirea ei în
grupe populaţionale este studiată astăzi prin metoda epidemiologică. Una din
manifestările ei o reprezintă “patologia geografică” care a dobândit noi
dimensiuni în cadrul procesului de urbanizare şi industrializare, cu o motivaţie
variabilă care determină grade diferite de intensitate în conţinut, în ceea ce
priveşte poluarea solului, aerului şi alimentelor. Astfel, a apărut un nou tip de
patologie ecologică, care cuprinde diferite dermatoze, alergii, bronşite cronice,
tulburări de creştere şi dezvoltare, unele forme de cancer, mai cu seamă cel
bronhopulmonare şi leucemii. Această patologie ecologică obligă medicii la o
bună cunoştere a factorilor şi a condiţiilor din mediul de viată care pot fi
combătute prin măsuri antipoluante şi de protecţie profesională.

Un alt capitol important îl reprezintă patologia ecologică a marilor

aglomerări urbane. Respectarea insuficientă a unor reguli de igienă individuală
şi mai ales colectivă, poluarea fizică, chimică şi fonică obligă medicul să
introducă aceşti factori de risc în raţionamentul eco-epidemiologic. Cauzele unor
nevroze şi tulburări de comportament trebuie căutate, de asemenea în acest nou
mod de viaţă, la care populaţia se adaptează uneori greu şi incomplet sau nu se
adaptează deloc.
Un loc tot mai însemnat îl ocupă astăzi în patologie bolile cardio-
vasculare, de nutriţie, degenerative, reumatismale, bolile neuro-psihice şi alte
boli degenerative cu caracter cronic, boli în care factorii nocivi provin - în cea
mai mare măsură - din mediul ambiant, factori a căror acţiune este augmentată
de revoluţia produsă de revoluţia ştiinţifică şi tehnică contemporană.

Ecologia umană îşi găseşte un rol deosebit de important în realizarea

dezideratului “medicinii omului sănătos”, în care sănătatea omului trebuie
păstrată şi prin promovarea factorilor sanogenetici, prin respectarea măsurilor
complexe care concură la o manifestare plenară a omului sub raport ecologic şi
psihosocial. În acest cadru igiena colectivităţilor joacă un rol primordial, întrucât
prin igienizare şi sanogeneză acţionăm direct şi eficient asupra organismului
omului sănătos, menţinându-i şi întărindu-i capacităţile imunitare, de rezistenţă
şi de adaptare, de menţinere a integrităţii mecanismelor de reglare a funcţiilor şi
structurilor sale.

Asanarea mediului de viaţă şi muncă al omului, eliminarea sau

diminuarea la minimum a noxelor inevitabile, evaluarea acţiunii acestor noxe
“moderne” asupra organismului uman şi fondului genetic al populaţiei, stabilirea
unui echilibru optim între aportul alimentar şi cheltuielile energetice, între

12
activitatea fizică şi cea mintală, între muncă şi organizarea realistă a timpului
liber, între uzul şi abuzul de alcool, tutun sau medicamente, reprezintă
preocupări majore ale medicinii profilactice, pe care patologia actuală, ca şi
necesitatea unei dezvoltări psiho-somatice normale a omului le reclamă cu o
deosebită acuitate.

Mediul înconjurător are o importanţă vitală pentru păstrarea şi

promovarea sănătăţii. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a aprobat stategia
“Sănătate pentru toţi până în anul 2000”, în care un loc central se acordă
acţiunilor dirijate de protecţia mediului înconjurător. In cadrul conceptului de
asistenţă primară a stării de sănătate, protecţia mediului ca factor esenţial pentru
promovarea sănătăţii implică colaborarea tuturor sectoarelor societăţii (individ,
comunitate, guverne, factori decidenţi, SIS, Stat etc.), atât la nivel naţional cât şi
internaţional. Poluarea şi comerţul cu produse dăunătoare sănătăţii reprezintă
probleme a căror soluţionare necesită cooperare internaţională. Pentru atingerea
ţelului de a da un sens pozitiv sănătăţii, astfel ca oamenii să-şi poată folosi la
maximum capacităţile lor fizice, mentale şi emoţionale este esenţială protecţia
mediului înconjurător care permite promovbarea sănătăţii şi prevenirea bolilor.
“Sănătatea pentru toţi” va fi realizată de oameni. O comunitate bine
informată , bine motivată şi care participă în mod activ reprezintă un element
cheie în atingerea obiectivului comun.

Obiectivele strategiei europene privind protecţia mediului vizează:

1. statele membre să realizeze politici multisectoriale sau să protejeze efectiv
mediul uman de factorii imprevizibili ce acţionează asupra sănătăţii, care
să asigure conştientizarea comunităţii şi implicarea acesteia şi să susţină
în mod efectiv eforturile internaţionale de reducere a factorilor
imprevizibili ce afectează mai mult de o singură ţară;
2. toate statele să aibă echipament adecvat pentru controlarea, evaluarea
factorilor de mediu imprevizibili care reprezintă o ameninţare la adresa
sănătăţii umane, incluzând substanţele potenţial toxice din punct de
vedere chimic, radiaţiile, bunurile de consum dăunătoare şi agenţii
biologici;
3. toţi oamenii din regiune ar trebui să aibă rezerva adecvată de apă
potabilă, iar poluarea râurilor, a mărilor să nu mai reprezinte o ameninţare
la adresa sănătăţii umane;
4. toţi oamenii să fie apăraţi efectiv împotriva factorilor de risc ce provin din
poluarea atmosferică;
5. toate statele să reducă semnificativ factorii de risc ce provin din
contaminarea hranei şi să aibă implementate măsuri în scopul protejării
consumatorilor de aditivele dăunătoare;

13
 6. toate statele să elimine toţi factorii de risc majori cunoscuţi ce pot fi
asociaţi cu reziduurile nocive ce pot dăuna societăţii;
7. toţi oamenii să poată locui în case şi aşezări care să constituie un mediu
de viaţă sănătos şi lipsit de factori de risc;
8. toţi oamenii să fie efectiv protejaţi împotriva accidentelor de muncă.

Mediului înconjurător este definit ca totalitatea factorilor naturali (apă,

aer, sol, alimente etc.) şi a celor rezultaţi din activităţile umane (mediu social),
care asigură condiţii de sănătate oamenilor şi dezvoltarea corespunzătoare a
societăţii. Este vorba de condiţii de mediu care să favorizeze necesităţile optime
de viaţă şi de muncă ale colectivităţilor umane.
Protecţia mediului înconjurător apare ca o necesitate pentru că poluarea
mediului înconjurător , şi în special poluarea industrială, a devenit o problemă
majoră de sănătate publică şi comunitară. Ea este deosebit de puternică în
centrele urbane unde reziduurile industriale şi comunale eliminate în aer, apă,
sol, alimente reprezintă factori de risc ce cresc morbiditatea şi mortalitatea
populaţiei. Impurificarea poate avea repercusiuni multiple asupra condiţiilor de
viaţă şi muncă ale populaţiei: creşterea temperaturii atmosferei; poluarea cu
pulberi a atmosferei care influenţează dispersia radiaţiilor luminoase, colorice,
ultraviolete cu repercusiuni negative asupra microclimei şi sănătăţii; efecte
asupra mediului (ploi acide industriale); poluarea apelor curgătoare, a lacurilor,
mărilor, oceanelor care duc la dezastre ecologice; poluarea prin reziduuri şi
dejecte care produc patologie infecţioasă şi parazitară; poluarea cu substanţe
chimice nocive (insecto-fungicide, detergenţi etc.) care duc la poluarea apelor de
suprafaţă şi profunde, rezultând o morbiditate crescută; alimente poluate care
produc boli acute şi cronice digestive, dar şi boli generale cronice; poluarea cu
radiaţii care duce la creşterea incidenţei cancerului tegumentar, leucemii,
melonoame, sarcoame; reziduuri neneutralizate care provoacă modificări ale
faunei şi florei cu implicaţii în păstrarea echilibrului ecologic.
Protecţia mediului înconjurător este inclusă în programele
guvernamentale, programele organizaţiilor internaţionale, OMS, ONU, FAO etc.
Protecţia mediului reprezintă rezultatul unor relaţii complexe între
populaţie, nivel de trai, resurse tehnologice. Există, la noi în ţară, legi care
stipulează obligaţiile individuale şi comunitare privind protecţia mediului.
Realizarea obiectivelor acestor legi necesită măsuri complexe sociale, igienico-
sanitare, culturale (educative) încadrate într-un context ecologic adecvat. Legile
referitoare la protecţia mediului înconjurător trebuie apreciate ca un amplu
program de profilaxie şi sanogeneză.

În opoziţie cu medicina omului bolnav, care a dominat secole de-a rândul

gândirea şi practica medicală, P. Delae cerea “să studiem omul real, viu,
complet, începând prin a lua în considerare pe cel sănătos”.

14
 În medicina contemporană se profilează patru direcţii principale de
cercetare şi acţiune:
 promovarea şi întărirea sănătăţii, asigurarea unei armonioase dezvoltări
bio-psiho-sociale a omului, promovarea factorilor de sanogeneză
(medicina omului sănătos);
 prevenirea apariţiei bolilor prin creşterea rezistenţei specifice sau
nespecifice a organismului şi combaterea factorilor cu risc de îmbolnăvire
(profilaxia primară);
 depistarea activă şi precoce a bolilor, tratamentul lor timpuriu pentru
evitarea complicaţiilor, sechelelor, recidivelor şi cronicizării şi, în final, a
îmbolnăvirilor (profilaxie secundară);
 recuperarea şi reinserţia socio-profesională a bolnavului cronic, a
sechelarului, a invalidului şi infirmului (profilaxie teţiară sau metafilaxie).

Medicina omului sănătos, începe, practic, cu asigurarea sănătăţii

produsului de concepţie (sfatul genetic, sfatul premarital), continuă cu
monitorizarea sarcinii şi lăuziei, supravegherea activă a copilului sănătos şi
bolnav, a adolescentului, tînărului, adultului şi se încheie, printre altele, cu
pregătirea omului pentru încetarea activităţii profesionale (pensionare), pentru
adaptarea la vârstele bătrâneţii, pentru acceptarea psihologică a morţii, ca punct
terminus ineluctabil al fiinţei umane individuale. Medicina omului sănătos
începe cu igiena personală şi sfârşeşte cu menţinerea tonusului vital, cu
asigurarea unei atitudini optimiste faţă de viaţă, ceea ce asigură funcţionarea
armonioasă a organismului, echilibrul psiho-somatic, stimularea mijloacelor de
apărare nespecifice, ale organismului.

1.3. Obiectivele principale în medicina preventivă

Ernest Winder defineşte drept obiectiv principal al medicinei preventive :

“... să faci ca populaţia să decedeze cât mai târziu posibil, dar validă!”.
În acest sens R. Dolf defineşte două obiective:
 prelungirea vieţii prin creşterea longevităţii (a duratei medii de viaţă);
 scăderea incapacităţii.

O variantă a celor două obiective enumerate mai sus o întâlnim în

strategia europeană privind “Sănătatea pentru toţi până în anul 2000” şi anume :
 a da viaţă anilor (prin măsuri de control a morbidităţii şi incapacităţii);
 a da sănătate vieţii (prin promovarea sănătăţii);
 a da ani vieţii (prin reducerea numărului deceselor premature şi prin
creşterea duratei medii a vieţii).

15
 Modificările sociale înregistrate în ultimul secol în ţările dezvoltate
(schimbări în domeniul nutriţiei, în dimensiunea familiei, creşterea nivelului de
educaţie, asimilarea de către populaţie a unor cunoştinţe ştiinţifice în domeniul
medicinei) şi aplicarea unor măsuri preventive în practică au condus la
înregistrarea unor succese importante în măsurarea sănătăţii, succese marcate
prin scăderea mortalităţii şi reducerea incapacităţii (ceea ce va determina o
reducere a sarcinilor societăţii datorate modificărilor în structura pe grupe de
vîrstă a populaţiei, cu creşterea ponderii populaţiei vîrstnice).

Există trei modele posibile de abordare a promovării sănătăţii şi prevenirii

bolilor:
 modelul bazat pe înţelegerea etiologiei bolilor;
 modelul epidemiologic;
 modelul etapelor vieţii.

În controlul bolilor bazat pe înţelegerea etiologiei lor, trebuie precizat că

se includ în factorii etiologici şi factorii de risc.
Mc Keown a grupat bolile în patru mari categorii:
 bolile prenatale, determinate la fecundare;
 bolile determinate prenatal, dar după fecundare, de factori ce apar în
perioada intranatală;
 bolile determinate postnatal, ca urmare a unor carenţe sau agresiuni a
factorilor de risc din mediu. Aici se regăsesc cele mai multe afecţiuni ce
domină modelul de morbiditate din ţările în curs de dezvoltare şi în ţările
în care nivelul de dezvoltare socio-economică şi cel al serviciilor de
sănătate tinde să ajungă la modelul ţărilor dezvoltate.

Aici intră:
 bolile nutriţionale, malnutriţia;
 bolile infecto-parazitare;
 bolile legate de carenţe igienice.

Controlul se poate realiza prin:

 măsuri cu caracter socio-economic;
 măsuri de sănătate.

Ele necesită interveţia statului.

 bolile postnatale determinate de defecte de adaptare a organismului, a
populaţiei la modelul de viaţă nou, tipic ţărilor dezvoltate. Apar modificări
de comportament şi boli legate de stilul de viaţă.

16
 În modelul actual de morbiditate din ţara noastră se regăsesc toate cele
patru grupe de boli.
În condiţiile cunoştinţelor actuale, medicina îşi poate propune creşterea
duratei medii a vieţii până în jurul vârstei de 85 de ani prin reducerea deceselor
la vârste cuprinse între 55-74 de ani.
În modelul epidemiologic se respectă modelul tradiţional al bolilor
transmisibile (agent cauzal-efect), iar măsurile de intervenţie se adresează
receptorului sau vectorului. Modelul valabil pentru cea mai mare parte a bolilor
care domină tabloul morbidităţii actuale este modelul epidemiologic
multifactorial.
La modelul etapelor vieţii se apelează tot mai des, fiind adaptat
problematicii actuale a stării de sănătate şi nu celei tradiţionale. Această
abordare permite elaborarea unor pachete de servicii preventive specifice
diferitelor grupe de vârstă.
Din strategiile preventive cea bazată pe demersul individual se adresează
individului cu boala sa şi aparţine exclusiv sectorului clinic. În strategia
populaţională nu interesează boala individului ci incidenţa ei în populaţie,
adresându-se medicului colectivităţii. Ea cuprinde: strategia riscului înalt bazată
pe populaţia la risc înalt şi strategia ecologică, ce se adresează întregului grup
populaţional. Nefiind competitive ci complementare, cele două strategii ar trebui
combinate pentru a se realiza o conduită optimă.

1.4. Dezvoltare economico-socială şi stare de sănătate

Relaţia dintre dezvoltarea economico-socială şi starea de sănătate poate fi

sintetizată în corelaţia care există între venitul naţional brut pe cap de locuitor şi
durata medie de viaţă, ca indicator sintetic al mortalităţii şi al stării de sănătate.
Această corelare este de tip direct: creşterea venitului naţional brut pe cap de
locuitor este însoţită de o creştere a duratei medii a vieţii.

Ţările din Estul şi Centru Europei sunt caracterizate printr-un venit

naţional brut şi o speranţă de viaţă la naştere scăzută. Există şi excepţii în care
evoluţiile celor doi indicatori sunt discordante. De exemplu, Cuba, China, Sri-
Lanka, cu venit naţional brut pe locuitor scăzut, au o durată medie a vieţii mare
în comparaţie cu venitul, în timp ce în ţările Orientului Apropiat, mai ales cele
producătoare de petrol, speranţa de viaţă la naştere este mică, deşi venitul
naţional brut pe cap de locuitor este unul din cele mai mari.

O corelaţie de tip direct există şi între procentul alocat pentru sănătate din
venitul naţional şi speranţa de viaţă la naştere. Dacă produsul naţional brut
creşte, iar procentul alocat pentru sănătate rămâne constant în valoare absolută,
fondul pentru sănătate creşte. Deci, între mortalitatea generală, exprimată prin

17
durata medie a vieţii, şi dezvoltarea economico-socială există o relaţie, în sensul
că prin creşterea venitului naţional brut se înregistrează o creştere a speranţei de
viaţă la naştere, dar şi procentul alocat pentru sănătate din venitul naţional brut
prezintă importanţă.
Sănătatea este considerată ca o resursă pentru viaţa de zi cu zi şi nu ca un
obiectiv al vieţii.

1.5. Preocupările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii

pentru asigurarea sănătăţii populaţiei

Sănătatea este una din aspiraţiile cele mai puternice ale zilelor noastre şi
este stâns şi indisolubil legată de conceptul de pace, de dezvoltare economică şi
socială, de libertate.
Argumentele care permit să se întrevadă posibilităţile reale de a satisface
această necesitate fundamentală a omenirii sunt legate în primul rând de
progresele remarcabile ale medicinii contemporane, dar şi de direcţiile şi
perspectivele de dezvoltare şi perfecţionare a acesteia, în viitor.
Actuala inegalitate uriaşă a stării de sănătate a populaţiei mai ales între
ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, dar şi în cadrul unei aceleiaşi ţări,
este o situaţie comună tuturor ţărilor şi este inaccetabilă din punct de vedere
politic, social şi economic. Răspunzătoare pentru sănătatea popoarelor lor sunt
guvernele, care trebuie să asigure condiţii sociale şi sanitare adecvate. Până în
anul 2000 trebuia asigurată în lume o stare de sănătate care să conducă la o viaţă
socială şi economică productivă. Acest obiectiv poate fi atins asigurând asistenţa
primară a stării de sănătate ca o componentă a dezvoltării în spiritul justeţii
sociale.

Conferinţa internaţională de la Alma-Ata, asupra îngrijirilor primare

de sănătate, exprimă necesitatea unei acţiuni urgente din partea tuturor
guvernelor, a tuturor lucrătorilor din domeniul sanitar şi al dezvoltării şi a
comunităţii mondiale pentru promovarea sănătăţii tuturor popoarelor lumii.
Conferinţa afirmă că sănătatea este un drept fundamental al omului şi că
atingerea celui mai înalt nivel posibil de sănătate este unul dintre cele mai
importante obiective sociale pe plan mondial, a cărui realizare necesită acţiunea
multor sectoare economice şi sociale, în afara sectorului sanitar.

Dezvoltarea economică şi socială bazată pe noua ordine economică

internaţională are o importanţă esenţială în atingerea pe deplin a sănătăţii pentru
toţi şi în reducerea prăpastiei faţă de starea de sănătate din ţările dezvoltate.
Promovarea şi protejarea sănătaţii populaţiei este esenţială pentru dezvoltarea
ecomonomică şi socială susţinută şi contribuie la o mai bună calitate a vieţii şi a
păcii mondiale.

18
 Oamenii au dreptul şi datoria de a participa, atât individual, cât şi colectiv,
la planificarea şi implementarea îngrijirilor de sănătate.
Guvernul poartă responsabilitatea sănătăţii poporului, care poate fi
îndeplinită numai prin păstrarea unei stări de sănătate adecvată şi prin măsuri
sociale. Un obiectiv social principal al guvernelor, organizaţiilor internaţionale
şi al întregii comunitaţi mondiale în viitoarele decenii ar fi atingerea de către toţi
oamenii lumii, până în anul 2000, a unui nivel de sănătate care să le permită să
ducă o viaţă productivă din punct de vedere social şi economic. Îngrijirile
primare de sănătate constituie cheia atingerii acestui obiectiv, ca parte a
dezvoltării, în sprijinul dreptăţii sociale.

Îngrijirile primare de sănătate sunt îngrijiri esenţiale, bazate pe metode şi

tehnologii practice, pertinente din punct de vedere ştiinţific şi acceptabile din
punct de vedere social, făcute să fie accesibile în mod universal indivizilor şi
familiilor din comunitate, prin totala lor participare şi la un cost pe care
comunitatea să-l poată menţine în fiecare stadiu al dezvoltării ei, în spiritul
încrederii în sine şi al autodeterminării. Formează o parte intergrantă a
sistemului de sănătate al ţării pentru care reprezintă atât funcţia centrală cât şi
problema principală, dar şi a dezvoltării sociale şi economice a comunităţii.
Reprezintă primul nivel al contactului dintre indivizi, familie şi comunitate cu
sistemul de sănătate, încercând să apropie, cât mai mult posibil, activitatea din
domeniul sănătăţii cu mediul de viaţă şi muncă al oamenilor, constituind primul
element al unui proces continuu de îngrijire a sănătăţii.

Rezultatul acestei întâlniri l-a constituit deasemenea, formularea a 22 de

recomandări care se bazează pe definirea îngrijirilor primare de sănătate din
Declaraţia conferinţei.

Cauzele care au dus la definirea îngrijirilor primare de sănătate au fost:

 modificarea teoriilor asupra dezvoltării, care au condus la realizarea unor
legături între sănătate şi alte sectoare, subliniind necesitatea echităţii
accesului şi furnizării serviciilor de sănătate;
 problemele ridicate de creşterea numărului populaţiei, care au susţinut
necesitatea dezvoltării serviciilor destinate mamei şi copilului;
 noua abordare tehnologică a bolilor şi serviciilor medicale, ce nu ia
suficient în considerare aspectele sociale, economice şi politice ale vieţii;
 succesele înregistrate în domeniul sanitar în unele ţări, în special China, ca
urmare a implicării comunităţii în activităţile medicale.

Din aceste surse a evoluat definiţia îngrijirilor primare de sănătate,

concept politic mult mai cuprinzător decât descrierile anterioare ale îngrijirilor

19
primare de sănătate, susţinând seviciile de prim contact în cadrul a cinci
principii de bază:
 distribuţia echitabilă: ţările ar trebui să găsească căi de a permite tuturor
accesul la servicii;
 implicarea comunităţii: implicarea indivizilor în promovarea propriei lor
îngrijiri este esenţială pentru viitoarea bunăstare a comunitaţii;
 concentrarea asupra activităţilor de prevenire: dobândirea unor cunoştinţe
prin educaţie pentru sănătate şi/sau modificarea concepţiilor şi atitudinii
comunităţii faţă de imunizare şi rolul comunităţii în luarea deciziilor legate
de alocarea resurselor spre priorităţile sanitare. Deoarece prevenirea este
vitală pentru rezolvarea problemelor comunitare pe termen lung dar nu
este întotdeauna răspunsul la problemele individuale, serviciile preventive
trebuie să existe împreună cu cele curative;
 tehnologie corespunzătoare: ea trebuie să fie acceptată, eficientă din punct
de vedere al costului, ieftină şi disponibilă pe plan local;
 abordarea multisectorială: starea de sănătate este influenţată atât pozitiv
cât şi negativ de o serie de factori cum ar fi: condiţiile de locuit,
transportul, producerea de alimente, irigaţiile şi rezerva de apă. Toate
acestea ţin de diferite sectoare guvernamentale, dar toate pot afecta
bunăstarea globală a comunităţii.

În cadrul acestor principii componentele principale ale îngrijirii primare

de sănătate sunt:
 educaţia referitoare la problemele de sănătate, prevenirea şi controlul lor;
 promovarea unei alimentaţii corecte;
 asigurarea cu apă potabilă în cantitate adecvată şi o sanitaţie de bază;
 îngrijirea mamei şi copilului, inclusiv plannig familial;
 imunizarea împotriva bolilor infecţioase majore;
 prevenirea şi controlul bolilor endemice, cu caracter zonal;
 tratamentul adecvat al bolilor curente şi al vătămărilor;
 asigurarea cu medicamente esenţiale.

Furnizarea acestor servicii de către lucrătorii auxiliari din domeniul

sanitar, cu nivel de pregătire diferit şi integrarea practicienilor tradiţionali în
serviciile de sănătate reprezintă o problemă de bază a îngrijirilor primare de
sănătate.

20
 1.6. Strategia “Sănătate pentru toţi până în anul 2000”
pentru Regiunea Europei

Strategia europeană pentru realizarea sănătăţii pentru toţi a fost aprobată

de reprezentanţii statelor membre ale regiunii europene OMS cu ocazia celei de-
a 13-a sesiuni a Comitetului Regional ce a avut loc la Fez în 1980.

Două elemente de bază au definit cadrul acestei strategii:

1. nivelul sănătăţii populaţiei europene mai scăzut decât ar fi normal, ţinând
seama de resursele finaciare destinate serviciului sanitar şi de dezvoltarea
de noi medicamente şi tehnologii medicale în ultimii 30 de ani;
2. existenţa de inechitate în domeniul sanitar, în ciuda unui nivel general
înalt de dezvoltare în regiune, precum şi a nivelului ştiinţific, economic şi
educaţional al celor mai multe ţări.

Strategia regională a delimitat patru mari domenii de activitate:

1. modul de viaţă şi sănătatea;
2. factorii de risc ce afectează sănătatea şi mediul;
3. reorientarea sistemului de îngrijiri medicale;
4. factorii de susţinere politici, manageriali, tehnologici, umani şi de
cercetare, necesari realizării schimbărilor în primele trei domenii.
Obiectivele regionale sunt destinate să ajute statele membre să-şi
definească, în cadrul politicii naţionale, propriile obiective care să reflecte nevoi
specifice, prioritare şi valori.

În acest spirit obiectivele strategiei europene urmăresc:

 să propună îmbunătăţiri în starea de sănătate a oamenilor, pentru a realiza
sănătatea pentru toţi până în anul 2000;
 să indice momentul în care este nevoie de acţiune, extinderea efortului
colectiv corect şi direcţiile spre care trebuie orientat;
 să furnizeze un instrument pentru ţări şi pentru regiuni pentru a controla
progresul spre obiectiv şi pentru revizuirea cursului acţiunii acolo unde
este necesar.

Obiectivele stabilesc un minim de progres pe care ţările europene trebuie

să-l facă în domeniul ameliorării sănătăţii şi problemelor legate de sănătate până
în anul 2000. Pentru a face posibil controlul şi evaluarea progresului înregistrat
de către fiecare stat membru şi de fiecare regiune, s-a stabilit un set de indicatori
care vor fi folosiţi de fiecare ţară la raportarea, din doi în doi ani, către OMS, a
progreselor făcute. S-a elaborat şi un plan de acţiune, cuprinzând etapele majore
prin care trebuie să treacă statele membre şi OMS pentru a realiza aceste
schimbări.
21
 Obiectivele strategieie europene “Sănătate pentru toţi până în anul 2000”
se refereau la starea de sănătate, stilul de viaţă, mediul, cercetarea, susţinerea
dezvoltării sănătaţii.

Obiectivele care aveau în vedere starea de sănătate au fost următoarele:

 până în anul 2000, diferenţele actuale în starea de sănătate existente între
ţări, între grupurile din cadrul aceleiaşi ţări, trebuia să fie reduse cu cel
puţin 25% prin îmbunătăţirea nivelului de sănătate a naţiunilor şi
grupurilor dezavantajate;
 până în anul 2000, oamenii ar fi trebuit să aibă condiţii minime pentru a-şi
dezvolta şi folosi propriul potenţial sanitar cu scopul de a duce o viaţă
satisfăcătoare şi împlinită din punct de vedere social şi economic;
 până în anul 2000, persoanele handicapate ar fi trebuit să aibă condiţii
fizice, sociale şi economice care să le permită să ducă cel puţin o viaţă
împlinită din punct de vedere social şi economic şi creativă din punct de
vedere mental;
 până în anul 2000, numărul mediu de ani pe care oamenii îl trăiesc fără să
contacteze o boală majoră sau un handicap să crească cu cel puţin 10%;
 până în anul 2000, ar fi trebuit să nu mai existe pojar, poliomielită, tetanos
prenatal, rujeolă congenitală, difterie, sifilis congenital, sau malarie, în
regiune;
 până în anul 2000, mortalitatea infantilă în regiune ar fi trebuit să fie sub
20 la 1000 de născuţi vii;
 până în anul 2000, mortalitatea maternă în regiune ar trebui să fie mai
mică de 15 la 100000 născuţi vii;
 până în anul 2000, mortalitatea în regiune, datorată unor boli ale sistemului
circulator, la persoanele sub 65 de ani, trebuia să se reducă cu cel puţin
15%;
 până în anul 2000, mortalitatea în regiune datorată cancerului, la
persoanele sub 65 de ani, trebuia să se reducă cu cel puţin 15%;
 până în anul 2000, decesele datorate accidentelor în regiune ar fi trebuit
reduse cu cel puţin 25% printr-un efort intens de reducere a accidentelor
prin traficul rutier şi a accidentelor de muncă şi din gospodărie;
 până în anul 2000, tendinţa actuală de creştere a numărului de sinucideri şi
tentativelor de sinucidere trebuia eliminată.

Obiectivele referitoare la dezvoltarea sănătăţii erau:

 înainte de 1990, toate statele membre trebuiau să se asigure ca politicile şi
strategiile lor sanitare să fie coordonate cu principiile strategiei “Sănătate
pentru toţi”, implicând, în mod activ, comunitatea şi toate sectoarele
relevante pentru sănătate şi în concordanţă cu acestea, să asigure alocarea
preferenţială a resurselor către priorităţile dezvoltării sănătăţii;
22
  înainte de 1990 toate statele membre trebuiau să aibă sisteme
informaţionale în domeniul sanitar, capabile să susţină strategiile lor
naţionale pentru “Sănătate pentru toţi”;
 înainte de 1990, toate statele ar fi trebuit să fie în concordanţă cu politica
“Sănătate pentru toţi” în ceea de priveşte planificarea, pregătirea şi
folosirea personalului sanitar, cu o atenţie specială acordată îngrijirilor
primare;
 până în anul 2000, în toate statele membre procesul de pregătire ar fi
trebuit să furnizeze personal pentru sectoarele legate de sănătate care să
deţină informaţii adecvate asupra “Sănătăţii pentru toţi” şi asupra aplicării
lor practice în propriile lor sectoare;
 înainte de 1990, toate statele membre trebuiau să stabilească un mecanism
formal pentru evaluarea sistematică a folosirii corespunzătoarea a tehnicii
medicale, a eficienţei, siguranţei, acceptabilitătii precum şi pentru
reflectarea politicilor sanitare naţionale şi restricţiilor economice.

1.7. Evaluări ale progreselor înregistrate în programul

"Sănătate pentru toţi în Regiunea Europeană
a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii"

Biroul regional al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii pentru Europa a

efectuat evaluări de mare amploare, completate de două operaţiuni de
supraveghere, în vederea analizei continue şi a difuzării informaţiilor privitoare
la situaţia problemelor de sănătate publică din regiune, urmând structura
strategiei europene şi realizarea obiectivelor sale. Sunt descrise principalele
probleme de sănătate şi evoluţia lor.

Trei probleme au jucat un rol important:

1. condiţiile socio-economice prealabile sănătăţii;
2. echitatea în materie de sănătate;
3. criza mortalităţii din numeroase state independente ale fostei URSS.

Condiţiile socio-economice prealabile sănătăţii au o importanţă

fundamentală şi sunt în centrul politicii "Sănătate pentru toţi". Numeroşi
indicatori socio-economici evidenţiază importante schimbări, în special în
Europa de Est, înregistrându-se o creştere a incidenţei medii a sărăcimii,
schimbările sociale şi conflictele armate influenţând puternic sănătatea în multe
parţi ale regiunii, explicând dificultăţile enorme prin care trec sistemele de
îngrijiri de sănătate. Ţările Europei de Vest îşi continuă lenta ascensiune
economică, paralel cu creşterea somajului, care generează noi probleme grave în
plan politic, economic şi sanitar. Favorabilă acţiunilor în domeniul sănătăţii

23
publice este consolidarea Uniunii Europene, care poate susţine programele de
promovare a sănătăţii.
Echitatea rămâne o problemă importantă în ansamblul Europei,
diferenţele între nivelul principalilor indicatori sanitari ai ţărilor sunt evidente.
De exemplu, diferenţa dintre speranţa de viaţă la naştere, între diferitele ţări ale
regiunii, este de aproape 15 ani, dar chiar şi în cadrul aceleiaşi ţări se
înregistrează diferenţe datorate inechităţii sociale.

Majoritatea Statelor Independente au cunoscut o criza a mortalităţii,

estimându-se că aproximativ 20% din creşterea deceselor evitabile s-ar datora
creşterii intoxicaţiilor alcoolice şi se poate ca încă 20% să se datoreze tot
alcoolismului, care este cauza accidentelor şi a suicidului.
Speranţa de viaţa în Regiune a scăzut de la 73,1 ani, în 1991, la 72,4 ani,
în1994 (valoare atinsă în jurul anilor ‘80).

Evaluarea "Sănătăţii pentru toţi" din 1996-1997 a fost ultima înainte de

anul 2000. Ea a coincis cu procesul de reînnoire a politicii de "Sănătate pentru
toţi" în secolul XXI. Raportul a urmărit să evalueze realizările faţă de anul de
referinţă (1980) şi obiectivele de atins până în anul 2000, precum şi să analizeze
punctele slabe şi cele tari ale politicilor sanitare şi măsurile destinate ameliorării
acestora.
Obiectivul principal al strategiei este să permită tuturor să ducă o viaţă
socialmente şi economic productivă, în deplină securitate personală, într-o
locuinţă corespunzătoare şi un mediu social care să protejeze şi să augmenteze
binele fizic şi mental (condiţii prealabile sănătăţii).
Modificările recente şi previzibile ale situaţiei demografice pot influenţa
mult politicile sanitare şi sociale. Se asistă la modificarea raportului de
dependenţă prin creşterea ponderii populaţiei infantile şi a vârstnicilor, migraţia
internă şi externă în creştere crează noi probleme de sănătate publică, inclusiv de
profilaxie şi combatere a bolilor infecţioase, tranziţia demografică cu scăderea
continuă a ratei natalităţii, în special în Europa Centrală şi de Est, în ţările Asiei
Centrale şi în Turcia (deşi rămîn superioare celorlalte ţări), rata de fertilitate
scade, paralel cu creşterea vârstei medii a femeilor la instalarea primei sarcini şi
creşterea numărului de femei care dau naştere la un copil în afara căsătoriei.
Datorită nivelului scăzut a ratei de fecunditate, majoritatea ţărilor au o creştere
demografică foarte slabă, cuprinsă între 0 şi 1% pe an (cele mai multe apropiată
de 0%), fenomene apărute şi în ţările Central şi Est Europene. Populaţia scade şi
prin creşterea ratei mortalităţii.
Tendinţa demografică cea mai semnificativă continuă să fie îmbătrînirea
populaţiei cu schimbarea distribuţiei pe grupe de vârstă a populaţiei, datorată
slabei fecundităţi şi creşterii speranţei de viaţă, fenomen care se va accentua în
continuare, în toate ţările regiunii. Ca urmare, apare şi tranziţia epidemiologică.

24
Implicaţia majoră a acestui fenomen este necesitatea asigurării unei bătrâneţi în
bune condiţii de sănătate, prin acţiuni de promovare a sănătăţii prevenind bolile
cronice netransmisibile, oferirea de îngrijiri adecvate şi dând persoanelor în
vârstă un rol util social şi un nivel de viaţă decent.
Pe lângă tranziţia demografică, schimbări apar şi datorită migraţiei
internaţionale. Migraţia din ţările Central şi Est- Europene continuă să fie mai
puţin importantă decât cea prevăzută.

Pe termen lung, schimbările politice ar fi putut ameliora considerabil

condiţiile prealabile sănătăţii locuitorilor Europei, dar, din păcate, n-a fost
posibilă atenuarea suficientă a deteriorării pe termen scurt a acestor condiţii,
într-o anumită parte a regiunii. Şomajul a crescut rapid şi în Europa Centrală şi
de Est, nivelul atins în Europa Occidentală fiind superior procentului de 10% din
1993, sărăcia crescând considerabil. Raportul O.M.S., estimează că:
"aproximativ 60.000 de copii trăiesc pe străzile Moscovei, iar în România sunt
cel puţin 3.000 de copii ai străzii".
Creşterea criminalităţii şi a violenţei în regiune este legată, uneori, şi de
alcoolism şi toxicomanie.
Trebuie acordată o atenţie deosebită grupelor de populaţie vulnerabile pe
plan economic şi, în consecinţă, şi social: copiii, femeile şi persoanele în vârstă.

Cele patru obiective majore ale "Sănătăţii pentru toţi" sunt:

1. echitate în materie de sănătate;
2. ameliorarea calităţii vieţii;
3. ameliorarea speranţei de viaţă sănătoasă;
4. creşterea speranţei de viaţă.

Rezultatele obţinute în sănătate pot fi evaluate prin morbiditatea şi

mortalitatea pe categorii de afecţiuni, pe grupe de vârstă sau pe grupe
populaţionale. Mortalitatea pe grupe de vârstă relevă faptul că principalele cauze
de deces la nounăscuţi şi copii sunt maladiile respiratorii, infecţioase şi
accidentele; la adulţi accidentele şi alte cauze externe, cancerul şi maladiile
cardio-vasculare devenind principalele cauze de deces la vârste mai înaintate.
Progresele realizate în dezvoltarea sănătăţii şi creşterea calităţii vieţii, prin
reducerea îmbolnăvirilor şi a invalidităţii, au fost posibile şi datorită existenţei
datelor comparabile asupra invalidităţii şi a calităţii vieţii.
Lipsa de echitate în materie de sănătate apare evidenta atât între ţările din
Estul şi Vestul Europei, cât şi în cadrul aceleiaşi ţări.
Speranţa de viaţă medie în Europa a scăzut pentru prima dată după cel de-
al Doilea Război Mondial, tendinţa de creştere înregistrată pînă în anii 90 fiind
stopată de integrarea Noilor State Independente (în care speranţa de viaţă medie
este mai scăzută).

25
 Tendinţele generale, pe termen lung, sunt:
 în Europa de Vest - ameliorare constantă, deşi cu variaţii sensibile între
ţări;
 în Noile State Independente - stagnare sau scădere uşoară, în anii 70, netă
ameliorare în jurul anului 1986, scădere gradată în jurul valorilor din
1991-1992, o nouă netă scădere în 1993-1994 şi, în sfârşit, primele semne
de redresare în 1995-1996;
 în statele Europei Centrale şi de Est - stagnare sau lentă ameliorare, după
anii 70, urmată de o ameliorare ceva mai importantă, în unele state,
începând cu anii 90.

Diferenţa între Vest şi Est în materie de mortalitate se constată la toate

grupele de vârstă şi tendinţa se menţine şi în ceea ce priveşte speranţa de viaţă la
naştere şi la diferite grupe de vârstă, inclusiv la 65 de ani.
Dacă tendinţele actuale se vor menţine, pînă în anul 2000, încă 46% din
populaţia Europei nu va realiza o speranţă de viaţă la naştere egală cu 75 de ani
(propusă ca obiectiv de programul "Sănătate pentru toţi în Europa") şi vor fi
necesari 23 de ani pentru atingerea obiectivului, în toată Regiunea.
Creşterea speranţei de viaţă este un obiectiv lipsit de sens dacă, în paralel,
nu se produce şi o creştere substanţilă a duratei de viaţă sănătoasă, care să
permită exercitarea funcţiilor biologice şi psiho-sociale la nivel optim. OMS a
propus un ansamblu de trei indicatori care să permită evaluarea sintetică a
acestui deziderat: speranţa de viaţă, speranţa de viaţă fară boală şi speranţa de
viaţă fără invaliditate. Dar, datorită lipsei de date comparabile internaţional, încă
nu sunt posibile analize pertinente. Primele concluzii încurajatoare sunt că
creşterea speranţei de viaţă nu se soldează, obligatoriu, cu invaliditate crescută,
ceea ce arată eficienţa măsurilor preventive în apariţia bolilor şi calitatea
crescută a actului medical. Inegalitatea socială, în ceea ce priveşte speranţa de
sănătate, este, probabil, mai marcată ca inegalitatea în speranţa de viaţă.

În ceea ce priveşte sănătatea femeilor, copiilor şi tinerilor se consideră că

inegalităţile constatate în Europa trebuie înlăturate, ultima analiză demonstrând
că este necesar să dispară inechitatea pentru că femeile sunt cele care asigură
supravieţuirea şi stabilitatea colectivităţilor umane, iar copii şi tinerii au rolul de
a înlocui generaţiile actuale şi a realiza progresul social.
Mortalitatea maternă medie în 1995 a fost de 6 la 100.000 de născuţi vii
(în Europa Occidentală), 18 0/0000 în Europa Centrală şi de Est şi de 41 0/0000 în
Noile State Independente. În anii ‘90, în statele din Vestul Europei şi în cele
Independente nivelul mediu al mortalităţii materne s-a stabilizat, pe când în cele
Central şi Est Europene a continuat să scadă uşor, după prăbuşirea indicatorului,
realizată în 1990, în special, prin scăderea bruscă din Romania, datorată
schimbării de politică demografică. Şi totuşi, în Romania se înregistrează, şi în

26
1997, cea mai crescută rată a mortalităţii materne din Europa. Recomandarea
OMS este de reducere a nivelului sub 15 decese la 100.000 de născuţi vii.
Avortul provocat rămâne cea mai frecventă metodă de contracepţie utilizată încă
în multe ţări şi, în special, în Romania, ceea ce explică nivelul crescut al
mortalităţii materne. Utilizarea insuficientă a planificării familiale şi a
mijloacelor contraceptive ţine, în aceste ţări şi de nivelul scăzut de educaţie
pentru sănătate.
Adolescentele realizează nivele tot mai ridicate de sarcini nedorite, de boli
cu transmitere sexuală, de avorturi şi de sinucideri, în aceste ţări, şi tabagismul
înregistrând o creştere alarmantă.

Mortalitatea infantilă a scăzut constant, aproape în toată regiunea, nivelul

mediu era în 1980 de 25,70/0000, iar în 1994 de 18,1. Dacă această tendinţă se
menţine, nivelul ar trebui să se stabilizeze în jurul valorii de 14,80/0000, până în
anul 2000. Şansa de supravieţuire a unui copil la vârsta de 5 ani este diferită, în
funcţie de ţară. Deşi infecţiile respiratorii acute, diferă, poliomielita, rujeola,
febra tifoidă, şi alte boli diareice acute, accidentele, etc. pot fi evitate prin
acţiuni profilactice eficiente, nivelul lor în morbiditatea şi mortalitatea copiilor
este, încă, ridicat, mai ales în ţarile din Centrul şi Estul Europei. În Vest, cauzele
cele mai frecvente sunt infecţiile respiratorii, astmul şi alergiile respiratorii,
cauzate, probabil, şi de poluare.
Sănătatea mamei şi copilului rămâne o problemă de importanţă majoră în
sănătatea publică, majoritatea ţărilor adoptând politici vizând protecţia adecvată
a acestor categorii de populaţie, fiind considerate grupuri populaţionale la risc
crescut şi necesitând activitate interdisciplinară pentru menţinerea şi promovarea
sănătăţii lor. În paralel, multe ţări sunt preocupate de nevoile particulare ale
adolescenţilor şi au realizat, deja, servicii special destinate problemelor de bază
ale asigurării sănătăţii lor. Programele de promovarea sănătătii în şcoli au fost
susţinute de lansarea iniţativelor: "şcoli în serviciul sănătăţii", în ideea că şcoala
este capabilă să ofere ajutor tinerilor pentru a înţelege cum să-şi amelioreze
sănătatea socială, fizică şi afectivă. A fost iniţiată o acţiune globală de încadrare
a educaţei pentru sănătate în programele şcolare, de realizare a unui mediu
şcolar sănătos, de colaborare cu părinţii şi comunitatea. Obiectivul global al
„şcolilor în serviciul sănătăţii” este acela de a realiza un mod de viaţă sănătos
pentru ansamblul populaţiei şcolare, creând condiţii propice pentru promovarea
sănătăţii. Conceptul oferă posibilitatea de a obţine condiţii sociale şi psihice
sigure şi favorabile sănătăţii şi cere un angajament în acest sens. Colaborarea
dintre Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Comisia Comunităţii Europene,
Consiliul Europei şi alte organizaţii internaţionale, a dus la crearea unei reţele de
"şcoli în serviciul sănătăţii" în statele participante. Această reţea furnizează un
sistem care permite difuzarea exemplelor de bună conduită. Reţeaua activează la
mai multe nivele şi implică gestionarea şi coordonarea eficientă în toate şcolile

27
participante. Un Centru de sprijinire a proiectului furnizează linii directoare,
coordonare, formare şi informare pentru şcoli. În iunie 1995 această reţea
cuprindea 33 de ţări din Europa, inclusiv Romania. Succesul acestei iniţiative şi
realizarea obiectivului ei depind de susţinerea totală şi durabilă a celor care
dirijează, la toate nivelele, serviciile de educaţie, de sănătate şi de dezvoltare
socio-economică.
Au fost identificate câteva caracteristici la care trebuie să aspire şcolile
participante. Ele corespund unor condiţii ideale care indică evantaiul
posibilităţilor de promovare a sănătăţii într-o astfel de şcoală:
 să furnizeze condiţii favorabile pentru sănătate, pentru a munci şi a
învăţa: localuri, zone recreative, restaurante şcolare, măsuri de securitate,
etc.;
 să dezvolte responsabilitatea individuală, familială şi comunitară în
materie de sănătate;
 să încurajeze un mod de viaţă sănătos şi să prezinte şcolarilor şi
personalului didactic un evantai de variante realiste şi atractive în acest
domeniu;
 să permită tuturor elevilor să-şi realizeze potenţialul fizic, psihic şi social
şi să favorizeze respectul de sine;
 să prezinte obiective clare în favoarea promovării sănătăţii şi securităţii
pentru ansamblul comunităţii şcolare (şcolari şi adulţi);
 să favorizeze relaţiile bune între personalul didactic şi elevi, între elevi,
contribuind la întărirea legăturilor şcolii cu familia şi colectivitatea;
 să utilizeze resursele disponibile ale colectivităţii pentru a susţine
măsurile în favoarea promovării sănătăţii;
 să prevadă un program de educaţie pentru sănătate coerent, cu metode
pedagogice care implică o participare activă a elevilor;
 să înzestreze elevii cu cunoştinţele şi aptitudinile necesare luării
deciziilor bune cu privire la sănătatea proprie, pentru a conserva un
mediu sigur şi salubru sau/şi pentru a ameliora acest mediu;
 să vizeze serviciile de sănătate şcolare în perspectivă largă şi resursele
pedagogice capabile să ajute elevii în a deveni consumatori avizaţi de
îngrijiri de sănătate.

Şcoala în serviciul sănătăţii urmează trei direcţii principale:

1. programa de educaţie pentru sănătate;
2. programa de educaţie etică şi comportamentală;
3. serviciile de sănătate şi îngrijiri.

Fiecare din acestea joacă un rol important în educaţia pentru sănătate.

Programele naţionale de planificare familială şi sănătatea reproducerii se
adresează întregii populaţii, inclusiv adolescenţilor.
28
 1.8. Politica "Sănătate pentru toţi în secolul 21"

Comunitatea Mondială a adoptat în mai 1998 politica "Sănătate pentru toţi

în secolul 21", care are ca scop realizarea aspiraţiei sănătăţii pentru toţi prin
eliminarea disparităţilor şi inechităţilor în accesul la sănătate a populaţiei
mondiale. Această politică stabileşte priorităţile globale pentru primele două
decade a secolului 21 precum şi cele 10 scopuri ce vizează crearea de condiţii
necesare pentru ca oamenii de pretutindeni să realizeze şi să menţină cel mai
înalt nivel de sănătate. Este necesară susţinerea ştiinţifică a dezvoltării sănătăţii
şi realizarea unui proces ce să conducă la o îmbunătăţire progresivă a sănătăţii
publice, realizarea acestui deziderat depinzând de conştientizarea şi considerarea
sănătăţii ca un drept fundamental al omului. Sănătatea globală pentru siguranţa
tuturor, ca politică a secolului 21, ar trebui să aibă rezultate datorită strategiilor
şi politicilor naţionale şi regionale coroborate, iar Heath 21 este răspunsul
Regiunii Europene a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii la acest deziderat.

Obiectivele politicii "Sănătate globală în secolul 21" sunt:

1. Solidaritate în favoarea sănătăţii în Regiunea Europeană, care

cuprinde: dreptate, echitate şi solidaritate puternică pentru dezvoltarea sănătăţii
internaţionale prin colaborare eficientă a statelor membre a Regiunii Europene şi
realizarea unei echităţi în accesul la sănătate pentru grupurile defavorizate din
fiecare ţară; micşorarea diferenţelor de sănătate între ţări. Sărăcia este o cauză
majoră de îmbolnăvire şi de apartenenţă socială. O treime a populaţiei din partea
de est a Regiunii, 120 milioane de oameni, trăiesc în extremă sărăcie. Sănătatea
a avut mult de suferit acolo unde dezvoltarea economică a fost incapabilă să
asigure venituri adecvate pentru toţi, unde sistemul social este în colaps şi unde
resursele naturale au fost prost folosite. Aceste diferenţe sunt clar demonstrate
de discrepanţa marcată în starea de sănătate a populaţiei între ţările din Vestul şi
Estul Europei. Pentru a reduce aceste diferenţe este nevoie de un mare efort
comun al instituţiilor internaţionale donatoare de fonduri destinate şi
îmbunătăţirii stării de sănătate în ţările defavorizate, care au mai multe nevoi. 20
% din asistenţa totală de dezvoltare trebuie alocată activităţilor din sectorul
social, iar suportul extern trebuie mai bine integrat în programele
guvernamentale naţionale de dezvoltare, preconizându-se că 20 % din P.I.B.
trebuie destinat dezvoltării serviciilor sociale de bază.
2. Echitate în materie de sănătate. Sărăcia este factorul de risc cel mai
important pentru sănătate, a cărei extindere reprezintă o nedreptate, deprivarea
financiară ducând la prejudicii şi excludere socială, cu o creştere a ratei
violenţei. Există diferenţe şi în sănătatea bărbaţilor şi a femeilor, iar nivelul
educaţional produce un gradient de risc pentru sănătate similar cu cel produs de
clasa socială. O strategie cheie ar fi îndepărtarea barierelor financiare, culturale

29
şi de altă natură ce împiedică accesul egal la educaţie. Aceasta să se aplice în
special pentru femei, dar şi pentru copiii săraci şi alte grupuri populaţionale
defavorizate. Toate sectoarele societăţii trebuie să-şi asume responsabilitatea
pentru reducerea diferenţelor sociale şi îmbunătăţirea influenţei lor în starea de
sănătate. Perioadele de schimbare critică, copilăria, trecerea de la şcoala primară
la un grad mai ridicat de educaţie, începutul muncii, părăsirea nucleului familial,
cu formarea propriei familii, schimbarea locului de muncă şi posibilele
accidente au influenţă marcată în sănătate. O bază importantă a sănătăţii
adultului o reprezintă viaţa prenatală şi copilăria precoce.
3. Un început sănătos în viaţă. Consultul genetic şi alimentaţia
echilibrată, o graviditate fără fumat şi o îngrijire prenatală adecvată vor preveni
naşterile cu feţi subponderali şi anomaliile congenitale. Politica trebuie să creeze
un suport adecvat familiilor cu copii doriţi şi facilităţi pentru creşterea şi
îngrijirea acestora într-un mediu social care să protejeze drepturile copiilor, iar
serviciile de sănătate şi cele sociale trebuie antrenate în cunoaşterea şi tratarea
cazurilor de abuz asupra copiilor.
4. Sănătatea oamenilor tineri. Pe de o parte se tinde la reducerea
accidentelor, efectului drogurilor şi sarcinilor nedorite, pe de altă parte politica
de sănătate trebuie să ajute copiii şi oamenii tineri ca alegerea pentru sănătate
să fie o alegere uşoară. Politica educaţională şi de muncă trebuie să facă posibil
ca oamenii tineri să profite de cea mai bună educaţie şi de cea mai productivă
muncă. Educaţia pentru sănătate şi suportul acordat oamenilor tineri va reduce
riscul de sarcini neplanificate şi al bolilor cu transmitere sexuală, incluzând
infecţia HIV. Trebuie luate măsuri hotărâte pentru a promova un mediu de lucru
mai sănătos, prin legislaţie şi tehnologizare mai bune. Intreprinderile trebuie să
adopte o campanie de sănătate, concept cu trei elemente: promovarea sănătăţii
prin stafurile lor; produsele lor să nu dăuneze sănătăţii; să-şi asume
responsabilităţi sociale suportând programele comunitare pentru sănătate.
5. Îmbătrânire sănătoasă: până în anul 2020 populaţia de peste 65 de ani
să aibă posibilitatea să-şi exercite întregul potenţial de sănătate şi să joace un rol
social activ.
6. Îmbunătăţirea sănătăţii mentale: până în 2020 populaţiei să i se
ofere servicii complete şi accesibilitate totală la acestea.
7. Reducerea bolilor transmisibile: diversele efecte ale bolilor
infecţioase să fie diminuate substanţial prin aplicarea programelor sistematice de
eradicare, eliminare sau control al efectelor acestora în sănătatea publică. In
particular, poliomielita să fie eradicată în toate ţările Regiunii Europene până în
2003, tetanosul neonatal - până în 2005, infecţia urliană - până în 2010. Până în
anul 2010 se preconizează controlul , prin programe adecvate de imunizări,
pentru rubeola congenitală, hepatita B, tusea convulsivă, şi bolile cauzate de
Haemophilus influenzae; până în 2015 fiecare ţară să implementeze programe de

30
prevenire şi tratament pentru tuberculoză, malarie, infecţia cu HIV şi alte boli cu
transmitere sexuală.
8. Reducerea bolilor netransmisibile: până în 2020 morbiditatea,
invaliditatea şi mortalitatea prematură datorate bolilor cronice majore trebuie să
fie reduse, cât mai mult posibil, în întreaga Regiune. Bolile cardio-vasculare,
cancerul, diabetul, bolile obstructive cronice şi astmul bronşic crează cele mai
mari probleme de sănătate în Regiune. O mare parte din aceste probleme pot fi
eliminate dacă se organizează, la nivel de ţară sau de comunitate, programe
pentru reducerea factorilor de risc comuni acestor boli, cum sunt: fumatul,
nutriţia nesănătoasă, sedentarismul, folosirea alcoolului, stresul.
9. Reducerea patologiei datorate violenţei şi accidentelor: prin
îmbunătăţirea serviciilor de urgenţă şi o mai bună cunoaştere a măsurilor de
prevenire, inclusiv a accidentelor domestice şi a celor datorate consumului de
alcool.
10. Realizarea unui mediu ambiant sănătos şi sigur: prin programe
naţionale şi internaţionale de evitare a poluărilor accidentale a apei, aerului şi
solului.
11. Adoptarea unor moduri sănătoase de viaţă: prin programe privind
alimentaţie sănătoasă, activitate fizică, obiceiuri sexuale.
12. Reducerea efectului dăunător al alcoolului, drogurilor şi al
fumatului: prin reducerea consumului cu 80 % la populaţia adultă şi cu 100 %
la copii.
13. Asigurarea unui cadru favorabil sănătăţii: prin crearea
oportunităţilor de a trăi într-un mediu fizic şi social sănătos acasă, la şcoală, la
locul de muncă şi în locuri publice, inclusiv prin educaţie pentru sănătate
adecvată.
14. Responsabilitate multisectorială pentru sănătate: până în 2020
toate sectoarele trebuie să recunoască şi să accepte responsabilitatea lor pentru
asigurarea sănătăţii. Statele membre trebuie să dezvolte mecanisme de evaluare
a impactului în starea de sănătate, a diverselor sectoare, şi a efectelor politicilor
şi acţiunilor acestora.
15. Integrarea sectorului de sănătate: până în 2010 să crească accesul
întregii populaţii la îngrijirile primare de sănătate orientate spre familie şi
comunitate, susţinute de un sistem de îngrijiri secundare şi terţiare flexibil şi
responsabil. Echipele multidisciplinare de sănătate şi asistenţă socială vor fi
implicate activ în realizarea sănătăţii comunitare.
16. Management axat pe îngrijiri de calitate: până în 2010 statele
membre ale Regiunii vor asigura un management al sectorului de sănătate prin
programe bazate pe nevoile comunitare şi individuale, ţinând cont de satisfacţia
pacienţilor faţă de serviciile oferite, de măsurarea impactului în starea de
sănătate şi de cost-eficacitate, cost-eficienţă.

31
 17. Finanţarea serviciilor de sănătate şi alocarea resurselor: până în
2010 toate statele vor dezvolta mecanisme de finanţare şi de alocare a resurselor
pentru sănătate bazate pe principiile echităţii în accesul la serviciile de îngrijiri
de sănătate, ale costurilor adecvate eficienţei şi eficacităţii, ale solidarităţii şi ale
calităţii optime.
18. Dezvoltarea resurselor umane pentru sănătate: până în 2010 toate
statele membre să aibă asiguraţi profesionişti în sănătate şi în alte sectoare, care
să fi dobândit cunoştinţe, atitudini şi aptitudini specifice protecţiei şi promovării
sănătăţii.
19. Cercetarea şi cunoştinţele pentru sănătate: până în 2005 toate
statele vor avea cercetare în sănătate, sisteme de informare şi comunicare ca
suport efectiv al utilizării şi difuzării cunoştinţelor de suport ale sănătăţii pentru
toţi.
20. Recrutarea şi mobilizarea partenerilor pentru sănătate: până în
2005 se vor implementa politicile pentru sănătate pentru angajarea individuală,
de grup şi a organizaţiilor din sectoarele private şi publice, şi a societăţii civile,
în alianţe şi parteneriate pentru sănătate.
21. Politici şi strategii pentru "Sănătate pentru toţi": până în 2010
toate statele membre ale Regiunii Europene a O.M.S.vor avea şi vor implementa
politici pentru sănătate în toate ţările, la nivel regional şi local, susţinute de
infrastructuri instituţionale, de procese manageriale şi conducere novatoare.

În Sănătatea publică, prin accentul deosebit care se pune pe îngrijirile

primare de sănătate, în corelaţie cu realizarea unui mod de viaţă sănătos şi cu
creşterea calităţii vieţii se consideră că obiectivele "Sănătăţii pentru toţi" sunt
realizabile. Lupta concertată împotriva tabagismului, a consumului de alcool, de
droguri, alimentaţia sănătoasă, activitatea fizică, combaterea factorilor de risc
datoraţi modului de viaţă, este posibilă în cadrul politicilor intersectoriale,
naţionale şi internaţionale, de putere publică angajată în favoarea sănătăţii.

32