Spartacus a fost conducătorul celei de-a treia răscoale a sclavilor (73 î.Hr.

- 71
î.Hr.), care a avut loc în Republica Romană. A fost un gladiator roman de origine
tracă.
Această revoltă, interpretată de unii[cine?] ca un exemplu de oameni asupriți care
luptă pentru libertatea lor împotriva unei oligarhii care deține sclavi, a oferit
inspirație multor gânditori politici și a fost prezentată în literatură,
televiziune și film.[1] Deși această interpretare nu este contrazisă în mod
specific de istoricii clasici, nicio relatare istorică nu menționează că obiectivul
era să pună capăt sclaviei în Republica Romană.[2]

Cuprins
1
Viața de gladiator
2
Răscoala sclavilor
3
Crassus și Spartacus
4
Moartea
5
Referințe
6
Bibliografie
6.1
Autori clasici
6.2
Istoriografie modernă
6.3
Beletristică (selecție)
7
Legături externe
Viața de gladiator[modificare | modificare sursă]
Spartacus a fost conducătorul răscoalei sclavilor din Republica Romană în anul 73
î.Hr.. Născut în Tracia în jurul anului 109 î.Hr., dintr-o familie de păstori
aparținând tribului Maedi,[3][4][5] a luptat în rândurile soldaților romani,[6] dar
în cele din urmă, a fost prins și vândut ca sclav.[7] A fost apoi dus la școala de
gladiatori a lui Batiatus din Capua, devenind un mare gladiator.[8]

Gladiatori
Răscoala sclavilor[modificare | modificare sursă]
Hotărând să devină liber, Spartacus evadează împreuna cu cei 70[9] de tovarăși din
școala de gladiatori din Capua, organizând la scurt timp o armată care număra
40.000 de oameni, ajungând apoi la 70.000[10] de oameni. Această armată de sclavi,
condusă de Spartacus și de alți trei sclavi (Gannicus, Crixus și Oinomanus) a
purtat mai multe lupte împotriva romanilor, zdrobind patru legiuni și învingându-l
pe generalul Publius Varinus. Dorind să ajungă în Sicilia și să o elibereze de
dominația romană, Spartacus convinge niște pirați să-l treacă în Sicilia, dar
aceștia îl înșală, pregătesc un atentat asupra lui, cu ajutorul soldaților romani,
și pleacă în zorii zilei.[11]
Crassus și Spartacus[modificare | modificare sursă]
Un nou general roman, avea de gând să-l prindă pe Spartacus, însuși Crassus.
Crassus a hotărât să-i taie calea lui Spartacus, închizând fâșia îngustă de pământ,
ce separă Marea Ionică de Marea Tireniană, în apropierea istmului Catanzaro, cu un
șanț adânc și cu întărituri. Din nou Spartacus s-a dovedit isteț: a umplut șanțul
cu trupurile celor uciși și cu cadavrele cailor morți și a trecut. Au ajuns la
Brundisium, dar o parte dintre sclavi, conduși de Castus și Gannicus, au plecat. O
luptă grea îi aștepta, spune Plutarh. După mai multe înfrângeri suferite în fața
sclavilor, în cele din urmă o uriașă armată romană i-a înconjurat pe sclavi, fiind
uciși 13.000 dintre ei, printre care Crixus și Oinomanus.

Moartea lui Spartacus, Hermann Vogel

Moartea[modificare | modificare sursă]
Trupele generalilor Pompei și Lucullus au învins sclavii. Nereușind să treacă în
Sicilia, rănit și înfruntând ploaia de săgeți, cu ultimele sale forțe Spartacus
ucide doi centurioni și încearcă să-l ucidă pe Crassus, dar blocat de către
soldați, este ucis în cele din urmă în luptă, în anul 71 î.Hr. Ceilalți 6.000 de
sclavi care au supraviețuit au fost crucificați pe drumul de la Capua din Roma (Via
Appia).[12] Pentru istoricii romani, Spartacus a rămas cel mai mare dușman al Romei
după Hannibal și cel mai bun gladiator roman.